Cultura traumei

Când totul devine o traumă, catastrofizarea și absolutismul sunt la cote maxime, nuanțele nu mai există, iar superficialitatea vinde. Ce înseamnă cu adevărat suferința, trauma și care este diferența dintre ele?

Evident că trauma vine la pachet cu multă suferință, dar nu orice suferință este o traumă.

Nu vorbesc despre răni reale sau traume reale. Ele există și trebuie tratate cu seriozitate. Dar a transforma orice neplăcere într-o traumă bagatelizează trauma în sine, trăirea, clivajul și toată patologia care vine la pachet cu asta.

Nu orice durere, oricât de mare ar fi, este o traumă psihică.

Moartea cuiva drag, spre exemplu, poate fi și nu poate fi o traumă.

Trauma este atunci când nu ai resursele interioare și nici pe cele exterioare pentru a trece prin evenimentul devastator care ți se întâmplă și, astfel, se produce o ruptură, în care rămâi blocat, iar restul dezvoltării tale psihice nu mai curge într-o direcție, într-o armonie. Ci acea ruptură dă naștere multor altor probleme care, parcă, nu știi de unde vin.

Poate un copil mic, cu accent pe “poate”, care își pierde timpuriu un părinte, sau singurul părinte, și nu este nimeni acolo să îi explice ce s-a întâmplat, să îi așeze în psihic, într-un fel sau altul, această durere, această pierdere. Căruia nu i se explică pe limba lui de copil ce înseamnă asta și cum va fi de acum încolo, căruia nu i se permite să fie în contact, pe cât poate, treptat, cu această tragedie, pe care nu îl coreglează nimeni, nu îl sintonizează, nu îl oglindește, atunci da, se poate vorbi de traumă.

Pot exista și cazuri în care un asemenea eveniment, gestionat cât de cât rezonabil (depinde și de vârstă), nu creează o traumă în viața individului, ci o mare durere, o lipsă, un regret, ceva nefast, dar nu o traumă.

Trauma este atunci când, în urma a ceea ce ți s-a întâmplat, apar alte complicații, în care, fără să vrei, renegi o parte din tine și folosești toate mecanismele de apărare care îți sunt la îndemână pentru a supraviețui propriei suferințe. În care nu o integrezi în tine și vrei să o scoți în afară. În care nu mai funcționezi într-un mod benefic ție, în care te deconectezi de la sinele și corpul tău, de la viața ta. Și începi să trăiești într-un mod artificial, dăunător ție însuți.

În viața adultă, spre exemplu, la moartea cuiva drag, când ai cât de cât niște resurse interioare dobândite și o anume capacitate de reziliență în fața vitregiilor vieții — că doar, poate, ai ajuns la vârsta la care știi că viața nu e “lapte și miere”, paradisul nu există decât, poate, pentru scurte clipe, și viața reală e “defectă”, colorată, în culori care câteodată nu ne coafează — te poți zvârcoli pe jos de jale, de durere, de resentiment, de furie, de dor, sau orice mai poate apărea într-un proces de doliu. Și totuși să nu suferi o traumă din cauza asta.

Suferința nu este tot una cu trauma.
Neplăcerile nu sunt tot una cu angoasa.
Tristețea, deprimarea nu sunt tot una cu depresia (ca tulburare).
Frica nu este anxietate.
Nesimțirea nu este abuz.
O vorbă urâtă nu înseamnă agresiune.
Dacă cineva nu e de acord cu mine, nu înseamnă că “nu mă acceptă așa cum sunt”.
Dacă până acum nu am reușit niște lucruri, se poate să nu fie nimeni de vină.

Dinamica victimă–salvator–agresor ne poate juca feste și, uneori, ne poate plăcea rolul pe care îl jucăm, cu beneficii percepute de moment, dar cu ce costuri pe termen mediu sau lung?
Și nu, dacă mă identific perceptiv cu una din ele, nu înseamnă neapărat că și sunt real în acea ipostază.

Ni se poate întâmpla de multe ori să percepem că suntem “victima / agresorul / salvatorul” cuiva, când, de fapt, nu are nicio legătură cu asta.

Este important să verific cu mine ce este doar percepția mea, un construct al minții mele, și ce este real, de fapt, în plan concret. Altfel îmi pot induce fel și fel de lucruri, care nu aduc soluții, ci nasc alte cercuri vicioase.

Psihoeducația ajută, dar până la un punct. Punctul acela în care face mai mult rău decât bine. Îți ia ani de zile de studiu să înțelegi fenomene psihice și clinice complexe. La o primă citire, fără mintea antrenată academic în direcția asta, ți se poate părea ușor de înțeles, că trauma e traumă și tot ce e “nașpa” e traumă. Nu e așa !
Psihoeducația ar fi menită să ajute individul să își înțeleagă un pic mai bine condiția și propriile procese de funcționare. Ce e prea mult, nu numai că nu ajută, dar face ravagii.

Una este să vorbim în spațiul public despre emoții, gânduri, viață interioară, stimă de sine, lucruri practice și destul de simple. Și alta este să te apuci să faci studiul traumei la televizor.
Mie personal, dacă mi-ar explica un medic cum se face o operație pe creier… poate mi s-ar părea că da, am înțeles exact, e simplu. Dar cu siguranță că am o înțelegere reducționistă, superficială și extraordinar de periculoasă în legătură cu asta.

În cazuri de mare neclaritate, recomand consultarea unui specialist, însă atrag atenția că un specialist, în adevăratul sens al cuvântului, nu îți va spune „ești traumatizat”, „ai o traumă”, ci va lucra împreună cu tine la întregirea ta, pe persoană fizică, fără etichete.