Importanța implicării părinților în procesele terapeutice ale copiilor

Serviciile de sănătate mintală pentru copii și familii sunt din ce în ce mai solicitate, iar părinții și aparținătorii copiilor înțeleg necesitatea de intervenție psihologică și uneori chiar de prevenție atunci când observă semnalmente îngrijorătoare la copil. Este un trend de îngrijire timpurie și dezvoltare sănătoasă extraordinar, care reprezintă un factor protectiv pentru generațiile actuale și viitoare de copii.

Atunci, însă, când părintele (voi numi părinte orice adult care îngrijește sau are drept legal asupra copilului și de a lua decizii pentru starea lui de bine; în practica clinică, acest adult poate fi mama, tatăl, bunicul/ bunica, o rudă apropiată, un tutore, etc.) apelează la serviciile unui psiholog de copii, îndeosebi la acelea de intervenție remedială: psihoterapie, consiliere psihologică, terapie de recuperare cognitivă, terapie psihoeducațională, nu are o idee clară despre ce înseamnă acest proces și importanța implicării sale în procesul terapeutic al copilului.

Astfel, unele dintre preconcepțiile cu care vin părinții în acest proces sunt următoarele:

• Părintele aduce doar copilul la terapie și psihologul trebuie să lucreze doar cu acesta, pentru a-i „repara” simptomele (ceea ce nu merge, ceea ce este disfuncțional, deficitar); deci copilul este problema.
• Părintele consideră că „problemele” copilului sunt determinate de factori externi (ex. mediul școlar, exemplu negativ al altor copii, răsfățul copilului, tipologia copilului -„așa este el”, etc); deci alți factori sunt problema.
• Părintele este epuizat și nu mai are resurse să ajute copilul în procesul de schimbare, poate după ce au încercat anterior foarte multe strategii care nu au mers, poate chiar abordări terapeutice și atunci așteaptă de la psiholog intervenția minune, care va reduce toată disfuncționalitatea și suferința; metodele anterior folosite, care nu au funcționat, sunt problema.
• Părintele și copilul se află într-o situație de criză, în care problemele sunt foarte grave (ex. copilul este amenințat că va fi exclus din mediul școlar, comportamentele copilului reprezintă o amenințare pentru sine sau pentru alții, funcționarea în sistemul familial este grav afectată, etc.).
• Părintele este convins că ceea ce a funcționat și l-a ajutat în propria experiență de creștere și dezvoltare, trebuie să funcționeze și la copilul propriu, iar dacă nu funcționează, copilul este de vină.

În toate aceste situații și în alte asemănătoare, dificultatea principală a părintelui este aceea de a vedea și înțelege următorul principiu:

Sinele în formare al unui copil reprezintă contribuția a unor elemente individuale (ex. temperamentul copilului, moștenirea dobândită genetic) și contribuția mediului și a sistemului relațional în care copilul crește și se dezvoltă (relațiile de atașament cu părinții, familia extinsă, mediul școlar, cultura și țara în care crește, mediul ecologic, etc.). Acest factor din urmă, contribuția mediului, are cea mai mare proporție și influență în cine este și va deveni copilul.

Astfel, problemele și simptomele îngrijorătoare pe care un copil le manifestă de-a lungul dezvoltării sunt, mai degrabă, un efect a ceea ce i se întâmplă sau nu i se întâmplă copilului din exterior și mai puțin a factorilor din interior.

De aceea, în acest context, și intervențiile terapeutice de succes cu copiii depind, de fapt, de factorii de schimbare pe care psihologul îi poate identifica și schimba în mediul copilului, mult mai mult decât aceia pe care îi poate schimba la copil. Iar terapia copilului, înseamnă, de fapt, terapia sistemului din care face parte copilul: a familiei, a relațiilor de atașament dintre părinți și copil, a relațiilor fraterne, a mediului școlar, a grupului social, etc.

Ce ajută obținerea schimbării în terapia sistemului copilului?

Printre factorii protectivi care oferă un prognostic bun al unei terapii cu copiii și mediile lor sunt aceștia:

• Înțelegerea de către părinți a conceptului de: „mediul are nevoie de schimbare” și nu „copilul este de vină/ copilul trebuie reparat”. Când adulții din jurul copilului înțeleg și își asumă responsabilitatea pentru cauzele externe ale dificultăților copilului, înțeleg că puterea de schimbare se află, de fapt la ei și nu la copil;
• Crearea unei echipe de intervenție între psiholog și părinții copilului. Părinții își cunosc cel mai bine copilului și ei îl pot ajuta să generalizeze în mediul de acasă ceea ce psihologul susține în procesul terapeutic. De exemplu, dacă un copil dobândește în terapie abilitatea de a-și exprima mai bine nevoile emoționale, de a folosi cuvinte în loc de comportamente agresive sau dezadaptative, este rolul părintelui să îl ajute pe copil să își exprime acasă, în parc, în vacanță aceste nevoi;
• Implicarea în munca terapeutică. Uneori, intervenția terapeutică va înseamna, de fapt, multă consiliere parentală cu părinții sau sesiuni de terapie părinte-copil sau sesiuni de familie, în care toată lumea trebuie să muncească pentru schimbare, nu doar copilul cu dificultăți, pe care psihologii îl numesc, de fapt „copilul simptom” al familiei/al mediului.
• Înțelegerea modului în care stilul de parentaj al părinților contribuie la menținerea simptomelor. Mulți părinți se tem să participe la sesiunile de evaluare psihologică sau consiliere parentală pentru că se tem că vor fi evaluați ca fiind „părinți răi”,”părinți nepotriviți”, însă ceea ce nu înțeleg este că stilul în care își cresc copiii reprezintă în mare parte doar un model preluat automat și adesea inconștient de la propii părinți. Așa că ajută enorm să își poata identifica stilul parental și să-l poate modifica ulterior, cu susținerea psihologului, în beneficiul copilului, dar mai ales în beneficiul personal. Pentru că un părinte care este în contact mai autentic cu cine este el în realitate ca părinte, nu cine i s-a modelat și cine i se spune pe la cursuri, este un părinte „îndeajuns” de bun pentru copilul sau.
• Înțelegerea și lucrul cu propria suferință. Pentru unii părinți este mai ușor să vadă suferința copilului și ceea ce nu funcționează cu acesta, pentru că în felul acesta nu trebuie să se uite la propria suferință. Însă, realitatea din practica clinică mi-a arătat de nenumărate ori că atunci când părintele a fost dispus să lucreze cu sine și să-și vindece propriile răni psihologice, traume, tipare dezadaptative de funcționare, copilul s-a reglat în mod natural.

Cu siguranță mai sunt și alți factori protectivi, însă pe aceștia i-am văzut ca fiind cei mai frecvenți, atunci când un proces terapeutic cu copilul, părinții și mediul său funcționează. Așa că, dragi părinți, vă invit să vă alăturați copiilor voștri în procesele de schimbare, pentru că, de fapt vă ajutați și pe voi, direct sau indirect.