Autoritatea parentala corecta si copiii cu ego sanatos
Ce inseamna autoritate justa? Ce inseamna sa pedepsesti un copil atunci cand greseste? Un copil cu limite bine trasate va fi un adult cu un ego sanatos pentru ca, dincolo de pedeapsa, se stie iubit. Practic, narcisismul nostru se naste din iubirea parentala corecta, nici sufocanta, nici prea putina.
De curand, o prietena imi spunea ca baietelul ei de sase ani a facut-o „proasta“, desi stia ca e gresit si ca isi va jigni si enerva mama. Ca o va calca rau pe nervi… Tatal lui nu era acasa si ea s-a trezit acut confruntata cu dorinta de a pedepsi odrasla fara sa o „traumatizeze“. Ce inseamna asta? Cum pedepsesti fara sa traumatizezi? Dar e bine oare sa pedepsesti? Azi, cand oamenii citesc tot mai multe carti de dezvoltare personala si educatie a copiilor, cand se stie ca bataia nu duce nicaieri, se naste dilema legitima a celui mai bun fel de a combate „prostioarele“ pana nu devin prostii mai mari…
CATALINA DRAGULANESCU PSIHOTERAPEUT
„Vorbim despre a face educatie si nu cred ca putem face asta in cuvinte putine si simple. Educatia si legatura acesteia cu ideea de autoritate trece prin multitudinea de feluri de a gandi autoritatea, in general, si pe cea parentala, in special. Tine de diversitatea de valori la nivelul fiecarei familii. Este esential si modul in care s-a structurat de-a lungul timpului relatia parinte-copil, precum si structura familiei. Ca sa dai un sfat in privinta asta (sau chiar o orientare) este absolut necesar sa intelegi mai intai care sunt valorile dupa care acel copil este crescut si educat, care sunt valorile familiei in care creste, ca sa nu faci mai mult rau decat bine.
Asta, deoarece coerenta mi se pare aspectul esential atunci cand vine vorba despre educatie si reguli. Coerenta inseamna a nu recomanda lucruri care se bat cap in cap cu valorile familiei respective – asta, ca specialist (psiholog, psihoterapeut, invatator, profesor) sau ca prieten. Apoi, mai este coerenta la nivelul familiei (bunica ii da dulciuri, iar mama nu-i da voie sa manance dulciuri; mama ii da voie sa-si ia tableta la scoala, dar tata – nu). Apoi, mai este coerenta la nivelul cuplului parinte-copil (ii dau voie sa se uite seara la desene animate, dar se intampla sa vin nervos de la serviciu si sa-l cert: «Iar esti la televizor? Ti-ai facut lectiile? Treci la lectii!»). Apoi ne suparam, suferim si nu mai intelegem nimic atunci cand copilul incalca regulile. Care reguli ?!
E un ideal coerenta in astfel de conditii, dar, totusi, pentru a face o educatie eficienta, se zice ca trebuie sa fim coerenti si constanti in stabilirea regulilor, in asa fel incat copilul sa inteleaga de ce un anumit lucru e permis si altul – nu (sau in unele situatii – da, in altele – nu). O posibila solutie ar fi transparenta si sinceritatea in relatia cu copilul. Asta s-ar face printr-un dialog constant, zilnic, in privinta felurilor cum e organizata lumea, societatea, scoala, cercul de prieteni.
Nu in ultimul rand, cred ca un copil trebuie sa aiba acces de mic, in masura in care ne este fiecaruia posibil s-o facem, la cum suntem noi insine organizati interior: ce ne place si ce nu ne place sa ni se intample, sa ni se faca, sa ni se zica. Ce o deranjeaza pe mama si ce-l deranjeaza pe tata, pe bunica, pe doamna invatatoare, pe colegul de banca etc. In felul acesta, zi dupa zi, isi va da seama cum este el organizat interior, va invata din propriile greseli si din ale altora si isi va gasi un loc al lui printre ceilalti.
Unele lucruri ar trebui evaluate inainte. In primul rand, varsta copilului si etapa de dezvoltare in care se afla. In functie de asta, anumite gesturi si/sau cuvinte au o cu totul alta semnificatie decat ne-am gandi noi ca prima intentie: minciuna, de exemplu, inseamna cu totul altceva la doi ani decat inseamna la opt ani; a strica un obiect, a sparge ceva poate avea sens de explorare a obiectului («ce e inauntru?») sau de explorare a reactiei adultului («oare ce-o sa zica mama daca ma sui pe masa?») sau poate avea sens de razbunare; la fel, furtul etc. Ca sa ilustrez, ma voi gandi la o situatie cu care m-am confruntat recent.
Sa zicem ca un copil (in varsta de sase-sapte ani) foloseste un cuvant pe care il consideram vulgar, urat sau chiar (ne) injura. Prima reactie este sa-l certam sau chiar sa-l pedepsim. Cred, insa, ca ar trebui sa plecam de la ceea ce in jurisprudenta (ca tot vorbim de culpa si de pedeapsa si de corectitudine) se cheama «prezumtia de nevinovatie»: prezumam vinovatia copilului sau ne gandim ca un copil poate avea de cele mai multe ori cu totul alte prioritati si intentii decat ii atribuim noi? Putem sa ne gandim ca poate l-a auzit undeva si nu stie ce inseamna? Poate ca il repeta pana se gaseste vreun adult sa-i explice si lui ce inseamna?
Poate ca cineva a avut o reactie interesanta atunci cand altcineva l-a pronuntat si vrea si el sa fie interesant? Poate ca vrea sa ne atraga, inconstient, atentia asupra unei situatii pe care nu stie, nu are instrumentele sa o semnaleze altfel? Prioritatea unui copil poate fi in acel moment sa solicite atentia parintelui in legatura cu ceva ce il framanta si de care, de cele mai multe ori, nu-si da seama ca-l framanta. Cred ca prioritatea noastra nu ar trebui sa fie pedeapsa, ci intelegerea situatiei, a reactiei copilului, a cererii din spate si a clarificarii lucrurilor.
Sigur, ca mai intotdeauna, ca un facut parca, astfel de lucruri se intampla atunci cand, dupa o zi infernala la serviciu, dupa ce eventual am mai trecut si prin piata si ne-am mai si amintit ca dupa «ora stingerii» mai avem si nu stiu ce treaba de finalizat pentru a doua zi… Explozia pare inevitabila. Poate ca «salvatoare», dar si cu tact, ar fi o reactie de genul «uite, ma infurie foarte tare ceea ce tocmai ai facut/spus…/ceea ce tocmai am aflat de la scoala ca ai facut/spus…
Sunt foarte obosit(a) dupa ziua pe care am avut-o si nu vreau sa fac sau sa zic ceva ce sa regret mai tarziu. Du-te la tine in camera si gandeste-te la ce s-a intamplat. Ma voi gandi si eu… Vreau sa ma linistesc si apoi sa discutam cat mai calm, pentru ca trebuie sa inteleg si eu ce te-a adus in situatia asta si trebuie sa intelegi si tu ca astfel de lucruri sunt inacceptabile/nepermise». Apoi, neaparat, sa facem ce am zis (coerenta). Sa vorbim in acea seara sau cel mai tarziu a doua zi. Si poate, daca e cazul si ne mai vin idei, detaliem in weekend.
Asadar: sa avem mare grija sa cerem intotdeauna de la copil numai ceea ce acesta este in stare sa dea, in acord cu posibilitatile lui de intelegere si cu capacitatile lui; sa tinem minte ca principalul lucru de care are nevoie este, pe langa iubire, grija si atentie, sa reuseasca sa inteleaga cum sa se armonizeze cu lumea din jur folosindu-ne pe noi ca modele. Cand consideram ca un copil a gresit, sa incepem intotdeauna prin a incerca sa intelegem ce s-a intamplat, cum se vede intreaga situatie de pe locul pe care sta el, cum si de ce s-a ajuns aici si cum putem invata (toti cei implicati !) ceva din asta. Sa punem intotdeauna accentul pe valoarea formativa a greselii. Sa nu ii formam copilului convingerea ca e ingrozitor sa gresesti (o pedeapsa poate face asta), ca este singurul care greseste. Toti gresim, si din greseli invatam.
Daca lucrurile nu s-au rezolvat prin discutie si negociere si ajung sa se repete, iar parintele nu mai are altceva de facut decat sa aplice o pedeapsa, atunci ar trebui sa aiba grija ca pedeapsa sa nu fie un act de razbunare si o descarcare a emotiei negative produse de gestul copilului. Copilul poate sa stie – si chiar este bine sa stie – ca a produs o suparare sau o suferinta parintelui prin ceea ce a facut/a zis, dar pedeapsa in sine trebuie separata, pe cat posibil, de emotie.
Sa nu-l criticam ori sa-l pedepsim in public; daca s-a intamplat in public, sa avem tactul de a amana pentru cand ajungem acasa. Dar sa nu «uitam» s-o facem, daca asta am zis ca vom face (din nou, coerenta). A ameninta si a lasa amenintarea sa planeze in aer pe termen nedefinit, este un rau si mai mare.
Daca ajungem sa pedepsim, sa avem mereu grija ca pedeapsa sa nu depaseasca prin dimensiune sau gravitate greseala comisa (in jurisprudenta exista acest principiu al echilibrului intre pedeapsa si prejudiciul creat). Mai ales, pedeapsa aplicata sa nu aduca suferinta, umilinta, copilului si sa nu creeze o prapastie intre parinte si copil. Rolul unei pedepse ar trebui sa fie acela de a stabili o legatura clara cauza-efect intre gestul comis si neajunsul cauzat de pedeapsa. Prin aceasta legatura cauza-efect, ceea ce se asteapta de fapt este obtinerea efectului dorit (vede ce s-a intamplat, la ce a condus gestul lui, si data viitoare nu mai face).
De aceea, pedeapsa trebuie sa fie cat mai clara, mai «dezgolita» de alti fatori perturbatori (furia, culpabilitatea parintelui ca a ajuns sa faca asta, suferinta, umilinta copilului). Daca am ajuns sa pedepsim, atunci sa evaluam de fiecare data dupa aceea efectele produse de o pedeapsa, atat asupra copilului, cat si asupra relatiei parinte-copil. Si sa invatam cu totii din greseala! Daca ajungem la «pedepse», acestea sa fie legate de pierderea unor privilegii si de recapatarea lor, dupa ce copilul indeplineste ce i s-a cerut.
As da un exemplu destul de raspandit: un copil refuza sa faca ce i se cere, sa spunem ca refuza sa-si faca lectiile. Cred ca trebuie inteles mai intai ce se petrece: poate chiar e prea mult pentru el in acel moment si se impune o dozare a lectiilor (faceti asta impreuna cu copilul, negociati timpul, astfel incat sa faca, de exemplu, o parte din ele, apoi un joc, apoi o alta parte, apoi o jumatate de ora la tv, apoi restul si iesiti apoi in parc sau la un film).
Atunci cand apare un impas, plecati mereu de la a intelege mai intai disconfortul copilului si pe al dvs. si incercati rezolvarea etapizata a acestui disconfort. Puteti chiar sa cereti idei de la copil si sa discutati impreuna de ce unele s-ar potrivi si altele, nu. Incercati sa va folositi simtul umorului, chiar si povestile, fabulele, pildele, jocul, chiar si jocul de rol. Veti vedea ca, treptat, situatia se va relaxa si veti restabili o alianta cu copilul. Incercati mereu sa accentuati faptul ca sunteti de partea lui (chiar sunteti!) si ca tot ceea ce incercati sa faceti este sa-l ajutati sa se adapteze la lumea din jur.
Folositi, cat de des puteti, exemple autentice din propria copilarie si cum ati ajuns dvs. sa intelegeti ceva din greselile proprii sau din ale altora, cum e mai bine sa procedati. Incercati sa-l faceti partas la propria dvs. experienta in legatura cu dificultatea prin care observati ca trece la momentul respectiv (cum era pentru dvs. sa fie soare afara si sa aveti un teanc de caiete de exercitii la mate; cum e pentru dvs. acum, la varsta adulta, sa stati la serviciu cand e soare afara ; eu cred ca este cel mai util pentru copil sa inteleaga de ce o faceati si de ce o faceti, pentru a afla de ce ar face-o si el).
Daca ati ajuns intr-o situatie «disperata», ca regula generala, incercati sa nu va ocupati de mai multe «abateri» in acelasi timp. Incepeti cu cea mai grava. Puneti problema mai intai printr-o discutie lamuritoare cu copilul, care sa-i clarifice si lui, si dvs. dificultatile prin care treceti amandoi, din punctul fiecaruia de vedere, din cauza «abaterii» respective. Apoi, ganditi-va ce si-ar dori el cel mai mult pe termen scurt si foarte scurt (capacitatea de anticipare se dezvolta odata cu varsta si cu experienta; copiii si chiar adolescentii nu o poseda de la inceput): o plimbare in parc, o jucarie, o petrecere, ceva ce stiti ca-si doreste, ceva ce i-ati promis ca va primi, ca veti face pentru el sau impreuna cu el.
Formulati in felul urmator: «Dupa ce iti vei face ordine in camera, asa cum te-am rugat si cum am stabilit impreuna ca vei face, dupa aceea si doar dupa aceea vom pleca in parc (sau vei putea sa te joci o ora la computer sau vei putea pleca la petrecere). Pana atunci, nu.» Formularile de genul «daca nu-ti faci ordine in camera, atunci nu mergem in parc», desi pot parea cam acelasi lucru, sunt foarte diferite. Ultima («daca nu…, atunci nu…») accentueaza pozitia de forta a parintelui, faptul ca depinde de parinte si nu de copil ca acesta din urma sa obtina ceea ce isi doreste; frustreaza copilul si riscam sa obtinem reactia opusa.
Prima varianta («Dupa ce…, atunci da») lasa copilului sansa sa constientizeze faptul ca depinde de el insusi sa ajunga sa se simta bine respectand regulile din jur. Incercati sa nu uitati ca, oricat de «grava» ar fi situatia intre dvs. si copil sau adolescent si, in ciuda aparentelor, atata vreme cat exista conflicte, deci mai aveti «ceva de impartit» cu el, inseamna ca mai exista si o zona de «ceva in comun» intre voi, iar aceasta (oricat de bine ascunsa ar fi) se bazeaza pe dorinta lui (si a dvs.) de a ajunge la o intelegere, la o armonie, exista undeva dorinta lui de a va face pe plac, exista dorinta de a fi pe plac unul altuia.“
