De ce accept rolul de amantă? Legătura ascunsă dintre bărbații indisponibili emoțional și rănile mele din copilărie
Atracția față de indisponibilul emoțional – o reactivare a trecutului
Nu m-am născut cu dorința de a fi a doua alegere. Nu m-am trezit într-o zi și am spus: „Vreau să fiu femeia din umbră.” Dar, cumva, aici am ajuns. Iar adevărul dureros este că nu e despre el. Nici despre cealaltă femeie. E despre mine. Despre copilul din mine care încă mai speră că va fi aleasă. De data asta.
Când mă simt atrasă de bărbați care nu pot sau nu vor să se implice cu adevărat, se activează ceva profund în mine: rana de abandon, rana de respingere, poate chiar dorința de a repara o poveste din trecutul meu care a rămas neterminată. Nu e doar dorință erotică sau fascinație pentru interzis. Este durerea familiară a copilului care a învățat că trebuie să lupte pentru iubire. Că trebuie să merite. Să concureze. Să câștige.
Triunghiul oedipian reloaded: între mama, tata și eu
Oricât de teoretic ar părea, adevărul este crud și simplu: mă regăsesc în vechiul triunghi oedipian. Eu, el, cealaltă femeie. Dar de fapt, e vechea poveste: eu, tata și mama. Atunci am simțit pentru prima dată ce înseamnă să nu fiu văzută pe deplin. Să fiu pe locul doi. Să mă simt geloasă pe atenția pe care el o dă altcuiva. Să simt că dacă m-ar alege pe mine, aș avea validarea supremă.
Azi, scenariul e același, doar actorii s-au schimbat. Miza nu e iubirea adultă. Miza e copilul din mine care vrea să rescrie trecutul. Care vrea să învingă mama. Să fie în sfârșit „cea aleasă” de tata. E un joc dureros și inconștient în care îmi pun sufletul pe tarabă pentru o fărâmă de atenție și de „iubire salvatoare”.
Competiția cu cealaltă – o luptă falsă cu mine însămi
Adevărul crud? Nu concurez cu cealaltă femeie. Concurez cu mine. Cu părțile din mine pe care le cred insuficiente, neiubibile, nevaloroase. Cealaltă devine simbolul a tot ce cred că îmi lipsește: ea are ce eu nu am, ea e ceea ce eu nu sunt, ea a fost aleasă, eu – nu.
Dar în realitate, lupta nu e despre ea. E despre cât de mult încă mai cred că trebuie să fiu mai bună decât altcineva ca să fiu iubită. E despre cât de puțin am învățat să mă aleg pe mine. Să mă respect. Să-mi pun limite. Să nu mai accept firimituri emoționale ca „dovezi” de iubire.
Ce caut, de fapt? Reparare. Putere. Iubire.
Caut să repar. Caut să vindec. Caut să reiau controlul acolo unde m-am simțit mică, umilită, invizibilă. Accept rolul de amantă nu din plăcere, ci din lipsă. Nu din dorință reală, ci dintr-un mecanism vechi de supraviețuire: dacă mă străduiesc destul, poate o să mă iubească. Poate o să renunțe la cealaltă. Poate o să mă aleagă.
Dar acel „poate” devine un drog. O așteptare nesfârșită. Și între timp, mă pierd pe mine.
Calea spre ieșire – alegerea propriei valori
E timpul să-mi recunosc rana. Nu să o mai proiectez pe fiecare bărbat indisponibil care apare în viața mea. Nu să o mai acopăr cu sex pasional, mesaje ascunse sau promisiuni amânate. E timpul să văd că acel copil din mine merită vindecare, nu umilință repetitivă.
Nu mai vreau să refac triunghiul oedipian. Nu mai vreau să fiu într-o competiție care nu are câștigători. Nu mai vreau să-mi pun inima pe masa unui om care nu e acolo cu totul.
Vreau să aleg eu. Vreau să mă aleg pe mine. Să învăț că nu trebuie să fiu aleasă ca să fiu valoroasă. Să învăț că nu trebuie să repet durerea ca să mă simt vie. Să învăț că pot ieși din scenariul amantei și să devin femeia întreagă, conștientă, iubitoare – mai întâi cu ea însăși.
