M-am săturat să aud de băieți buni. Atunci când te apropii de cineva, există atât de multe variabile, încât nu știi dacă ți-e bun sau rău. Așa că am decis: îmi plac băieții răi. Dacă tot mă vor dezamăgi, măcar sunt interesanți până acolo…
Deși nu mi-am propus să scap de el, am reușit să fiu atât de sigură pe mine, independentă și realizată, încât i-am dat de înțeles că n-am nevoie de el. Așa am scăpat de un admirator… care-mi plăcea. Ca o fraieră.
Sunt soție și mamă. Aș putea să spun că sunt împlinită, nu? Acum un an am hotărât să mă duc la psiholog pentru că mă simțeam singură. Mă simțeam invizibilă.
Pare puțin probabil să fii cucerită de un necunoscut, nu? Mai ales dacă nu se rezumă totul la atracție fizică. O să vă povestesc, totuși, ce am „furat” de la el.
Știți eterna poveste a amantei? Eu am un amant. Cu zece ani mai mic decât mine. Și nu vreau să schimb nimic la viața mea.
Suntem de un an împreună și am un iubit minunat. Peste tot, mai puțin în pat. Îl iubesc, dar nu îmi place sexul cu el deloc…
Acum o lună am aflat că iubitul meu mă înșală online. Spune că nu este nimic serios și că nu a trecut niciodată la fapte… dar sufăr la fel de mult.
Nu odată am suferit, în relație sau după. Nu odată mi s-a spus că nu sunt suficient de… frumoasă, slabă, șic, bună. A durut rău. Până am învățat că stima de sine nu depinde de alții. Depinde doar de mine.
Știu că părinții nu trebuie să se amestece în viața copiilor lor, mai ales când sunt adulți. Dar aș vrea să îmi ajut cumva fiul. Am ajuns o mamă disperată de când am realizat că iubita lui profită de el. Iar el o lasă.
Vreau demult să vă scriu ceea ce cred eu despre evoluția moravurilor românești, și mai cu seamă, despre relațiile între bărbați și femei.
Da, am avut o aventură de-o noapte. Eram curioasă, sincer, cum o fi să te porți ca un bărbat. Acum m-am lămurit: nu e în niciun fel.
Eu aveam un principiu: primul venit, mă opresc la el și încerc să văd ce iese. Așa, îmi anulam orice ocazie să cunosc alți oameni. Iar bărbatul potrivit tot nu apărea. Până când am ales să nu mă mai implic prea repede în relații.
Ana Maria are 40 de ani și a avut un tată alcoolic. Iată ce a însemnat asta pentru ea și cum a perceput codependența mamei ei.
Dacă mă uit în urmă la viața trăită până acum, știu că este totul din vina mea. Delăsarea, dezinteresul pentru propria viață, iar apoi depresia. Acum sunt responsabil să îndrept lucrurile. Pentru mine.
Am un prieten care de 10 ani nu muncește. Critică orice site de recrutare și nici măcar nu încearcă să se angajeze undeva. Este și tată, iar exemplul pe care îl dă copilului, lasă de dorit…
Cu toții avem probleme personale, dacă și conștientizăm asta, ne va fi greu să ignorăm descoperirile. Vrem relații securizante și mature, dar oare le putem oferi? Eu cred că am nevoie de un partener disfuncțional. Ca mine. Pentru că în cuplu, compatibilitatea contează.
Am un job solicitant, sufăr de oboseală cronică pe care o remediez parțial în weekenduri, dar cel mai rău sufăr de plictiseală! Și nu cred că sunt singura… Dar o putem combate inteligent.
Pe câinele meu îl chema Alcor și era iubit de toată familia. Când pierzi un animal de companie, durerea este la fel de mare ca după moartea oricărui membru…
Când ai un cățel sau un pisoi aceasta devine un membru al familiei cu drepturi depline. Iar dacă este bolnav și ulterior moare, durerea este imensă. Și e normal să fie așa. Însă putem preveni tragedia, doar trebuie să fim ceva mai atenți.
Pentru că nu eram ca ceilalți copii, mama a hotărât că am nevoie de psiholog. Eu nu aveam niciun chef de terapie. Și totuși, în cabinet, am cunoscut pe cineva care m-a ajutat enorm.
Cum să îmi placă Titi după ce am citit despre Mr. Darcy? Cum să nu îmi doresc un bărbat curajos după câte exemple văd în cărți? Nu o fi totul ficțiune… mai sunt și oameni reali cu aceste calități. Dar până una alta, mie literatura mi-a dat viața amoroasă peste cap!
Când treci printr-o despărțire nu te apără nimeni de suferință și de întrebări fără răspuns. De sentimentul că mai poți, totuși, face ceva. În realitate, ceea ce poți face e să renunți să te mai chinui singură.
Fiecare cuplu are perioade bune și mai puțin bune, momente când închizi ochii sau ești atât de rănită, încât te întrebi dacă ești capabilă și are rost să ierți. Tu ce fel de greșeli îi ierți iubitului tău? Uite ce ne povestesc trei cititoare, poate te ajută să te decizi.
Am avut numeroase eșecuri sentimentale. Dar nicio despărțire nu m-a rănit mai mult decât cea de cea mai bună prietenă a mea. Pentru că, uneori, oamenii te pot surprinde tare neplăcut. Poate este și greșeala mea…
Credeam că așa este firesc, să taci, să asculți și să îți ții părerile pentru tine. Asta pentru că ai mei mereu mă puneau la punct când încercam să vorbesc. Abia mai târziu am învățat că nu „trebuie” să fiu introvertă.
Mereu mi-am dorit copii! Mă vedeam mămică încă de pe la 20 de ani, dar așa a fost viața încât 10 ani mai târziu nu prea am avut cu cine să-i fac. Acum, aș avea. Dar văzând cuplurile din jurul meu care au deja copii… am rămas pe gânduri dacă o fi o idee bună.
Sunt introvertă de felul meu, iar să mă scoți din casă este o adevărată tortură. Și pentru mine, și pentru tine. Până acum îmi salvam bugetul de cumpărături (compulsive) tocmai prin refuzul de a fi între oameni. Mai nou, am dezvoltat o dependență pentru shopping online.
Toți știm ce vrem de la un partener și avem dreptul la gusturi și așteptări diferite. Eu una, am înțeles că am nevoie de un partener inteligent și ambițios. Deși o astfel de relație nu e simplă, nu am rezistat în altfel de cupluri.
Am un șef dificil. Nimic nou, nu? Ce faci însă, când șeful nu e dur și intransigent, ci un băiat de bani gata cu abilități intelectuale limitate? Eu am găsit un ghid de utilizare. Nu e simplu, dar măcar reduc stresul…
Copilul din tine merită atenția și dragostea ta, nu doar azi, de 1 iunie, ci în fiecare zi. Iar dacă ai norocul să ai și alți copii mari și mici în preajma ta, iubește-i pentru tot ceea ce sunt și tot ce-și doresc să devină.
