Profil psihologic al unui criminal cu iluzia superiorității: tragedia Teodorei Marcu

„Inteligența irită prostia și viceversa” (scria criminalul în jurnalul său). Această tragedie petrecută în seara de 31 mai 2025 în care Teodora Marcu, fosta concurentă de la Insula Iubirii, a fost ucisă cu focuri de armă, în plină stradă, în timp ce își ținea în brațe propriul copil și în pântece îl purta pe cel de-al doilea – este mai mult decât un act individual de violență extremă. Este un eveniment traumatic colectiv. Un șoc care zdruncină, pentru că lovește în miezul încrederii noastre: în oameni, în siguranță, în limitele legii.

Mi-e greu să scriu despre acest subiect și spun asta nu doar ca profesionist, ci ca om, ca mama, ca femeie. Dar e nevoie să înțelegem cum stau, de fapt, lucrurile când vine vorba de psihopatie.

Ce este psihopatia și cum se manifestă în relații?

Psihopatia este o tulburare de personalitate severă, caracterizată prin absența empatiei, lipsa remușcării, tendința de manipulare, egocentrism extrem și un mod de relaționare bazat pe control și dominanță. Psihopatul nu iubește, ci posedă. Nu se atașează, ci se fixează. Nu face compromisuri, ci calculează.

În relații, psihopatul poate fi seducător, rafinat, chiar cultivat. Dar sub masca farmecului se află o sete de putere emoțională, un dispreț profund față de vulnerabilitate și o inabilitate totală de a simți vinovăție reală. Pentru el, partenerul devine o extensie a propriei voințe. Iar orice tentativă de separare devine un atac la identitate. Asta a fost, cel mai probabil, dinamica dintre Teodora Marcu și agresorul ei: o relație asimetrică, cu debut la limita abuzului legal (el, 40 de ani, ea, 14), marcată de control și fixare obsesivă.

Red flags psihologice și sociale

Le vedem mereu, dar le ignorăm. Pentru că par minore. Pentru că suntem obișnuiți să credem că „așa sunt bărbații geloși”. Dar semnalele de alarmă există:

• disprețul constant față de femei (pe care le numește „curve” sau „manipulatoare”)

• ideile de superioritate intelectuală extremă

• autoidentificarea cu un personaj unic, genial, marginalizat

• convingerea că este nedreptățit de societate și în drept să se „răzbune”

• ura față de foștii parteneri sau față de „cei care pleacă”

• generalizări distructive despre umanitate

Postările acelui bărbat, apărute cu două săptămâni înainte de crimă, exprimau exact aceste idei: „inteligența irită prostia”, „nu merită să trăiască nicio femeie care…”, „legea nu e dreaptă, dar eu da”. Nu au fost doar simple rânduri. Au fost semnale clare ale unui psihic ce mergea spre actul suprem de control: suprimarea celuilalt.

Fusese condamnat în trecut pentru proxenetism, iar într-o notă de sarcasm amar, tipică unor structuri psihopatice, din informațiile apărute în presă, reiese că bărbatul scrisese un manuscris intitulat „Viața unui zdrențoi și analizele lui”, pe care nicio editură nu l-a acceptat, însă el și-a tipărit câteva exemplare, pe care le-a oferit prietenilor. În paginile acelei lucrări, se lăuda cu aventurile lui amoroase și se străduia să pozeze într-un soi de filosof atipic, dar în centrul a tot ce scria se afla o idee fixă: egoul său. Chiar și titlul manuscrisului său este o alegere care trădează o altă obsesie profundă: aceea de a nu fi perceput drept „prost”.

Această frică de a fi etichetat drept inferior, slab, naiv în sensul lui „prost” poate deveni în unele cazuri o forță distructivă. Frica de a părea „prost”, despre care și el scria obsesiv, este, ironic, frica pe care mulți o au în tăcere și care duce la relații toxice, la lupta pentru validare, și, în cazuri extreme, la agresiuni.

Citate precum „ai să porți cu tine, indiscutabil, valorile intelectuale. În caz că ele lipsesc, ești fără dubiu un prost cu bani”, „viața poate fi un film frumos, interesant și plăcut, dar cu final tragic” sau clasificări disprețuitoare precum „femeile sunt de două feluri: pâinea lui Dumnezeu și mămăliga dracului” ne arată clar felul în care gândea și se poziționa în raport cu lumea. În alt pasaj, afirma că „singura minciună în care mi-aș dori să cred e Dumnezeu”, o remarcă revelatoare despre lipsa unor ancore morale interne, a unei personalități cinice, nihiliste, care nu mai crede în nimic, nici măcar în sine.

Poate cel mai tulburător a fost comentariul: „unele femei cred că, prin nașterea unui copil, doi, trei, se spală de păcatele comise. Situația e fix a unui cazier: pedeapsa se poate ispăși, dar fapta rămâne și vorbește tăcut.”- o formulare care capătă sens macabru în contextul în care Teodora era însărcinată. Lovitura fatală în zona abdominală nu pare deloc întâmplătoare.

În toate aceste exprimări, bărbatul nu se raporta niciodată la realitate în mod empatic sau responsabil. Totul era despre el, despre umilințele percepute, despre lupta cu prostia, despre orgoliul său rănit. Psihologic este evident: nu a putut tolera respingerea pentru că o echivala cu anularea valorii proprii. Iar în astfel de structuri, egoul devine centrul universului și tot ce-l amenință devine o țintă legitimă. Atât de distructivă încât să ucidă, nu din gelozie, ci din refuzul de a accepta realitatea propriei fragilități.

Context psihopatologic: când grandomania devine combustibil pentru ură

Scrierile sale abundă în afirmații cu caracter sentențios, superior și polarizant: „Inteligența irită prostia… Ai două opțiuni: să fii realist și trist, sau prost și fericit.” Aeastă formulare nu este una inocentă și filosofică. Vorbim aici despre:

• Structură narcisică marcată: idealizarea propriei inteligențe și disprețul față de „ceilalți”, considerați superficiali, proști, mințiți, manipulați.

• Idei de referință și megalomanie latentă: se semnează „umoristic profesor universitar de filosofie”, sugerează că deține adevăruri superioare.

• Elemente disociative. Deși, la prima vedere, discursul pare coerent și logic, apar frecvent rupturi de ton: treceri bruște către cinism, ironie mușcătoare, ostilitate subtilă sau izbucniri de resentiment. Aceste schimbări indică o scindare între rațional și emoțional, o incapacitate de integrare a trăirilor. De fapt, între rânduri se întrevede o furie difuză și veche, mascată prin ironie și o logică a „iluminaților”, în care el este alesul, iar restul lumii este orbită, deci vinovată.

Indicatori de personalitate antisocială și trăsături de tip psihopatic

• Lipsa completă a empatiei reale: nu există mențiuni despre suferința altora, doar despre suferința lui sau despre „mizeria lumii”.

• Fascinația față de control, superioritate, joc de putere

• Cinism afectiv și lipsa remușcării

• Dispreț față de reguli sociale și norme morale

Chiar dacă nu putem vorbi despre un diagnostic ferm în absența evaluării clinice directe, putem observa trăsături de tip narcisist malign, cu elemente antisociale și posibile comorbidități paranoide.

De ce nu funcționează logica, empatia sau legea în interacțiunea cu o personalitate psihopată? Pentru că psihopatul NU gândește ca majoritatea oamenilor.

• Nu are frică de pedeapsă, pentru că se crede mai presus de reguli.

• Nu simte vinovăție, pentru că nu are un simț moral interior.

• Nu acceptă pierderea, pentru că nu o percepe ca pe un drept al celuilalt, ci ca pe o insultă.

Ceea ce l-a animat pe agresor nu a fost gelozia. Ci faptul că nu a mai putut controla povestea. Că nu a mai avut ultimul cuvânt. A vrut să dicteze cum se încheie un destin. Iar asta nu ține de iubire, ci de dominație patologică.

Ce rămâne de învățat? Cum recunoaștem monștrii, înainte să fie prea tarziu.

Nu toate crimele pot fi prevenite. Dar multe semnale pot fi recunoscute. Iar asta înseamnă că nu suntem neputincioși. Psihopatia, în sine, nu este o tulburare tratabilă în sensul clasic. Nu poți „vindeca” lipsa conștiinței sau absența empatiei, nu toate mințile tulburate pot fi reparate. Dar poți educa oamenii care au conștiință să recunoască ce înseamnă să lipsească aceste aspect la ceilalți. Noi, cei care avem în noi funcția empatiei, conștiință și instinctul de siguranță, putem învăța să identificăm riscul devreme. Putem educa ochiul interior să recunoască agresivitatea mascată în sarcasm, controlul ambalat în grijă, izolarea servită drept iubire exclusivă. Putem să nu minimalizăm semnele, să nu romantizăm gelozia, să nu-l numim „bărbat pasional” pe cel care amenință, să nu ne amăgim că „e doar un episod, va trece.”

Putem să ne protejăm pe noi, pe fiicele noastre, pe prietenele noastre, învățând să spunem NU atunci când ceva din felul în care cineva ne privește, ne vorbește sau ne atinge… nu e iubire, ci control. Pentru că atunci când un psihopat dezvoltă o obsesie, nu îl oprește nimic: nici legea, nici frica de pedeapsă, nici rușinea. Pentru că el n-are rușine, n-are remușcare, n-are frână interioară.
Și tocmai de aceea, tu trebuie să fii frâna, tu trebuie să fii NU-ul, tu trebuie să pleci sau cel mai bine să nu intri deloc într-o astfel de relație.

Prevenția adevărată nu înseamnă să sperăm că agresorul se va „schimba” dacă primește iubire. E foarte important să renunțăm la mitul că „toți oamenii pot fi salvați prin iubire”. Nu, uneori, salvarea e plecarea. Alteori, e poliția. Uneori, e tăcerea ruptă printr-un apel la 112. Trebuie să educăm fetele și femeile să asculte vocea interioară care spune: „ceva nu e regulă aici”:

• trebuie să nu mai acoperim semnele cu glume.

• să nu mai confundăm controlul cu iubirea, să-i învățăm pe ceilalți să nu confunde farmecul cu sinceritatea.

• să nu numească gelozia „pasiune”, controlul „grijă” sau disprețul „umor acid”.

• e nevoie de educație emoțională, nu doar de intervenție juridică.

• să învățăm oamenii să recunoască formele de abuz emoțional mascat.

• să luăm în serios manifestările de furie, de dispreț, de ură față de umanitate.

• să nu mai tratăm ca simple „păreri personale” postările cu conținut letal de pe rețelele de socializare

• să avem curajul de a interveni psihologic atunci când într-o relație se conturează un profil deviant.

Pentru că un psihopat nu e periculos doar atunci când scoate arma. Ci cu mult înainte, atunci când transformă omul de lângă el într-un obiect. Iar educația noastră emoțională e singura frână adevărată. Una pe care o putem pune devreme, dacă alegem să vedem.

Tragedia Teodorei Marcu nu este doar o dramă personală. Este un semnal de alarmă pentru noi toți. Avem datoria să vorbim, să recunoaștem, să educăm, să ieșim din naivitate, să alegem luciditatea.

Uneori ne grăbim să arătăm cu degetul spre poliție. „N-au făcut nimic”, spunem. Dar, de fapt, au făcut. A existat un ordin de restricție, au existat plângeri, semnale, dosare. Dar ce te faci când ai de-a face cu o minte care nu recunoaște nici legea, nici frica, nici granițele?

Ce poate face o hârtie oficială în fața unei structuri psihice lipsite de frână morală? Pentru acești oameni, NU-ul nu există decât ca insultă. Refuzul nu e un drept al celuilalt, ci o ofensă personală. Adevărul dureros este că unele tulburări de personalitate nu se liniștesc prin educație, iubire sau ordine scrise. Au nevoie de intervenții specializate, de centre de evaluare și internare psihiatrică. E nevoie de politici reale de prevenție a riscului, nu doar de reacție la dezastru.

Nu putem cere imposibilul de la o autoritate care nu are instrumentele potrivite. Nu poți dezarma o bombă cu un plic cu ștampilă.

Psiholog Clinician și Psihoterapeut CBT _Corina Danu