Cele patru tipare de comunicare distructivă în relații
Dr. John Gottman, cercetător în domeniul relațiilor de cuplu, a preluat metafora celor patru călăreți ai Apocalipsei și a adaptat-o în context psihologic, pentru a descrie cele patru tipare de comunicare distructivă care, conform studiului său, „Marital Processes Predictive of Later Dissolution: Behavior, Physiology, and Health”, prezice despărțirea cu o acuratețe de peste 90%.
Așa cum probabil că ți s-a întâmplat și ție, la începutul unei relații, tindem să vedem persoana din fața noastră prin acei „ochelari roz”. Nimeni și nimic nu mai contează, tot focusul nostru este îndreptat spre aceasta.
De ce?
Pentru că atunci când ne îndrăgostim, creierul nostru trece printr-o adevărată furtună neurochimică, iar senzațiile intense de entuziasm, anticipare și atracție sunt rezultatul unui cocktail de hormoni și neurotransmițători. Poate ai auzit și tu de sintagma „drunken in love”, o stare de euforie și abandon în care emoțiile iau locul rațiunii.
Iată responsabilii pentru acest cocktail:
1. Dopamina – neurotransmițătorul plăcerii și al recompensei
- Când suntem îndrăgostiți dopamina crește semnificativ. Ne simțim energizați, motivați, obsedați de celălalt (în sensul romantic), pentru că fiecare interacțiune cu persoana iubită este percepută ca o recompensă majoră.
2. Noradrenalina (norepinefrina) – hormonul entuziasmului și al agitației
- Responsabilă pentru bătăile accelerate ale inimii, palmele transpirate, fiorii, insomnia și senzația de „fluturi în stomac”.
3. Oxitocina – hormonul atașamentului și al încrederii
- Se eliberează în timpul contactului fizic, al gesturilor de afecțiune, dar și în timpul contactului sexual.
4. Serotonina – nivelurile pot scădea!
- Paradoxal, în faza intensă a îndrăgostirii, serotonina (care reglează starea de spirit și impulsivitatea) poate scădea, iar acesta este unul dintre motivele pentru care apar gânduri obsesive legate de persoana iubită.
La început, te simți văzut(ă), ales(ă), validat(ă).
Există o curiozitate vie, o dorință sinceră de a-l înțelege pe celălalt.
Comunicarea e deschisă, iar conflictele sunt rare și ușor de reparat.
Este perioada în care ne oferim reciproc versiunea noastră cea mai bună, mai prezentă, mai atentă, mai dispusă la compromis.
Dar, odată cu trecerea timpului, după faza de îndrăgostire intensă, care poate dura între 6 luni și 2 ani, dopamina și noradrenalina încep să scadă. Astfel, relația trece de la euforie la atașament profund sau… la conflict, dacă nu este trăită conștient, adică în relație există frustrări, resentimente, traume nevindecate din copilărie sau din relațiile anterioare.
Astfel, fără să ne dăm seama, începem să reacționăm mai mult decât să relaționăm.
Acum apar cei patru „călăreți” despre care am vorbit mai devreme. Nu pentru că nu ne mai pasă, ci pentru că nu știm cum să ajungem din nou unul la celălalt așa cum o făceam înainte. Pentru că nu știm să ne exprimăm nevoile într-un mod blând, clar și asumat.
În practica mea de terapie de cuplu, întâlnesc frecvent aceste tipare distructive care, încet dar sigur, erodează relația.
Acești patru „călăreți” sunt:
1. Critica
Apare atunci când nu mai știm cum să cerem ce avem nevoie.
În loc să spunem: „Am nevoie să fim mai conectați”, spunem: „Niciodată nu mă asculți!”.
Este expresia frustrării care nu și-a găsit un canal sănătos.
Critica semnalează o lipsă de recunoaștere sau validare și o nevoie de conectare emoțională neîmplinită.
Această formă de exprimare îl face pe celălalt să simtă că mereu face greșit, că nu e suficient și treptat, devine defensiv.
În terapie, lucrez la transformarea criticii în mesaje centrate pe sine, formulate la persoana I, înlocuind astfel tonul acuzator al celor la persoana a doua.
În loc de:
„Niciodată nu vii la timp, mereu întârzii, nu-ți pasă de mine!”
Spune:
„Sunt tristă că ai întârziat aseară. Mi-ar plăcea să luăm cina împreună mâine.”
2. Disprețul
Este durerea emoțională, neadresată, care s-a transformat în resentiment și superioritate.
Este vocea celui care s-a simțit prea mult timp ignorat sau rănit, și care acum își exprimă durerea prin ironie sau dispreț, pentru că nu mai are încredere că vulnerabilitatea ar fi bine primită.
Disprețul maschează nevoi emoționale profunde neîndeplinite și durere îngropată în rușine sau epuizare.
Disprețul este cel mai periculos călăreț. Înseamnă sarcasm, batjocură, insulte sau priviri disprețuitoare. Transmite mesajul: „Sunt mai bun decât tine, îți sunt superior!”
În terapie cultivăm spații de validare reciprocă și lucrăm la reconstruirea respectului.
În loc de:
„Ești obosit? Serios? Eu am alergat toată ziua cu copiii. Tu nu faci nimic! Stai degeaba toată ziua!”
Spune:
„Îmi pare rău să aud că ești obosit. Și eu mă simt la fel! Am alergat cu copiii toată ziua! Poate data viitoare ai putea să îi iei tu de la școală?”
3. Atitudinea defensivă
Aceasta apare când ne simțim atacați și rușinați, iar creierul nostru activează automat sistemul de apărare.
Este o formă de evitare a vinovăției și un strigăt intern: „Nu vreau să fiu cel rău!”
Defensiva semnalează frica de respingere, rușinea de a greși și nevoia de a fi acceptat chiar și când nu suntem perfecți.
Este acel „Dar n-a fost vina mea!” pe care îl spunem automat.
Ne simțim atacați și ne apărăm, pasând responsabilitatea înapoi la celălalt.
Defensiva nu calmează, ci escaladează conflictul.
De regulă, invit clienții să adopte asumarea:
În loc de:
„N-a fost vina mea, iar mi-a dat șeful prea mult de muncă, de ce faci atâta caz? ”
Spune:
„Îmi pare rău că am uitat. Chiar contează pentru mine. Ce pot face ca să îndrept lucrurile?”
Această schimbare aparent mică poate modifica întregul ton al unei relații.
4. Stonewalling (Împietrirea / Blocajul emoțional)
Stonewalling-ul nu e lipsă de interes ci este semnalul că suntem copleșiți emoțional.
Când cineva se închide în tăcere, evită contactul vizual, sau chiar pleacă din cameră, sistemul său nervos este în stare de blocaj (freeze) – nu mai poate procesa, asculta sau răspunde.
Împietrirea ne spune că nu mai există suficientă siguranță relațională pentru a rămâne deschis și că avem nevoie de pauză și reglare emoțională.
Acest călăreț apare sub forma retragerii complete din conversație: privim în gol, devenim tăcuți, ne prefacem că ne ocupăm cu altceva.
În terapie lucrez cu clienții să transforme această închidere emoțională într-o pauză conștientă:
În loc de:
A părăsi camera fără a spune un cuvânt, a te închide în tine, a aplica ”tratamentul tăcerii”
Spune:
„Mă simt prea tensionat acum. Aș avea nevoie de o pauză scurtă și apoi revin la discuție.”
Este un gest de respect atât față de sine, cât și față de partener.
Acești călăreți nu sunt capătul relației, ci semnale de alarmă.
Ei ne arată sub aceste reacții disfuncționale se ascund nevoi nespuse, teamă, rușine, dorința de a fi văzuți și auziți.
În terapie îi identificăm, îi numim și îi adresăm, pentru a le reda capacitatea partenerilor de cuplu de a fi unul lângă celălalt cu blândețe, respect și siguranță.
