Now Reading
Mai stai pe loc, să stea și norocul

Mai stai pe loc, să stea și norocul

Avatar photo

Odată, nu demult, lumea asta mare era necunoscută oamenilor. Cifrele vremii spun și ele ceva despre cât de mică era lumea fiecăruia: pe la final de secol XIX, în unele regiuni ale Europei de Est, peste 80% dintre oameni încă locuiau în localitatea în care se născuseră.

Incredibil, am putea exclama azi în cor, când aproape oriunde poţi ajunge în câteva ore de zbor, unde vei găsi oameni care vorbesc altă limbă, au alt port, mănâncă altfel, se poartă altfel și chiar arată altfel.
Ce minune, ce energie, ce dinamică are secolul al XXI-lea. Dar și ce grabă.
Tot în grabă ne numărăm vacanţele, ne numărăm zilele până la vacanţă, ne numărăm zilele rămase din vacanţă. Ne numărăm aproape tot, dacă ar fi să intrăm și în detalii financiare. Dar n-o s-o facem, pentru că sunt subiecte sensibile, ce nu se discută la drumul mare, ci cu un expert. Iar noi, aici, nu suntem experţi în bani, ci vorbim despre nostalgii, despre lumea mare ce era odată mică.

Și toate acestea, pentru fericire

Fericirea și căutarea ei sunt treburi grele, ce se lasă greu găsite și însușite totodată. Când spunem că am atins apogeul bucuriei, în inimă și în afara ei, apare altă nevoie de căutare, altă neîmplinire, ce-și caută cu disperare saţietatea în tot ceea ce facem. Și, poate, cel mai nedrept este că, de cele mai multe ori, credem că saţietatea se află în ceva ce încă nu am făcut.
Și-atunci căutarea fericirii continuă și viaţa se scurge cu ea. Nu-i minunea în secolul ăsta, nu-i în alergătură și nici în disperarea omului de a bea cu sete continuă din fericirea neatinsă. Minunea e în câtă viaţă ne-a mai rămas la finalul găsirii.
„Graba strică treaba” se tot zice în popor, dar nimeni nu zice care treabă. Unde-i stricăciunea treburilor? Poate c-am răspuns mai sus, ca să pot dezvolta în continuarea acestui articol de toamnă. Apoi, doar știm că toamna-i moment de finalitate, de câmp gol ce-a fost odată roditor. Recolta s-a terminat. Ce era de cules s-a cules, ce era de pus în hambar s-a pus. Pământul rămâne acolo și, pentru un anotimp, omul nu-i mai cere nimic. Stă pe loc, ca să fie pregătit pentru o nouă recoltă. Pentru o nouă sămânţă, pentru semănat și rodit.

Fericirea stă pe locul în care ţi-ai așternut tacticos așteptările și viaţa din acel moment. Paralela făcută cu lumea de dinainte este legată, involuntar, de viaţa omului mai puţin nomad sau călător, cum i-am spune azi, legat de parcelele pământului său fertil, de ciclul anotimpurilor și rostul lor foarte bine știut de generaţii. Puneau sămânţa și așteptau. Nu puteau să-i ceară pământului să se grăbească, fiindcă aveau ei alte treburi pentru săptămâna
următoare. Nu puteau coace grâul mai devreme, nu puteau grăbi via și nici iarna n-o puteau întârzia. Exista un timp al lucrurilor, iar omul trebuia, vrând-nevrând, să se supună lui.
Fericirea se croia și ea fără prea mult zor, din iarnă până la următoarea iarnă și tot așa.

Funcţionalitatea omului era strâns legată, ca o metamorfoză chiar, de capriciile vremii, de intemperii, de predictibilitate, de religie, dar și de misticism. Nu înseamnă însă că oamenii aceia erau mai fericiţi decât noi și nici că viaţa lor era mai ușoară. Ar fi nedrept s-o împachetăm atât de frumos. Munceau mult, pierdeau mult și aveau mult mai puţin control asupra propriei vieţi decât avem noi. Le lipsea însă un concept foarte pronunţat azi, aproape strident, și anume graba fără capăt. Cei de dinaintea noastră și chiar cei dinaintea celor de dinainte se grăbeau și ei. Se grăbeau să strângă înainte de ploaie, să termine înainte de lăsarea întunericului, să pună recolta la adăpost. Numai că graba lor avea, de cele mai multe ori, un motiv și un sfârșit. A noastră se termină mai greu.
Nu suntem conștienţi de grabă decât atunci când gâfâim, la propriu și la figurat, și ne setăm alt ritm, aproape de ticăitul unui ceas. Și tot uităm și o luăm de la capăt. Suntem definiţi de grabă din interior spre exterior și o dăm și altora, de parcă ei n-ar avea-o pe a lor, deja grea ca o piatră.

Ne vine atât de greu să stăm pur și simplu

Cătinel, ar zice ardeleanul, stai oleacă, ar zice moldoveanul, mai ușor, ar zice munteanul. Încet și sigur, spun și eu acum, ca o completare firească la „graba strică treaba”.
Stai pe loc cât să se înfiripe rădăcini puternice între tine și ceea ce numești acasă. Apartenenţa are nevoie de timp, de repetiţie și de familiaritate, de locuri și de oameni pe care ajungi să-i cunoști. Stabilitatea nu înseamnă stagnare, așa cum nici mișcarea continuă nu înseamnă neapărat evoluţie.
Și, din când în când, mai stai pe loc și fără vreun scop.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top