Dorința de a aparține: de ce simt că nu îmi găsesc locul?

Poți fi invitat la o masă și totuși să pleci cu sentimentul că ai fost în plus. Când această senzație revine în relații diferite, merită să înțelegem ce ne face să ne simțim străini și în preajma oamenilor care încearcă să ne cunoască.

La o cină cu colegii, te poți surprinde ascultând tot mai mult și vorbind tot mai puțin. Îți place compania lor și te-ai bucurat de invitație. Doi dintre ei povestesc despre o vacanță petrecută împreună, iar tu zâmbești și aștepți să se schimbe subiectul. Când ești întrebat ce ai făcut în weekend, răspunzi că nimic deosebit. Ai fi putut povesti despre filmul văzut duminică, dar îți spui că nu ar interesa pe nimeni.

Spre sfârșitul serii, cineva propune să mai ieșiți. Accepți, deși în drum spre casă îți explici invitația prin politețe. Îți rămâne în minte cât de apropiați păreau ceilalți și cât de atent ai fost să nu spui ceva nepotrivit.

După două ore petrecute cu oameni pe care ai vrea să îi cunoști mai bine, te simți mai singur decât înainte. La următoarea invitație te vei gândi de două ori.

Când sentimentul că suntem din afară se repetă

O seară stângace este o experiență obișnuită. Avem nevoie de timp cu oamenii noi, iar unele conversații pur și simplu nu ne atrag. Dificultatea apare când ajungem aproape mereu la aceeași concluzie: ceilalți au ceva în comun, noi suntem diferiți și nu avem cum să ne apropiem cu adevărat.

Când am trăit de multe ori sentimentul că nu ne găsim locul, ajungem să ne așteptăm la aceeași experiență și cu oameni noi. Observăm repede o glumă pe care nu o înțelegem sau o amintire pe care nu o împărtășim. Ne este mai greu să avem încredere în interesul cuiva, mai ales dacă am cunoscut și situații în care apropierea a fost urmată de respingere.

Pentru unii dintre noi, această neîncredere are o istorie concretă. Copilul care nu era ales în echipă sau adolescenta ale cărei haine erau comentate au avut motive reale să se simtă excluși. La maturitate, apropierea de un grup nou poate aduce din nou teama de a fi judecați, deși oamenii și împrejurările s-au schimbat.

Nu toți avem aceeași poveste. Contează să înțelegem când apare sentimentul de neapartenență, cât ne doare și în ce măsură ne împiedică să avem relațiile pe care ni le dorim.

La o primă ieșire cu colegii, comparăm uneori începutul nostru cu o apropiere pe care ei au construit-o în timp. Au deja întâmplări comune, iar noi abia începem să îi cunoaștem în afara serviciului. Este greu să ne bucurăm de această ocazie dacă o trăim ca pe dovada că am ajuns prea târziu și că pentru noi nu mai este loc.

Cum ne protejăm de respingere

Retragerea este una dintre reacțiile prin care încercăm să ne protejăm. Spunem puțin, ca să nu ne expunem judecății, sau refuzăm o invitație pentru a evita încă o seară în care ne-am simți stingheri. Ușurarea este reală, dar ceilalți au tot mai puține ocazii să ne cunoască.

Teama de respingere ne poate face și foarte sociabili. Un bărbat care iese cu prietenii partenerei povestește, glumește și ține conversația vie, atent să fie plăcut. Când cineva vorbește cu entuziasm despre drumeții, spune că îi plac și lui, deși și-ar petrece mai degrabă duminica citind. Acceptă propunerea unei excursii, apoi caută o scuză să nu meargă.

Partenera lui este surprinsă: „Dar te-ai înțeles atât de bine cu ei.” Lui îi este greu să explice cât de obositor a fost. S-a gândit tot timpul ce ar trebui să spună ca să fie plăcut și aproape deloc la ce ar fi vrut să spună.

Aprecierea primită nu îl liniștește prea mult. Se întreabă dacă l-ar mai invita știind cât de diferite sunt preferințele lui. Își dorește să facă parte din grup, dar se teme că, pentru asta, trebuie să semene cu ceilalți mai mult decât seamănă în realitate.

Ar putea începe cu un răspuns simplu: „Drumețiile nu prea sunt pentru mine, dar mi-ar plăcea să ne vedem când vă întoarceți.” Ar avea astfel ocazia să vadă dacă interesul lor rămâne și atunci când el alege altceva.

Cum începem să ne apropiem de ceilalți

Când cineva se simte exclus, îndemnul „fii mai sociabil” trece peste dificultatea lui. Omul are nevoie să înțeleagă ce îl sperie și să se apropie în ritmul lui, fără să se forțeze să fie expansiv.

După o cină în care ne-a fost greu să participăm, o întâlnire cu un singur coleg ar putea fi mai ușoară. La o cafea, avem timp să povestim despre film și să aflăm ce îi place celuilalt. Nu trebuie să pregătim o întâmplare extraordinară. Tocmai lucrurile obișnuite ne dau ocazia să descoperim interese comune și diferențe despre care putem vorbi.

După întâlnire, ne ajută să ne gândim și la răspunsul primit: celălalt a ascultat, a întrebat, a povestit la rândul lui? Senzația de stânjeneală nu dispare la comandă, dar nici nu trebuie să fie singurul reper după care evaluăm conversația.

Este la fel de important să observăm când un grup chiar ne exclude. Remarcile umilitoare, ignorarea repetată sau presiunile de a renunța la propriile preferințe pentru a fi acceptați merită luate în serios. Apropierea presupune interes din ambele părți; nu depinde numai de efortul nostru de a ne adapta.

Ne putem găsi locul și într-un cerc restrâns, în care avem timp să ne cunoaștem și libertatea să spunem ce gândim. Contează felul în care suntem tratați și dacă putem avea preferințe diferite fără să ne temem că vom fi îndepărtați.

Dacă sentimentul de neapartenență persistă, lucrul în terapie ne poate ajuta să înțelegem ce așteptăm de la ceilalți și cum răspundem apropierii lor. Între timp, merită să dăm unei relații câteva ocazii reale. Când povestim ceva despre noi sau ne exprimăm o preferință, aflăm și cum răspunde celălalt. Dacă întâlnim interes și respect, avem un motiv concret să continuăm să ne cunoaștem, chiar dacă încă ne simțim stingheri.