Violența domestică în România în 2025: de ce femeile continuă să moară și ce trebuie să se schimbe urgent

În România anului 2025, violența domestică nu mai este o excepție sau o știre de cancan. Este o realitate zilnică, dureroasă, persistentă. O mireasă este bătută în ziua nunții și pleacă cu ambulanța. Nunta continuă… fără ea. În alt colț de țară, o femeie e găsită arsă de vie. Ucisă. Iar partenerul ei dispare fără urmă, căutat în zadar de autorități.

Peste 30 de femei au fost ucise de partenerii lor în primele luni ale acestui an. Nu de soartă. Nu de „gesturi de gelozie”. Ci de bărbați violenți, de un sistem fragil, de o societate care tolerează abuzul și de o legislație care ajunge prea târziu — sau nu ajunge deloc.

Tăcerea ucide. Nepăsarea încurajează. Legile ignoră.

Crima nu începe cu sânge. Începe cu o palmă. Cu o voce ridicată. Cu controlul constant, subtil. Cu frica de a greși. Cu izolarea. Cu întrebările greșite: „Ce i-ai făcut de te-a lovit?” Cu sfaturi transmise din generație în generație: „Mai rabdă, nu-l face de rușine.”

Femeile din România mor nu doar din cauza agresorilor, ci și din cauza indiferenței. A autorităților care se mișcă lent. A instanțelor care consideră violența „o chestiune de familie”. A polițiștilor care spun „nu avem ce face fără mandat”. A unei legislații incoerente, aplicată inegal. A vecinilor care „n-au vrut să se bage”. A prietenilor care „au preferat să nu comenteze”.

Ordinele de protecție nu salvează dacă vin prea târziu

Ordinele de restricție sunt utile doar dacă sunt emise rapid, respectate și monitorizate. În practică, multe femei mor înainte ca ordinul să fie aplicat. Agresorul revine, amenință, lovește din nou. Deși legislația s-a îmbunătățit în ultimii ani, implementarea rămâne inconsistentă și ineficientă.

Sunt puține adăposturi, puține centre pentru victime, și mai puțină protecție reală. Majoritatea femeilor care caută ajutor o fac târziu, când deja frica le-a paralizat.

Cultura tăcerii: de la glume la mormânt

Am crescut cu glume despre „soțul care mai scapă câte una”. Am fost martorii normalizării controlului în cuplu. Am asociat iubirea cu suferința. Am învățat că o femeie „cuminte” e cea care rabdă. Iar rușinea unei despărțiri pare mai mare decât frica de moarte.

În spatele fiecărei femei ucise, este o istorie de abuz ignorat. Un lanț de tăceri. O succesiune de semnale care au fost trecute cu vederea.

Ce trebuie să se schimbe – acum, nu mâine

România are nevoie urgentă de:

• Legi clare, aplicabile și rapide

• Intervenție imediată la primul semn de violență

• Centre sigure și accesibile pentru victime

• Instrucție serioasă pentru poliție și sistemul juridic

• Campanii de educație emoțională în școli

• Sprijin real între femei, fără judecată

Solidaritatea feminină trebuie să devină normă. E nevoie de femei care se susțin, nu care se învinovățesc. De voci care se unesc, nu care tac.

Scriem pentru tine, femeie care ai fost lovită și ai tăcut

Pentru tine, cea care ai ascuns vânătăile sub pulover.
Pentru tine, cea care speră că „el se va schimba”.
Pentru tine, care ai fost învățată că e rușinos să pleci, dar nu rușinos să suferi.

Nu e vina ta. Nu e datoria ta să înduri. Și nu ești singură. Există sprijin. Există ieșire. Există viață dincolo de abuz.

Resurse pentru victimele violenței domestice în România:

• Linia națională de urgență (gratuit): 0800 500 333

• Asociația ANAIS – www.asociatia-anais.ro

• Centrul FILIA – www.centrulfilia.ro

Azi e o palmă. Mâine, o cruce.

Femeile nu trebuie să moară ca să fie crezute.
Nu mai vrem flori după înmormântare.
Nu mai vrem articole de „odihnească-se în pace”.
Vrem intervenție. Vrem viață. Vrem siguranță.

Nu soarta ucide femeile în România.
Ci tăcerea. Nepăsarea. Indiferența.
E timpul să nu mai trecem pe lângă durerea altora. E timpul să schimbăm ceva.