Sfatul expertului
Mi-am pierdut increderea in mine. Din cauza fostului meu sot. Felul cum se comporta cu mine a facut din mine o persoana care nu are incredere in ceea ce face, nu ma pot exterioriza, ma arat o persoana puternica dar de fapt eu sunt distrusa. Plang si ma consum. L-as vrea inapoi pe de o parte numai. Inainte aveam o personalitate puternica, eram sigura pe mine. Acum ma framant, nu mai pot manca. Sunt momente cateodata cand nu vreau altceva decat sa stau in pat si sa plang. Cateodata imi neg toate sentimenetele pentru fostul meu sot. Dar degeaba pentru ca tot il iubesc. Cateodata as vrea sa ma razbun pe el sa vada si el ce inseamna suferinta. Nu stiu ce sa fac sa imi revin. Nu mai suport situatia aceasta. Dati-mi un sfat va rog mult. Multumesc.
La multi ani tuturor! Povestea mea e interesanta, e speciala, mai putin obisnuita si… lunga, dar ma straduiesc sa o simplific in expunere. Pentru ca imi doresc sa primesc nu neaparat un sfat ci mai degraba o „impresie”, poate un „pronostic” desi e cam mult spus. Sint de ceva vreme, de 8 ani, impreuna cu un Om care ma iubeste si pe care il iubesc. Avem 2 copii reusiti, casa, masa etc, etc, dar si o diferenta de virsta intre noi, dar nu asa cum e tipic, crescator de la ea la el, ci invers, adica el mai tinar (daca pot spune asa, desi tinara sunt si eu 🙂 ) cu 6 ani decit mine! Relatia noastra a debutat special, asa cum multi pot spune despre relatia lor, a continuat, s-a inchegat, maturizat, si ne dorim sa mergem impreuna pina la capat. De un timp incoace insa, observatia mea este ca ceva e pe cale sa se schimbe, ceva e „diferit”, (nu, nu va ginditi la clasica infidelitate), ceva scirtiie si pe scurt (daca reusesc) e vorba de reactia noastra vis-a-vis de inerentele conflicte din viata in doi, adica in patru :); eu am devenit prea sensibila la tot ce vine din partea lui, el, mai putin atent, mai direct, parca mai …”relaxat” in exprimari si reactii… iar eu parca dezvolt o obsesie: „suntem sau nu potriviti unul celuilalt, am ales gresit amindoi, este inevitabila obisnuinta si de aici banalizarea, SAU diferenta de virsta dintre noi, isi arata in sfirsit „coltii””, sau e doar o preocupare si o framintare a mea, fiind o fire mai ..”grijulie” ?? Va multumesc !!
Sunt impreuna cu sotul meu de aproape 6 ani, dar niciodata nu am reusit sa vorbesc cu el despre ce ne place pe plan sexual. Innebunesc. De multe ori dupa ce facem dragoste am un gol in stomac, imi vine sa plang. Imi promit ca vorbesc data viitoare si cealata data… Si asa au trecut 6 ani de tacere.. Cuvintele mi se opresc in gat, ma sufoca. Ma simt ca si cand as fi intr-un amfiteatru gol si as incepe sa vorbesc. Nu imi suport cuvintele. Nu pot rosti asa ceva. Tot timpul el ma intreaba daca ma simt bine cu el, daca vreau ceva… Dar nu pot vorbi. El este singurul barbat din viata mea. Problema este ca nici el nu vorbeste niciodata cu mine. In momentul in care l-am intrebat daca doreste altceva. Daca este multumit a spus ca este si are tot ceea ce ii trebuie. Simt uneori ca innnebunesc. In 6 ani nu am fost niciodata eu cea adevarata pentru ca nu pot zice ce imi doresc. Nu stiu daca m-ar accepta. Nu stiu ce sa fac. Problema mea poate ca vine si din faptul ca am fost crescuta cu ideea ca sexul este un pacat, ca a te gandi la sex inseamna sa arzi in iad… Si m-am simtit foarte vinovata mereu ca i-am tradat intr-un fel pe parinti ca m-am culcat cu el cu mult inainte de a fi casatoriti.
Buna ziua. Am si eu cateva probleme. Imi place un baiat mai mare decat mine cu 2 ani, dar el e prea timid. Eu am facut primul pas: l-am sunat. Cred ca e suparat pe mine pentru ca a trebuit sa ne intalnim si eu nu am venit, dar l-am intrebat daca asta l-a deranjat si a spus ca nu. Ce sa fac?? … daca mi-ar da si el un semn , poate ca as avea mai multa incredere in mine. M-ar ajuta mult sfatul unui barbat pentru ca in general am prietene fete, doar il ele pot avea incredere. Va rog, ajutati-ma!
Am ajuns la o varsta la care nu imi pot da seama ce fel de om sunt. Nu stiu ce sa mai fac si cum sa fac. Nu ma pot lauda ca am un numar extraordinar de prieteni. Sincer, nici nu am cautat pentru ca am considerat ca sunt o persoana foarte deshisa, sincera si ma descurc mai bine cu N prietenii. Acum realizez ca de fapt nu am pe nimeni, cu mici exceptii. Un mic exemplu: fac parte dintr-un grup format in general din vreo 5-6 baietii si 3-4 fete. Dupa o mica cearta ne-am cam departat. Si am observat ca una dintre fete prefera sa iesa cu toti baietii singura fara ca noi celelalte sa fim invitate. Este un om foarte ciudat si sincer pentru mine e o mare dilema. Nu stiu daca face intenionat sau fara intie dar deja devine exagerat, in sensul ca, daca eu ca fata ma inteleg foarte bine cu unul din baieti, ea face tot posibilul si se baga si momentan am ajuns la disperare. Pentru ca atunci cand si eu vreau sa ies cu ei. Ei ies fara mine… numai cu fata respectiva. Sincer, nu stiu daca eu am facut ceva gresit. Nu stiu ce sa mai fac si cum sa fac, pentru ca eu, ca fata si prietena, sunt interesata si ma doare cand ei fac chestia asta. Recunosc poate ca sunt dificila in multe privinte dar mi se pare un pic inadmisibil ce se intampla. Multumesc.
Sunt o cititoare fidela a revistei Psychologies. Urmaresc cazurile prezentate si m-am gandit sa cer si eu sfatul dumneavoastra. Sunt casatorita de 20 de ani si am doi copii mari (17, respectiv,12). Viata mea de femeie maritata nu a fost tocmai linistita. Sotul meu este mai mare decat mine cu 9 ani. M-am casatorit la 18 ani si cateva luni, iar el mi-a dirijat viata asa cum a vrut. Eu m-am supus pana intr-o zi cand mi-am zis ca trebuie sa fac ordine in viata mea. Inca de la inceputul casatoriei mele a avut conflicte cu rudele mele, iar el imi reprosa mereu greselile lor. Mi-a interzis sa vorbesc cu sora mea (precizez ca am acelasi loc de munca cu sora si cu el). Timp de 18 ani am mers la serviciu si a trebuit sa nu vorbesc cu ea de teama lui, cu toate ca eu nu doream acest lucru.
…….
Am trait o dragoste frumoasa cu celalat barbat. In bratele lui am gasit alinarea, linistea dragostea dupa care am tanjit atatia ani. Am vrut sa divortez dar nu am putut din cauza copiilor. A trebuit sa intrerup orice legatura cu celalat barbat. Pe sotul meu nu-l mai pot iubi, nu-l mai pot suporta. Ma jigneste, vorbeste urat fata de copii mei si ma doare enorm.
Nu stiu ce sa mai fac. Nu stiu cat am sa mai rezist. El doreste acum dragoste, atentie, intelegere, dar eu de unde sa-i mai dau daca nu mai am nimc? Ce fel de om este sotul meu? Nu mai simt nimic pentru el. Trec printr-un stres greu de explicat. Cat de mult ma va afecta pe viitor aceasta situatie? Multumesc!
Acum vreau sa uit de viata! Dupa 12 ani de casatorie, traiti si cu bune si cu rele, cu un sot nematurizat, lipsit de putere, delicatete si complexitate… nu mai stiu daca mai vreau sa traiesc.Teoretic stiu, trebuie sa traiesc, dar cum sa mai fac asta cand sotul meu m-a calcat in picioare la propriu numai pentru ca l-am amenintat ca il reclam sefului sau ca bea! Multiple traumatisme, coaste rupte… un ochi pus in mare pericol… Cand am fost externata, dupa 9 zile, si-a cerut iertare promitand ca nu mai bea si ca nu se va mai intampla. Stiti ce mi se pare cel mai grav si de neinteles, motiv pentru care am si apelat la sfatul dumneavoastra? IMI SPUNE INTRUNA CA EL NUMAI PE MINE MA ARE SI CA MA IUBESTE TARE MULT! Poate cineva sa imi explice mie cum atunci cand tii atat de mult la o persoana ii poti face un rau atat de mare??? La aproape patru saptamani de atunci eu nici nu ma pot uita le el. Cand trece pe langa mine imi ingheata inima de frica, ma gandesc cu groaza la ce s-a intamplat si nu pot accepta. Cine ma poate ajuta pentru a putea merge mai departe? Cum mai pot sta langa el daca imi este atat de frica? Cum sa cred tot ce-mi promite el acum, cand eu de 12 ani ii spun neincetat ca nu pot accepta nici macar ideea de bataie? Sincer, am mare nevoie de dumneavoastra! Multumesc. Claudia.
Buna ziua. Am o mica mare problema. Cand am bani la mine nu ma pot abtine sa ii cheltuiesc. Intru intr-o stare de genul ca nu stiu ce sa imi iau, ma framant, ma gandesc daca am nevoie sa cumpar ceva. Desi poate banii pe care ii am au o destinatie clara, eu nu mai tin cont de asta. Cheltui in nestire. E ciudat. Ce pot face? A, am uitat sa mentionez, sunt studenta in primul an la farmacie, locuiesc cu o pisicuta intr-o garsoniera. NU au relevanta detaliile… dar… Cum pot face sa controlez acest impuls? De multe ori ajung acasa fara bani, sau cu foarte putini, si nu stiu pe ce am cheltuit atat… ca nu cumpar cine stie ce. Nimicuri… Multumesc anticipat pt. sfaturi.
Buna. Sunt Aurelian si am fost diagnosticat cu aceasta boala (agorafobie) acum 3 ani. Am urmat un tratament (efectin) timp de un an fara prea multe rezultate. Sufar de o forma relativ usoara (cel putin asa imi place sa cred). Acum un an am facut o munca de teren devenind astfel dependent de masina. Daca ma puteti ajuta cu orice sfat v-as multumi profund. Momentan nu mai iau nici un fel de tratament. Un lucru ciudat, eram o persoana hiperactiva, calatoream foarte mult. Boala am invatat-o relativ repede in decurs de o luna, probabil ca daca nu as fi cautat dupa simptome nu stiam ce am? Va multumesc!
Am 30 de ani si sunt intr-o relatie de 8 ani; in primii 3 ani a fost mai mult o relatie la distanta, insa de 5 ani locuim impreuna; am mai avut mici certuri, dar nimic serios, insa acum trecem printr-un moment important de criza si se pune problema despartirii. Relatia noastra s-a racit; am avut o discutie acum cateva saptamani, mai mult la initiativa mea, fiindca eram convinsa ca ceva e in neregula: si-a schimbat obiceiurile, nu-mi mai spunea “te iubesc”, nu ne mai sarutam, petrecea mult timp in alta camera si comunicam foarte putin. Am inceput cu “Tu nu ma mai iubesti” (ne mai tachinam uneori asa), la care el mi-a raspuns “Ba tu nu ma mai iubesti”.
…….
L-am intrebat daca are sau a avut o relatie (mai ales ca petrece destul de mult timp cu o colega de serviciu cu care pleaca si se intoarce de la birou si despre care imi tot povestea o gramada de lucruri), insa a negat categoric. La un moment dat eram convinsa ca exista altcineva in viata lui, acum nu mai stiu ce sa zic. Oricum e evident ca si pe el il macina situatia si desi n-as putea spune exact la ce se gandeste, se vede ca nu-i e usor si ca in interiorul sau se da intr-adevar o lupta.
Am si eu o problema, dupa parerea mea destul de grava. Nu suport sa ma cert cu prietenul meu. Sunt foarte sensibila si absurda uneori. Incep sa plang si ma cuprinde anxietatea, de cele mai multe ori am si atacuri de panica. Problema este ca nici macar sa ridice vocea la mine nu suport, ma deprima si ma apuca frica. Ma gandesc doar ca ar putea sa ma paraseasca. Desi stiu ca o cearta mica este uneori benefica si constructiva, mai ales ca suntem doua firi foarte diferite… De fiecare data, inainte sa ma vad cu el, iau rivotril ca sa ma calmez. Totul pleaca din mintea mea, mi-este teama ca am putea sa ne certam. Am ramas cu teama din trecut cand am avut unele tensiuni intre noi si se despartise de mine. Ne-am impacat si totul a mers bine, insa eu am ramas cu aceeasi teama. Relatia este una tensionata si grea, avand in vedere ca este cu 15 ani mai mare ca mine si are o sotie si doi copii. As avea nevoie de un sfat. Am facut terapie 5 luni de zile, imi revenisem un pic si datorita faptului ca venise vara si m-am bucurat de soare. Sunt o persoana meteosensibila, iarna ma deprima iar vara mi se imbunatateste starea. Sunt constienta ca stric tot ce e frumos intre noi, dupa parerea lui relatia merge perfect, dar el nu stie de temerile mele. I-am mai spus uneori dar ma incurajeaza si imi zice ca tot raul este in mintea mea, ca nu avem de ce sa ne certam. Stiu ca atrag raul gandind asa, dar am aceleasi emotii de fiecare data chiar si acum dupa un an de zile. Gandurile mele nu s-au adeverit, insa eu continui sa ma gandesc la ce e mai rau. :((
Fiul meu imlineste in decembrie 17 ani; de doi ani refuza sa mearga la scoala. Se declara profund nefericit, isi petrece intreaga noapte la calculator iar ziua doarme. Chiar si in perioada in care nu a avut calculator (am considerat ca „este dependent” si i l-am luat) a refuzat sa mearga la scoala, motivand ca „nu-l intereseaza”. Suntem disperati, am apelat la mai multi psihologi, chiar si la psihiatru, fara sa vedem o solutie viabila care ar putea sa ne scoata din impas.Ce trebuie sa facem?
Problema mea este ca incerc sa-mi gasesc o prietena si nu reusesc. Mi-am facut un cont pe un site de intalniri si am trimis mesaje la vreo 10-15 fete. Pe toate le-am intrebat: vrei sa vorbesti cu mine?, vrei sa vorbesti cu mine? Doar una a spus da si, dupa ce am vorbit pe mess, a spus ca ii place cum arat, dar nu ii place „psihicul” meu, cum s-a exprimat ea. Am rugat-o sa-mi dea mai multe detalii, dar a spus ca e mai bine pentru mine sa nu imi spuna ce anume nu ii place la „psihicul” meu. Acum nu stiu ce sa mai fac, ca pe site-ul asta sansele sunt slabe. Ai putea sa ma ajuti cu un sfat, cu ceva? Am 28 de ani si… Multumesc mult!
Ma numesc Catalina, am 21 de ani, urmez Facultatea de Psihologie Iasi, in acelasi timp si lucrez ca receptioner la un hotel. Intrebarea mea este CUM AS PUTEA FACE FATA STRESULUI? Uneori intru in niste stari depresive de neimaginat chiar si eu ma sperii… Nu mai spun cand sunt in tura de noapte si trebuie sa plec la serviciu simt ca tot universul meu se risipeste. Am incercat sa-mi caut in alta parte insa… nimic… Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sistemul din Romania e prea DEFECT!!! Va rog ajutati-ma cu un sfat!
Am doar 17 ani si simt ca traiesc degeaba. Nu mai am prieteni, nici nu cred ca am avut. Toti erau falsi. Ma foloseau pentru diverse treburi la scoala sau in caz ca nu aveau cu cine iesi. Si eu mereu ramaneam pe dinafara cand aveam nevoie de ceva. De ce nu am fost in stare sa imi gasesc o prietena adevarata cum are toata lumea? Si nici un prieten. Am nenumarate complexe privind aspectul fizic. Ma simt foarte rau. De mica m-am simtit in plus. Si simteam ca nu merit nimic. Azi sunt extrem de complexata si nu stiu sa reactionez la rautatile celor din jur.. :(( Ajutor!
De ce fetita mea in varsta de 5 ani, uneori uita nu si mai aminteste ce s-a intamplat in ziua respectiva la camin de exemplu, nu mai stie ce a mancat cand o intreb. Stie foarte multe poezii, cantece, le memoreaza foarte repede si bine, dar intampinam asemenea probleme ca uita unele lucruri facute recent. Oare este o problema? Va rog sa-mi dati un raspuns. Va multumesc. Cu stima, Pop Maria Zalau.
Sunt mama unei fete de 14 ani si de curand are prieten. S-au cunoscut pe net. Am incercat sa-i explic ca sunt de acord dar scoala ar trebui sa fie pe primul plan problema mea este ca in starea de fericire la care este ea acum nu stiu cum s-o mai iau si daca ma fac inteleasa. Sotul meu este plecat din tara, lucreaza in Germania. Ideea este ca la anul o asteapta examenele (este in clasa a VIII-a), iar respectivul baiat a renuntat la scoala in favoarea muncii.Un sfat de specialist chiar mi-ar prinde bine. Va multumesc.
Cum pot trece peste faptul ca sotul meu mi-a marturisit anul trecut ca a avut o perioada cand se gandea la o colega de a lui si asa zisa atractie fata de colega lui a tinut vreo 6-7 luni, dar ca nu m-a inselat fizic ci doar sentimental? De atunci simt o ura fata de el, cu toate ca se poarta foarte frumos cu mine si eu incerc sa trec peste asta dar nu pot. Acum vreo 3-4 luni am facut o depresie din aceasta cauza, plangeam in fiecare zi. Nu stiu cum as putea trece peste asta, ca ma urmareste aproape tot timpul si-mi amintesc de trecut. Sunt constienta ca nu fac bine, dar ce sa fac?
De cateva luni m-am casatorit, ceea ce nu mi-a adus fericirea, din cauza ca el este numai cu familia lui… Daca incerc sa vorbesc cu el despre ai lui incepe sa faca urat. Mama si sora lui se comporta foarte urat cu mine. Se baga in viata noastra, tot timpul trebuie sa ii dam mamei lui explicatii.
Eu m-am saturat. De 4 zile nu vorbesc cu el iar daca incerc sa intru intr-o conversatie tot el incepe sa strige si sa faca urat… Cred ca voi ajunge la divort.
O zi buna!
Moment sau viitor? De mai bine de 1 an si 6 luni sunt impreuna cu Y, si ne intelegem foarte bine, insa el are 22 ani iar eu 29. Nu de putin ori ma gandesc daca in viitor nu-l va afecta relatia cu mine, avand in vedere diferenta de varsta. Ne este bine pe moment sau ne va fi si in viitor? Nu stiu daca ar trebui sa renunt la el acum sau sa ne bucuram de ce ne ofera relatia noastra? Va multumesc!
Ma numesc Manuela si am 20 de ani. Nu scriu pentru mine, ci scriu pentru tatal meu. Am ajuns la concluzia ca este dependent de jocuri de noroc, de jocuri electronice. Toate acestea au inceput dupa ce a iesit la pensie. A fost un politist foarte respectat, cel mai bun dintre toti, un model pentru mine si pentru surorile mele. A avut un mic accident si a iesit la pensie pe caz de boala. Initial am stiut ca o sa-i fie foarte greu sa renunte la statutul social pe care il avea in incinta penitenciarului Codlea si in afara acestuia. Dar a inceput sa gaseasca placere in alte activitati, pescuit, iesit in oras cu prietenii la o carte, la table. Apoi a gasit o alta placere care l-a adus in starea in care este acum. Jocurile electronice, de noroc. La inceput stiam de la alti prieteni care jucau pe-acolo, ca nu baga multi bani ( 5 lei ) si nu mi se parea grava situatia, dar cu timpul suma crestea, ajungand la milioane. Acum am aflat ca i-a furat si un card mamei mele. Mama mea este disperata si nu mai stie ce sa faca. Vreau sa o ajut. Va rog din suflet sa imi raspundeti si sa-mi spuneti ce trebuie sa facem. Va multumesc foarte mult.
De curand am intrat la facultate si m-am mutat in Bucuresti. Sunt la o sectie foarte buna, am cateva rude care imi sunt alaturi insa am o problema: Nu pot umple golurile din interior. Ma simt exagerat de singura, ma straduiesc sa dau un sens vietii mele (invat, incerc sa ma descopar in arta-muzee, vernisaje, carti etc; cunosc o multime de oameni s.a.m.d.), insa nu reusesc. Cu parintii nu am si nu am avut niciodat o relatie apropiata (nu a existat comunicare nici intre mine si ei dar nici intre ei), iar prietenul meu nu e din acelasi oras si ne vedem rar si impotriva vointei parintilor. Simt ca ma indrept spre nicaieri. Mi-ar placea mult sa fac voluntariat, sa ma dedic oamenilor care au nevoie fiindca asa uit de mine, dar programul facultatii nu-mi permite. Va rog sa-mi recomandati o carte sau ceva care sa ma ajute sa descopar de ce ma simt asa, de ce nu pot trece peste si cum ar trebui sa aborez situatia. Va multumesc aticipat!
Ma numesc Nicoleta, am 38 de ani, sunt divortata de 6 ani, am 1 copil. Am fost in Italia sa lucrez, mi-am dus si fetita cu mine. Am lucrat ca ingrijitoare la o batrana intr-o familie buna si acolo am cunoscut un barbat pe internet. Timp de o luna am conversat cu el si pe urma am decis sa ne si intilnim sa ne cunoastem mai bine. M-am indragostit de el la prima vedere. Eram fericita cum nu am mai fost niciodata, etuziasmata ca in sfarsit mi-am gasit jumatatea si el era la fel dar… Nu a durat mult pentru ca el nu mi-a spus de la inceput ce probleme are, ca e casatorit si nu se mai intelegea cu sotia de 5 ani pentru ca ea este alcoolica si imi spunea ca vrea sa se separe de ea de mult dar nu avea curajul pentru ca si el are o fata in virsta de 17 ani si pentru ea nu a facut acest pas. Mai avea si alte probleme dar nu mi le-a spus de la inceput si eu am inceput sa nu mai am incredere in el si l-am inselat cu un alt barbat crezand ca si el ma insela… Stiu, am gresit si i-am spus si lui ce am facut. El m-a iertat si am continuat relatia. Dupa accea el mi-a spus ca vrea sa stam impreuna ca el s-a separat de nevasta lui si urma ca eu sa imi las serviciul si sa stau cu el. Eu mi-am lasat serviciul si trebuia sa mergem, eu si fiica mea, la Bari sa locuim cu el, doar ca sotia lui nu a parasit domiciliul si eu m-am intors in tara. Dupa 3 luni, sotia lui a plecat. Sunt in tara de 2 ani, am tinut legatura cu el prin telefon, zilnic ma suna 3-4 ore si de atata timp imi promite ca vine si o sa fim o familie asa cum mi-am dorit eu, dar din cauza problemelor lui nu a mai venit… Si eu stau si il astept si nu mai stiu ce sa fac. Am ajuns la capatul rabdarilor, am ajuns sa nu mai cred in acest om pe care il iubesc enorm si de fiecare data cand vorbesc cu fiica mea despre el imi vine sa plang. Plang tot timpul cand ma gandesc la el si in acesti 2 ani nu am cunoscut pe nimeni, m-am izolat de prieteni, nu mai ies nicaieri si nu stiu de ce mai stau sa-l astept sa vina… Ce ma sfatuiti sa fac? Sa rup legatura cu el sau sa-i mai dau o sansa si sa-l inteleg cate probleme are el si sa-i cred minciunile…
Sunt casatorita de 20 de ani si am doi copii mari. Il iubesc pe sotul meu dar in acelasi timp ma si tem de el, si aceasta in primul rand pentru ca bea, destul de des, (de doua – trei ori pe saptamana) si atunci este foarte cicalitor, trebuie sa-l ascult uneori si cate doua ore in continuu, povestind aceleasi lucruri. Daca ripostez, il opresc sau ma opun la unele probleme, atunci devine nemultumit, violent in limbaj, furios (deocamdata atat). Pentru a evita orice conflict de cele mai multe ori tac, incerc sa ma gandesc la altceva, sa ascult TV-ul, dar nu intotdeauna merge. Am mai intrebat despre acest lucru un expert si mi s-a raspuns sa-mi infing temerile putin cate putin. Problema este ca sotul meu s-a schimbat in decursul anilor, poate nu in toate privintele, dar in unele, da. In primul rand doreste sa aiba totul sub control: el sa stabileasca cand si unde iesim, cand si cu cine ne intalnim, cand si ce cumparam, cum si ce facem in casa etc, etc. Uneori incerc si eu sa-mi impun propriile pareri, dar mai mereu sfarsim prin conflicte latente, sau deschise, in urma carora eu cad intr-o stare de tristete (am facut si un tratament pentru depresie in 2007 – starea nu s-a datorat in todepresie, probleme, sfat, talitate problemelor de acasa ci si celor de la serviciu, in combinatie). In ultimul timp, punand cap la cap mai multe aspecte de care am luat cunostinta prin intermediul unor terte persoane, mi-am dat seama ca ii place sa ma chinuie, sa-mi impuna sa fac ceea ce vrea el, cand si cum vrea el, fara sa ma intrebe sau macar sa discute cu mine, ci doar sa ma puna in fata faptului implinit. Daca ripostez si ii dau de inteles ca stiu ce urmareste, ajunge (doar cand e baut) la amenintari de genul: lasa ca discutam noi maine, lasa ca o sa vezi tu,… etc, iar acestea imi creeaza o stare de disconfort psihic mai mare decat pot eu s-o gestionez. Ajung de cele mai multe ori sa plang (asta si urmareste, i-a spus odata unei cunostinte care ma ajuta la treaba), sa nu-mi mai doresc nimic, sa cred ca nu sunt buna de nimic, ca nu am nici o valoare si cu toate acestea nu am curajul sa-mi iau viata in propriile maini, asta poate si pentru ca baiatul (15 ani) nu ar intelege (fata, 19 ani, mi-a spus de multe ori sa-l parasesc). Nu vreau asta, vreau sa fim o familie, dar as vrea sa fiu si eu fericita, sa ma simt un om adevarat si nu o marioneta. Eu cred ca am avea nevoie de consiliere maritala, dar in orasul unde locuim nu cred ca exista, si cred ca ar face o criza daca i-as propune asa ceva. Astept cu incredere raspunsul.
Am 25 de ani si probleme mari in a-mi construi o relatie de durata. Desi am mare succes in randul barbatilor, inca din adolescenta am refuzzt cu mici exceptii sa intru intr-o relatie stabila, de frica de a-mi pierde libertate sau de a ma plictisi. De fapt, aveam senzatia ca ma voi simti incatusata si ca pierd alti barbati disponibili. Pare hilar dar chiar ma consideram suficient de pretioasa si preferam sa fiu singura in asteptarea barbatului perfect pentru mine. S-a intamplat sa cunosc de-a lungul timpului 2 astfel de barbati dar relatiile au esuat. Cea mai lunga relatie a durat un an. Paradoxul era ca il pierdeam pe cel pe care mi-l doream, din motive greu de inteles pentru mine. Am observat la mine ca in principiu paiunea sexuala este mai presus de relatie in sine si poate aici am gresit foarte mult. Imi este foarte greu sa imi fac o relatie, pentru ca nu o pot incepe daca nu sunt atrasa sexual foarte mult de celalalt, si cand minunea se intampla, relatia se rupe. Am crezut mai intai ca este vorba de ghinion, dar acum imi dau seama ca eu sunt principala problema. Gandesc si ma port ca un barbat. As dori sa stiu unde este problema cu adevarat. Sunt o fata extrem de dorita si apreciata…, dar superficiala si incapabila sa isi construiasca o relatie. Sunt sigura ca vorbele dvs. m-ar ajuta enorm si mi-ar da posibilitatea sa indrept lucrurile. Va multumesc.
Ma simt prea singura si nu ma pot concentra. Mi-am pierdut total ambitia si nu sunt interesata de absolut nimic. Pierd majoritatea timpului meditand asupra vietii mele, a trecutului si a nerealizarilor. Am doua mari si vechi nemultumiri. Prima e aceea ca n-am reusit sa ma integrez in nici un colectiv scolar. Imi este greu sa constientizez acest lucru. Nu inteleg de ce in mediul profesional am o atitudine prea serioasa si parca as vrea mereu sa ascund o parte din mine. Prea imi pasa de parerea celorlalti. Ma consider cam ignoranta si abia acum regret ca am „stat departe” de carti, filme, stiri tv… genul acesta de informatii. In alte grupuri nu am aceasta problema, sunt mai degajata, relaxata. Nu inteleg daca marimea colectivului sau faptul ca sunt la scoala ma determina sa ma inhib. A doua nemultumire e legata de faptul ca nu am avut nici un prieten. Sufar mult in interior cand vad ca toti in jurul meu au, toate amicele mele, chiar si cele mai putin sociabile au/au avut, se distreaza si se veselesc impreuna, eu fiind nevoita sa imi reprim entuziasmul debordant. Poate ca acest lucru e influentat de faptul ca sunt indragostita de 5 ani de un baiat ce imi este ruda foarte indepartata. Am fost amici in tot acest timp. Am vorbit de o eventuala relatie, pe care sa o ascundem de ai nostri, dar el e foarte nehotarat. Gradul de rudenie si lipsa de timp il fac sa amane luarea unei decizii. Aceasta lunga asteptare ma framanta mult, undeva in adanc. Care ar fi primii pasi, inceti dar siguri, spre a-mi „rezolva” aceste nemultumiri? Multumesc! Andra, 20
Am 30 de ani, doi copii de 3, respectiv 2 ani si m-am casatorit acum 5 ani, din dragoste. Bineinteles ca odata cu venirea copiilor (pe care i-am dorit si eu si sotul) timpul este gestionat altfel, prioritatile sunt altele. Nu am reusit sa il conving pe sotul meu sa participe mai mult la cresterea copiilor, de cele mai multe ori isi aduce aminte doar in pat ca are o sotie. Nu generalizez, se mai si joaca cu copiii, uneori, cand are chef. Se intampla sa vina de la serviciu si sa se uite la TV intr-o camera iar eu ma joc cu copiii in cealalta camera. As vrea sa participam toti 4 la cat mai multe activitati. Este adevarat ca din cauza treburilor, copiilor, nu i-am acordat mereu atentia pe care o astepta. Oricum filosofia sotului meu este: cine sta acasa cu copiii oricum nu munceste mai mult decat el la serviciu. Si ma doare cand il aud ca spune astfel. Daca nu facem sex (dragoste) mai mult timp, se comporta foarte urat (nu-i convine nimic, tipa din orice). Am incercat sa discutam acest subiect. Barbatii se gandesc intr-o singura directie: sex. I-am spus ca am nevoie si de o vorba buna, o mangaiere – nu neaparat o partida de sex. Nu este violent fizic, doar ca pe zi ce trece (daca nu facem dragoste) devine din ce in ce mai nervos. Sa fie din cauza frustrarilor? Cum sa procedez? Va multumesc anticipat pentru raspuns.
Marturisesc ca ma aflu in aceeasi situatie. Copilul meu are chiar accese de furie cateodata cand vreau sa-l iau acasa de la bunici. Mi-a zis odata sa plec acasa ca nu vrea sa ma vada. Ma tot chinuie gandurile de-atunci, mai ales ca-mi dau tot interesul sa-l cresc cum trebuie si sa-i ofer afectiune si cat mai mult din timpul meu. Il iubesc nespus dar ma simt respinsa si banuiesc ca la randul meu il resping si eu. Replicile lui taioase imi provoaca o tristete nemarginita si in acelasi timp ma simt teribil de debusolata. Nu-mi dau seama unde gresesc pt ca ma gandesc ca in toata afacerea e numai vina mea. Daca ma poate consilia cineva as fi cat se poate de recunoscatoare. E cea mai amara senzatie pe care am gustat-o vreodata.
