Sfatul expertului
Va citesc articolele periodic, iar acum ma aflu intr-o perioada in care am nevoide urgent de un sfat. Sunt impreuna cu prietenul meu de 4 ani. Exista probleme legate de consumul de alcool. Inainte bea doar cu prietenii , acum si singur in casa aproape in fiecare seara. Asculta melodii triste, de dor, iar seara trecuta s-a incuiat in baie si a vorbit vesel la telefon cu o fata la ora 2 noaptea. L-am auzit, insa a negat si mi-a spus ca a cantat. A doua zi am avut examen la un master, examen pentru care invatasem 2 luni. Am lesinat pentru ca am fost foarte obosita, iar cu o noapte in urma nu dormisem asa ca am pierdut examenul. Am incercat sa ii spun insa aceeasi reactie. Ceea ce face el este corect. Apoi mi-a spus ca daca incerc sa obtin desfasuratorul de la telefon imi face reclamatie la serviciu sa fiu data afara. Ca atata timp cat nu l-am prins nu am ce sa ii spun. A incercat sa imi spuna ca m-am enervat aiurea si ca totul o sa fie bine. Eu cred ca in momentul in care intalnesti un om si stii ca este „acela” il poti intreba orice, stiind ca primesti un raspuns sincer. De doua zile am plecat de unde am locuit. Ma simt ca un refugiat, insa imi este foarte greu sa accept lucrurile astea, sa iau o decizie pentru ca am avut multe momente frumoase. Siguranta ca vom putea construi un viitor durabil simt ca dispare. Va rog sa imi spuneti parerea dvs. legat de cele de mai sus, si credeti ca am nevoie de terapie?
Am o relatie care dureaza de un an si un pic… Am simtit de la inceput ca el este ce am asteptat toata viata, si vedeam acelasi lucru si in ochii lui, in gesturile lui… Dar mi-a marturisit ca el continua sa se intalneasca cu o fosta iubire, colega de munca, pentru care ani la rand a nutrit sentimente profunde. Cum ea nu avea o reciprocitate a sentimentelor, au ramas prieteni. Isi confesau diverse probleme, se sfatuiau reciproc, si pentru ca a fost sincer, initial nu m-am suparat… Ulterior, mi-a dat datele ei de contact si a sperat sa devenim prietene, in ideea ca ea o sa stie sa incurajeze relatia noastra… Insa atunci cand am vorbit cu ea, m-a atacat si apoi m-a invinovatit ca as fi jignit-o. Culmea… el a crezut-o pe ea, din prisma anilor de prietenie. L-am rugat sa renunte la intimitatile dintre ei, sa ramane colegi si sa nu-i mai fie atat de apropiata, fara a-i impune sa se rupa de ea. Probabil din reactia lui deja simteam amenintarea. Refuzul lui categoric, precum si racirea relatiei cu mine manifestata prin lipsa de comunicare si deschidere, m-au speriat. De atunci ne certam tot mai des, desi il iubesc foarte mult si el sustine acelasi lucru. Se poarta frumos, desi e tot mai distant, sau asa il simt eu. Mi-e teama ca supararile si certurile ne-au facut prea mult rau, si n-as vrea sa-l pierd. In definitiv, atunci cand uitam ca nu mai avem incredere unul in celalalt simt ca am gasit locul pe care il pot numi ACASA si vad bucuria din ochii si zambetul lui. Dar nu nu mai avem intrecere eu pentru ca nu a renuntat la ea, si m-a mintit in timp in aceasta privinta, el pentru ca nu crede ca pot sa trec peste si ca il cred. Ce sa fac ca sa nu pierd barbatul pe care il iubesc? Ce sa fac ca sa il conving ca pot sa il iert si ca am uitat de mult acel episod? Cum pot sa il fac sa comunice din nou cu mine, sa regasim bucuria si linistea de la inceput?
Nici nu stiu ce intrebare sa pun pentru a primi un raspuns care sa ma ajute. Greu sa pot descrie in cateva cuvinte tot zbuciumul meu interior, toate intrebarile pe care mi le pun zilnic si toate trairile contradictorii pe care le am de mult timp. Nu stiu ce sa fac pentru a uita… Sotul meu m-a inselat acum 15 ani cu o persoana apropiata. Aveam doi copii si il iubeam. Am hotarat sa-i mai dau o sansa si mi-au trebuit 10 ani sa trec peste. Acum 1,5 ani m-a dezamagit din nou… Mi-e greu sa accept asta si am trait momente cumplite. Am descoperit ca are o relatie cu o fata cu 21 de ani mai mica decat el, o copila de varsta ficei noastre. Am incercat sa vorbesc cu el, dar nu am reusit foarte bine… Am avut certuri pentru ca refuza sa vorbeasca, ba mai si nega. Cu toate ca era evident – am vazut mesaje primite pe telefon, pe messenger etc L-am ruga sa incheie povestea asta pentru ca spunea ca vrea sa fie impreuna cu mine, ca tine la mine, dar… nu a facut-o.Vorbeste cu ea in continuare si asta ma deranjeaza enorm. Nu e o gelozie sexuala, refuz sa cred ca e o relatie de genul acesta inte ei. Ea e prea mica, are 15 ani!!! E mai degraba o gelozie sentimentala. Eu il iubesc mult si am incercatt sa fac totul pentru a merge bine relatia, el spune ca tine la mine. Nu-mi spune ca ma iubeste, dar incearca sa-mi arate asta prin fapte. Sunt debusolata, nu stiu ce sa mai cred, pentru ca sunt suspicioasa, dar nu fara motive. As vrea sa renunt la tot pentru liniste, dar e greu. Avem doi copii pe care ii iubim enorm si tinem unul la altul. Pe scurt, aceasta e povestea mea. As vrea sa stiu cum as putea sa-mi gasesc linistea, ce ar trebui sa fac eu pentru asta. Care sa fie atitudinea mea vis-a-vis de relatia asta a lui, de care spune ca nu e nimic, decat vorbesc. Sunt eu nebuna? Eu am crezut ca atitudinea lui e gresita. El i-a fost profesor. Nu stiu cum sa ies din asta. Ajutati-ma ,va rog!
M-am recasatorit cu un barbat de 41 de ani, divortat de o sotie obeza pe care o stresa zilnic cu reprosuri de genul cum arata si in ce hal e. Nu stiam asta cand ne-am casatorit. Intre timp m-am ingrasat si eu cam vreo 13 kg. Sunt plinuta, nu obeza. Ei bine a inceput zilnic sa-mi reproseze ca am burtica, ca am pus pe mine, ca trebuie sa tin regim etc In loc sa vin cu placere acasa am ajuns sa ma stresez de ce o sa zica. Nu prea mai vrea sa facem sex, imi tot da exemple de vedete care arata bine si sunt sexy. Stiam ca ma iubeste, dar acum nu mai stiu ce sa cred. Mi-a zis ca am sanii lasati de fata cu fratele si nepotul sau. M-am simtit ultimul om, si tot el s-a suparat ca nu am acceptat sa mi se discute imperfectiunile fizice. Zice ca orice femeie trebuie sa recunoasca si sa-si asume in ce hal arata si ca eu nu-s normala la cap daca evit sa zic asta in gura mare. Mitocan, marlan, am dreptate? Sau sunt eu prea pretentioasa? Va rog dati-mi un sfat… o opinie, ce credeti despre un asemenea comportament.
Problema mea este legata de fostul sot. Am divortat la inceputul lui 2010, dupa 14 ani de relatie ( 7 – casatoriti, 7 – prieteni ). Avem si un copil care acum are 6 ani. La inceput relatia noastra a fost frumoasa, eram doi copii cand ne-am cunoscut. In timp am crescut, si eu cel putin, am inteles ca suntem foarte diferiti, ca ne dorim lucruri diferite de la viata. Pentru ca ne iubeam mult am continuat relatia, ne-am casatorit, dar ne certam des, din orice, pentru ca mereu aveam pareri opuse. El este o fire foarte sociabila, eu sunt mai retrasa. Nu imi place sa ies, nu am prieteni. El ar fi stat acasa doar ca sa doarma. Pentru asta eram de acord sa il las mereu sa iasa singur, cu prietenii, chiar si dupa ce a aparut copilul. Am crezut ca in timp se va maturiza, va aprecia mai mult viata de familie, va sta mai mult cu noi acasa. Acum 3 ani, imediat dupa sarbatori, cautand ceva in calculatorul nostru comun, am avut surpriza sa ii gasesc mailul deschis, precum si o serie de fisiere cu fotografii – cateva sute – din ultimii doi ani. Am realizat astfel ca ma mintea foarte mult. Pleca la petreceri sau in oras cu colegii si mie imi spunea ca e la serviciu, pleca uneori si in afara orasului, iar eu stiam ca e in delegatie, iar el era la concerte. Sambata era zi de mers la film cu o gasca de prieteni, vinerea seara erau cu totii intr-un bar… iar eu stiam de fiecare data ca e la munca. Surpriza cea mai mare mi-au rezervat-o o serie de discutii pe messenger cu diverse fete, discutii care depaseau cu mult pragul unei simple prietenii, asa cum a sustinut el. Erau de fapt… sex online. Avea conturi pe diferite site-uri de socializare unde spunea ca nu e casatorit, si chiar se purta ca un barbat liber de orice fel de obligatii. M-a durut foarte mult. In tot acesti ani eu nu am avut nici macar un prieten barbat cu care sa vorbesc, mi se parea ca il tradez. Raspunsul sotului meu a fost ca eu sunt de vina, ca m-am ocupat prea mult de copil – serviciu nu mai aveam pe atunci – si el s-a simtit singur. Am incercat sa vorbesc cu el, sa il fac sa inteleaga ca ma doare tot ce face, dar el a spus ca nu se simte vinovat cu nimic. Ca fizic nu m-a inselat, deci nu avem ce repara. Dupa 4-5 luni de durere si zbucium i-am spus ca vreau sa ne despartim, sa divortam. Nu ma mai puteam uita la el ca inainte , si simteam ca nu il mai iubesc. De atunci, timp de 1 an si jumatate m-a amenintat continuu ca se va sinucide in ziua cand voi depune actele de divort. A incercat sa se poarte frumos, a facut scandal, a venit cu flori, s-a imbatat… Dar eu nu am putut trece peste minciunile lui. Am depus actele, am divortat in martie 2010. Fetita noastra s-a impacat foarte bine cu situatia, a inteles ca noi ne certam des si e mai bine sa locuim separat. Intre timp, in viata mea a aparut un alt barbat iar acum sunt insarcinata. Am o relatie linistita, nu mai traiesc iubirea de la 18 ani, dar am gasit un om echilibrat cu care traiesc o poveste simpla si linistita. Totusi, fostul meu sot nu se poate impaca cu ideea divortului. A uitat tot ce a fost intre noi, tot ce a gresit el, si ce am gresit poate si eu. Spune tuturor ca l-am inselat, ca am divortat de el pentru a fi cu actualul sot. Mai grav este ca ii spune toate acestea fetei noastre, care are doar 6 ani, ma iubeste foarte mult si normal sufera de cate ori il aude. Mereu ameninta ca il va omori pe actualul meu sot, la care copilul tine mult, pentru ca e un om bun. Fata a ajuns sa fie terorizata de ideea ca tatal ei si sotul meu se vor intalni si se va intampla ceva grav. Rugamintea mea este sa ma ajutati sa il fac pe fostul meu sot sa inteleaga ca prin comportamentul lui ii face rau fetitei noastre. Am incercat de nenumarate ori sa-i explic asta, dar poate ca nu stiu eu cum sa imi gasesc cuvintele. Mi-e tot mai greu sa traiesc in tensiune de cate ori vine sa ia fata la el, sa duc copilul la coltul strazii ca sa nu se vada cumva cu sotul meu. Iar cand fata se intoarce sa incerc sa gasesc explicatii pentru limbajul vulgar pe care tatal ei il foloseste la adresa sotului meu, si uneori a mea. Va multumesc mult.
Am mare nevoie de ajutor! M-am indragostit (sau asa cred) fara sa vreau de un coleg de servici mai mic decat mine. Dar nu asta conteaza… Conteaza ca sunt casatorita, iar el la fel. Acasa nu-mi lipseste nimic, sotul este minunat si mereu atent cu mine. Ar trebui sa fiu fericita si sunt… insa nu ma simt implinita… nu-mi dau seama de ce. Am o familie minunata, un copil si un sot extraordinar. Dar nu ma recunosc… de fiecare data cand sunt in preajma lui, emotiile nu-mi dau pace. Are o purtare copilareasca, parca are nevoie de atentie mereu. Ma urmareste, de fapt ne urmarim reciproc insa nici unul nu a avut curajul sa faca primul pas… As vrea sa fie o chestie trecatoare deoarece nu mi-as l-as insela niciodata sotul. Cu atat mai mult cu cat sotul ii este net superior. Ce mi se intampla?
Am o problema, cu care sper sa ma puteti ajuta. De cativa ani locuiesc cu verisorii mei, care se comporta la fel ca parintii mei. Pe 31 august, verisoara mea a murit intr-un accident si am ramas sa locuiesc doar cu verisorul meu, care are 33 ani. Marea mea problema e ca atunci cand raman acasa doar cu el, efectiv ma blochez si nu pot scoate nici un cuvant. Nu reusesc deloc sa comunic cu el si nu stiu ce as putea sa fac. Multumesc mult
De ce simtim nevoia sa inselam? Desi am avut 3 relatii stabile de lunga durata (2-3 ani), mereu am simtit nevoia sa insel. Chiar si atunci cand lucrurile mergeau perfect intre noi. Cel mai grav e ca nu doar simteam, ci o si faceam. Acum sunt cu un baiat cu care am fost foarte buni prieteni timp de 2 ani si incet, incet ne-am indragostit. Cat timp „relatia” a fost clandestina , totul era extraordinar, insa acum ca suntem oficial impreuna, iar simt nevoia sa insel, desi il iubesc foarte mult! Cum sa rezolv aceasta problema? Fiindca simt ca imi sabotez singura toate relatiile…
Va scriu pentru ca ma simt in imposibilitatea de-a ajuta pe cineva drag mie. Mama mea sufera de o depresie majora de cativa ani, depresie care a fost ameliorata cu ajutorul medicilor, dar care nu s-a vindecat niciodata si reapare in crize acute de mai multe ori pe an… In momentul de fata mama mea e sub presiunea unui stres permanent, se simte urmarita, tremura din toate incheieturile. Si-a pierdut sensul vietii, nu o mai bucura nimic, nu o mai intereseaza nimic… Am incercat sa-i fim alaturi, noi, cei dragi, sa-i aratam partea frumoasa a vietii dar e zadarnic. Nu o mai motiveaza nimic. Un motiv intemeiat nu are pentru starea asta intrucat in general avem o viata linistita, suntem o familie implinita… Am mers si mergem la medici… dar dincolo de pastile simt ca e nevoie si de altceva… dar nu gasesc acel ceva… Nu stiu cum sa o ajut! Ei ii lipseste increderea si stima de sine, se simte criticata de cei din jur, inferioara tuturor. Va rog sa ma ajutati cu un sfat ca nu stiu incotro sa o apuc….
Sotul meu a murit acum doua saptamani intr-un accident rutier. Pentru mine a fost un soc, si pana astazi nu imi vine sa cred ca s-a intamplat. Toata afacerea lui a ramas in mainile mele, si nu stiu daca o sa ma descurc. Am doi copii o fata (7 ani) si un baiat (2 ani), cel mai tare imi este teama ca ei nu il vor tine minte pe tatal lor. Cum sa fac sa trec mai usor peste toate astea? Cum sa ma port? Ce sa fac? Cu copiii cum sa ma port?
Este pentru prima data cand ma adresez dvs. Unul din principalele motive este ca nu mai am cu cine vorbi. Sunt intr-o relatie de cuplu de peste 3 ani, dar simt totusi ca partenerul meu nu ma intelege. Sau cel putin nu reactioneaza asa cu as avea nevoie legat de sentimentele si temerile mele. Problema cea mare cu care ma confrunt este frica. Sunt plecata din tara de 2 ani si jumatate si datorita muncii sunt nevoita sa merg foarte mult cu masina. Asta zi de zi. Nu sunt eu cea care conduc, cu toate ca mi-am luat si eu permisul de conducere de trei luni. Lucrez in Belgia si pot spune ca fac turul Belgiei in fiecare zi. Frica este vis-a-vis de accidente. Nu am vazut ceva iesit din comun care sa imi poata crea asemenea teama – un accident grav sau sa fi fost eu implicata intr-un accident. Imi este pur si simplu frica. Ma gandesc in continuu ca orice s-ar putea intampla. Cred ca as putea asocia cu frica de moarte. Nu stiu de la ce au pornit aceste sentimente, si fac eforturi zilnice de a le anihila. Sunt tanara, legat de viata mea nu pot spune ca am de ce sa ma plang. Cu toate acestea simt ca nu am un viitor inainte, nu mai pot visa si nu mai pot face planuri de viitor… Ca si cum nu as mai avea toata viata inainte. Partenerul meu ma asculta dar simt lipsa unei prietene cu care sa vorbesc. Cred ca asta este pentru mine un moment in care el nu este suficient. Aici nu am prieteni, suntem numai noi doi. Vorbesc doar cu el, este tot ce am. Am considerat ca poate si aceasta este o cauza a starii mele. Chiar nu sunt in masura sa imi pot explica. Am incercat, dar nu reusesc. Va multumesc pentru timpul acordat cuvintelor mele si pentru eventualul ajutor oferit.
Am nevoie de un sfat cu privire la tatal meu. El consuma alcool zilnic de foarte mult timp. A ajuns la varsta de 53 de ani si bea din ce in ce mai mult. Problema este ca daca incepe sa bea un pahar, consuma pana nu se mai poate tine pe picioare. El nu recunoaste ca are o problema, spune ca bea alcool pentru ca ii place, ca o viata are etc. Spune ca daca vrea poate sa stea fara bautura, doar ca nu vrea. Este mereu binedispus cand bea, dar cand nu este sub influenta alcoolului este mereu nervos, se rasteste, nu are rabdare, ii tremura mainile si restul corpului. Cand ii spunem sa nu mai bea se infurie si spune ca nu avem niciun drept sa il judecam. Am mai incercat sa ii spunem ca nu face bine, dar nici nu ne asculta si se enerveaza ca ne bagam. Ca noi nu avem niciun drept sa ii spunem lui ce sa faca. Este cel mai incapatanat om din lume. Tocmai de aceea nici nu prea ne-am bagat in aceasta problema. Ma uit la el cum anii si alcoolul il deterioreaza, probabil multi ani nu o va mai duce dar nu vreau sa il pierd, nu vreau sa isi duca ultimii ani din viata asa. Nu vreau sa ma simt vinovata ca nu am facut nimic pentru el, ca nu m-am zbatut sa il ajut. Cred ca este timpul sa ma impun si sa il ajut cu ceva. Insa mai este o problema: eu nu sunt in tara langa el. Nici nu stiu daca as suporta sa stau zilnic langa el, sa il vad cum bea. Insa am o sora care este mai aproape de el. As vrea sa ma ajutati cu un sfat, cum am putea sa il convingem ca are o problema si sa ne accepte ajutorul. El locuieste singur. Mi-e teama mereu pentru el sa nu intre in depresie. Am un gand obsesiv si tare mi-e teama pentru sanatatea lui. Uneori visez ca moare. De foarte multi ani traiesc speriata. Cand primesc un telefon din partea familiei ma gandesc intotdeauna la ce este mai rau. In plus el nu are grija de propria persoana. Nu prea mananca, doar bea si fumeaza. Spune ca si daca o sa moara ce… toti murim. Ma deranjeaza indiferenta asta a lui fata de viata. Va rog sa imi dati un sfat, cum ar trebui sa procedez in astfel de situatii. Va multumesc!
Nu stiu ce sa ma mai fac cu fiica mea cea mare de 14 ani, cea mica avand 3 ani. Nu ma mai asculta, daca ii spui ceva tipa cat se poate de tare. A plecat si de acasa doua zile, a furat din casa, ne-a amenintat si cu cutitul spunand ca daca ne apropiem de ea ne omoara. Eu am luat legatura cu protectia copilului si merge la consiliere o data pe saptamana. Dar nu este nicio schimbare. Ce ma fac?
Am 24 de ani si in ultimii ani am trecut printr-o perioada foarte grea, care de altfel nu s-a incheiat. Este vorba de o mare durere sufleteasca si foarte multe probleme. Dar incerc sa imbunatatesc situatia… In urma acestor probleme m-am inchis foarte mult in mine, desi eu sunt o persoana extovertita. Simt ca pot face ceva in aceasta directie, dar ce anume? De asemenea vreau sa ma cunosc mai bine si sa lucrez la personalitatea mea. Din nou ce pot face aici? Poate imi puteti da cateva directii, idei, sfaturi sau sugestii de carti care mi-ar fi de folos. Va multumesc
Nici nu stiu cum sa incep… Am avut o relatie cu un barbat casatorit timp de 1 an si jumatate. In tot acest timp, nu era dimineata, dupa masa si seara sa nu imi spuna continuu “te iubesc” si “mi-e dor de tine”. Toate bune si frumoase, eram impreuna seara, dimineata, in weekend pe zi era acasa la copii. Mentionez ca venea si pleca ori de cate ori dorea, cand ii era dor de copii foarte tare statea cu ei o zi, doua, apoi venea inapoi. L-am primit de fiecare data, il iubesc, ma iubeste… pana intr-o zi cand nu a mai venit deoarece sotia lui l-a amenintat cu divortul. Oare se mai intoarce?
Am o fetita de 4 anisori si v-as ruga daca ma puteti ajuta intr-un fel. Are o „problema” daca o pot numi asa si anume: vrea tot timpul sa repet dupa ea ce spune. Vrea sa ma prostesc cand ii vorbesc, altfel incepe sa planga. Dar zic eu este un plans prefacut, uneori mai mult se miorlaie ca nu are lacrimi. Daca omit vreuna din frazele pe care trebuie sa i le spun ca sa o linistesc, nu e bine si obligatoriu o iau de la capat altfel nu se potoleste si nu tace. Urla, plange, aproape ca se tavaleste pe jos… Nu pot sa inteleg de unde i se trag toate astea. Si vreau sa o dezobisnuiesc. Cand mananca sau vrea sa stea jos. Uneori ma pune sa ii zic eu: mami stai jos, mami mananca etc numai ca sa faca acel lucru… altfel nu poate. Va rog sa ma ajutati si sa imi spuneti ce pot face in privinta asta. Multumesc anticipat.
Ma framanta teribil un lucru caci nu-i pot gasi o explicatie logica, mai ales ca nu am mai intalnit atitudinea asta la nimeni. Sunt indragostita de un coleg de grupa de la facultate. De cand ne-am cunoscut , a existat o chimie intre noi, reuseam mereu sa intelegem ce doreste celalat. Treptat am devenit cei mai buni prieteni, eram de nedespartit. Eu eram intr-o relatie la distanta, iar el era confesorul meu. Dupa un an si jumatate, s-a intamplat inevitabilul. O perioada de 2 luni amandoi am fost foarte confuzi, dar ne-am continuat „nebunia”. Am stabilit ca e mai bine sa nu initiem o relatie fiindca am pierde prietenia minunata care ne leaga, iar el imi spunea ca se simte mai in largul lui stiind ca eu am prieten si astfel nu am asteptari de la el. Am continuat sa fim cei mai buni prieteni, inclusiv sa avem relatii sexuale. Totul era absolut splendid pana cand mi-am dat seama ca simt ceva profund pentru el si m-am despartit de prietenul meu de atunci. Apoi i-am marturisit sentimentele. In clipa aceea a dat inapoi. Mi-a zis din nou ca vrea sa ramanem doar prieteni. Desi dormim impreuna, cauta intimitatea… lucrurile sunt ca inainte. Faceam tot ce facea un cuplu doar ca nu ne afisam impreuna. Totul a inceput sa ma frustreze asa ca am inceput sa il presez: daca nu dam totul pe fata, rupem orice fel de legatura. Dupa 3 luni in care nu ne-am vazut, si niciunul nu s-a intalnit cu altcineva, am reinceput povestea, dar, din nou, voiam certitudine. Imi spune ca tine foarte mult la mine, ca sunt o persoana importanta in viata lui, mereu a avut si are grija de mine etc, dar pur si simplu nu accepta eticheta de „iubiti”. Pana la urma vreau doar sa admita ca ma iubeste. Dar cum nu a vrut, eu am rupt legatura. Acum ne vedem zilnic la facultate, facem parte din acelasi grup de prieteni si interactiunea este foarte dureroasa. Fara tot ce ne lega pana acum… I-am spus ca nu am asteptari de la el. Decat sa ma iubeasca. Dar pur si simplu are oroare de lucruri serioase. Sau poate nu ma iubeste. Cum sa-mi dau seama ce simte pt mine? Are rost sa lupt pentru noi sau ar trebui sa renunt?
Sunt in divort .Baietelul cel mic de 3 ani nu a vrut sa vina cu mine acasa unde locuieste cu celelalte 2 surori ale lui. Cand am vrut sa il iau in aceasta seara a inceput sa tipe si sa spuna ca vrea sa stea la tati. El era de fata si nu ma ajuta deloc uitandu-se cu tristete la baietel si rugandu-ma sa il las peste noapte. Fostul sot lucreaza noaptea iar cel mic ramine singur cu fosta soacra. Dimineata vreau sa imi iau copilul cu mine acasa. Mi sa rupt sufletul. Va rog dati-mi un sfat, cum sa procedez astfel incat sa nu-mi traumatizez fiul.
De cateva luni ma simt straina in corpul meu, ca si cum ar trai altcineva in locul meu si eu m-as uita de undeva din afara. Am fost, timp de un an, la facultatea de limbi straine care nu mi-a placut deloc. Dimineata imi venea sa plang stiind ca trebuie sa ma duc la cursuri. Desi imi placeau materiile, simteam ca nu este locul meu. Am vrut sa merg acolo din dorinta de a face ceva foarte bine, am vrut sa dau si la arte dar am renuntat pentru ca nu ma credeam suficient de pregatita la desen. Cand am inceput facultatea ma plictiseam ingrozitor, nu imi imaginam o meserie interesanta si colegii mi se pareau incuiati. Incepusem sa ma deprim si ca raspuns am inceput sa zambesc mereu, ma bucuram de tot ce vedeam in jurul meu, incercam sa imi spun ca sunt multumita si ca viata este frumoasa. M-am fortat sa imi placa toti colegii, sa vad partile lor bune, desi nu aveam nimic in comun cu multi dintre ei. Dar… tot nemultumita am ramas de facultate si de tot ce aveam in jur. De atunci a inceput nepasarea aceasta si lipsa de interes pentru viata mea. Imi doream in continuare sa dau la facultatea de arte, dar tot nu credeam ca voi rezolva ceva. In tot acest timp parintii si prietena cea mai buna au fost sacaiti de faptul ca sunt nemultumita de facultate si m-au incurajat macar sa incerc. Am intrat pana la urma si ma simt foarte bine, imi pot imagina viitorul intr-un mod pozitiv si ma simt motivata sa invat. Totusi, am observat ca nu incerc sa spun nimic despre mine, despre ce stiu, doar urmaresc regulile si indicatiile profesorilor. De asemenea, nu ma simt in stare sa ma atasez cu adevarat de nicio persoana noua, desi am multe lucruri in comun cu noii colegi si chiar imi place de ei fara sa fac eforturi. Abia am inceput scoala si poate este prea devreme. Pe plan sentimental am ramas cu gandul la un fost prieten. Desi am trecut o data peste niste probleme si chiar nu mai vreau o relatie cu persoana respectiva. Stiu ca atunci am avut sentimente si nu stiu daca voi mai putea avea. Ok, normal ca voi mai putea, dar asa simt. Eu mi-am permis sa ma deschid, sa simt ceva, acum nu stiu ce am de nu imi mai permit. Ma gandesc ca am tot ce imi doresc si ma enerveaza ca sunt atat de pasiva. Am incercat cu statul in natura, cu petreceri, cu plimbari, cu citit, cu dansat, dar tot nu imi recapat interesul pentru viata. Nu stiu ce raspuns caut, presupun ca nu exista o metoda sigura de reconectare cu mine. As vrea sa stiu daca este ceva ce-mi scapa si daca exista un motiv evident pentru starea mea.
Am intalnit un barbat care a insistat sa ii dau numarul meu de telefon, si de care pot sa spun ca mi-a placut din start. Adica am simtit acea chimie. M-a invitat la un ceai, am discutat, a fost placut, apoi ne-am sarutat, a fost extraordinar si cam atat. A doua zi m-a sunat, a treia zi la fel, l-am refuzat, pentru ca eram chiar topita si voiam sa-mi revin un pic, plus ca o prietena m-a sfatuit sa procedez asa. Eu am deja o relatie cu altcineva, care scartie si in momentul in care am fost abordata de acest barbat, am zis de ce nu? Nu se stie niciodata. In fine, m-a cautat innebunit o saptamana intreaga, zilnic, si de doua ori pe zi, incercand sa ma convinga sa ne vedem. M-am intalnit cu el, adica a venit cu masina in fata blocului meu si a incercat sa ma convinga sa ”bem un ceai” la mine, prin asta facand evident referire la… sex. Am refuzat, i-am spus ca vrem lucruri diferite, a incercat diverse, a jucat teatru etc si pana la urma eu am plecat singura acasa. Ideea e ca imi placea teribil de el, dar era evident ca nu dorea decat o aventura. M-a sunat iarasi si iarasi, din nou m-a invitat la un ceai la el. Am mers, gandindu-ma totusi ca ne-am putea cunoaste mai bine. A fost dragut, am discutat diverse, dar am sfarsit prin a face amor, si m-am simtit foarte bine. Chiar ne-am potrivit. Dupa aceea, eu nu am mai ramas mult timp si am simtit nevoia acuta sa plec, sa fiu singura, sa diger experienta. A doua zi, simtindu-ma vinovata ca l-am lasat un pic suspendat (fusese chiar mirat ca plec si mi-a propus sa mai raman), i-am dat un sms destul de neutru, dar asa, simpatic, la care mi-a raspuns sunandu-ma imediat si purtand o conversatie banala. A incheiat cu ”mai vorbim”. Ulterior nu m-a mai sunat deloc, timp de cateva saptamani, iar eu nu mai intelegeam nimic. Intrucat eram destul de bulversata de toata povestea, i-am trantit un sms in care ii spuneam ca prietenul meu e plecat in ziua x si ca as vrea sa-l vad. M-a sunat si ne-am intalnit. I-am spus ca asta este situatia mea, ca am o relatie de 9 ani cu cineva, dar ca lucrurile nu prea merg, si ca ce mergea cand eram studenti acum, la 30 de ani, scartaie. Ca as vrea sa-l cunosc mai bine pe el. Mi-a spus ca intr-adevar, nu se stie niciodata ce-ti rezerva viitorul, dar el tine foarte mult la libertatea lui, chiar daca ii este greu uneori asa. Cu alte cuvinte, nu vrea o relatie. Desi nu a spus direct asta. Dupa alte cateva intrebari puse de el, referitoare la ce nu merge in relatia mea cu celalalt (la care i-am spus frumos ca nu as vrea sa discut subiectul), dupa inca o intrebare pusa de mine, referitoare la faptul ca nu m-a sunat, si la care mi-a raspuns ca este un om dificil si sincer sa fie, nu stie de ce, cumva, intrucat atractia este intr-adevar foarte mare intre noi… am ajuns iar sa facem amor. In prealabil mi-a spus ca el este singur, ca nu are pe nimeni (il intrebasem eu). In fine, a fost dragut, de data aceasta eu nu am mai plecat, am ramas la el peste noapte, am simtit cum in unele momente chiar comunicam foarte bine (discutam despre muzica, filme etc). A doua zi am plecat, si iarasi nu m-a sunat. Eu am lasat-o balta, si timp de o luna jumatate nu i-am dat niciun semn. Apoi, la indemnul nu stiu cat de inspirat al unei prietene, l-am sunat. Nu am apucat sa spun mare lucru, Pentru ca mi-a propus sa ne vedem in seara respectiva. Pana la urma m-a sunat seara si l-am refuzat. Eram obosita. Dupa care ne-am sunat reciproc de cateva ori si in sfarsit ne-am vazut. Acelasi scenariu. De fiecare data ne cunoastem un pic mai bine, suntem si mai relaxati unul cu celalalt, DAR NU SUNA!!!!!! Eu stiu ca s-a obisnuit singur, ca teoretic nu vrea o relatie, astfel ca nu am mai deschis niciodata subiectul. Pur si simplu am zis ca ma pot bucura de momentele pe care le avem impreuna, fara sa cer altceva explicit. De o mie de ori mi-am zis ca nu o sa-l sun, am reusit chiar doua luni sa nu ii dau niciun semn, apoi iar l-am sunat. El e disponibil si pare intr-adevar singur (o femeie observa intr-un apartament indicii destul de clare pentru a trage o concluzie). Ideea e ca imi place chiar mult, iar el pare sa simta la fel in anumite momente, dar nu vrea sa se exteriorizeze sau sa isi dea voie (si nu vorbesc doar de atractia sexuala). Practic, eu continuu sa ma vad cu el, cand il sun eu, si cam atat. Cum sa procedez in continuare? Prietena mea m-a sfatuit sa il las balta, ca nu merita. Propria mea logica imi spune asta. Ca un barbat care vrea cu adevarat o femeie, o cauta. Stiu perfect toate aceste lucruri, si cu toate astea, desi mi le repet, ajung pana la urma sa il caut. Iar el sa accepte sa ne vedem. Cred ca sunt putin obsedata, dar ma intriga faptul ca NU SUNA! Adica, macar pentru simplul motiv al atractiei sexuale – este innebunit pur si simplu la acest capitol, va spun asta cu sinceritate. Macar pentru atata si un barbat ar face un efort sa sune, nu?
Locuiesc cu prietenul meu de un an de zile, ma iubeste, il iubesc, dar avem probeme din punct de vedere sexual. Nu imi place ca se grabeste si nu ajung la orgasm iar dupa ce terminam se lauda cat e de bun la pat. Stiu ca nu o face intentionat, dar imi pare rau pentru el sa-i spun ca eu de fapt nu m-am simtit ok pana la capat. In plus, de ceva vreme imi tot vine in cap ideea de a fi cu alta persoana. Nu stiu ce sa fac.
Avand in vedere ca am realizat ca nu ma descurc singura… am decis sa cer sfatul unui specialist. O problema cu care ma confrunt zi de zi este aceea ca nu reusesc sa nu cedez in fata tentatiilor!! Sunt cheltuitoare, imi place sa mananc etc toate lucrurile care imi dau senzatia de bine. Si asa apar discutiile cu sotul meu… Ca in cele mai nepotrivite momente cheltui banii, ca m-am ingrasat vreo 10 kg si arat rau etc. In privinta cumparaturilor am gasit o cale! Nu ies din casa, nu mai merg prin magazine. Dar in privinta mancarii nu reusesc sa ma abtin. Ce sa mai spun de dulciuri. Nu pot sa adopt o dieta sanatoasa… Mereu renunt… Sunt o persoana capabila de sentimente mult prea profunde pentru lumea in care traim si mi-e frica sa nu fie tocmai asta problema. Va multumesc.
Cum aflu ce profesii mi se potrivesc? Am incercat mai multe domenii. Toate m-au tinut cu fundul pe un scaun, sau 8 ore in picioare. Nu mi s-a permis sa gandesc ci doar sa execut. Problema profesiei se rasfrange si asupra familiei (parintii ma toaca la cap ca refuz diversele oferte de job gasite de ei, dar multe mi se par neinteresante sau peste nivelul meu). Mai grav e ca nu stiu ce vreau. Am nevoie de un sfat. Multumesc
Ma numesc Nicoleta si as vrea sa va intreb despre o problema in casnicie. Sunt casatorita de 10 ani, avem o fetita de 3 ani iar in ultimii 4 ani el m-a tot inselat. Nu avea numai aventuri ci chiar si relatii. Orice am facut tot nu a fost bine. Momentan suntem despartiti deoarece are o relatie de 1 an cu cineva, o persoana de care chiar a fost foarte, foarte indragostit si este in continuare, locuieste cu ea etc. Problema este ca acum ii este extrem de dor de fetita, chiar si de mine, este disperat sa ne vada, plange intruna (nu era un barbat plangacios)… nu poate sa o lase pe femeia respectiva… dar ii este foarte dor de noi… Ce s-a intamplat? Este prima data cand ma inseala si are asemenea stari. Mentionez ca eu nu m-am bagat in relatia lor, nu am avut certuri cu el, ne-am straduit pentru copil sa pastram o relatie de prietenie. Nu mai inteleg nimic, poate m-ati putea lamuri dumneavoastra, va rog.
Cum pot fi generoasa si cu mine insami? Am cativa prieteni, multe cunostinte, ceva familie… relatii sociale sau sufletesti profunde dar si superficiale. Ma simt bine atat cu ei cat si singura, se pare ca aparent as fi destul de echilibrata. Totusi ceva e in neregula cu mine. Gasesc destul de des solutii sau cel putin indicatii valabile pentru altii, foarte rar pentru mine. Atunci cand sunt solicitata sa-mi dau cu parerea reusesc sa fac o sinteza adecvata si sa gasesc ori explicatii, ori idei originale apte sa-i sprijine pe cei ce au apelat la mine. Mentionez: nu ca la un profesionist ci ca la un prieten. Insa cand e vorba sa-mi rezolv propriile probleme, sunt blocata. Evident, la r¢ndul meu incerc sa gasesc inspiratia si in opiniile altora, dar de cele mai multe ori este insuficient. Sunt exigenta, e drept… am incercat sa cobor stacheta uneori dar am simtit ca ma amagesc doar. Pe de alta parte, am senzatia ca nu pot fi credibila in domenii in care eu insami am lipsuri. Nu toti oamenii gandesc asa, si iata ca sunt consultata chiar si pentru probleme de nutritie, eu care sunt departe de a avea o silueta de invidiat. E nostim! Imi place sa ajut, doresc insa sa o fac mai eficace din punctul meu de vedere. Ori asta va fi posibil doar c¢nd eu insami voi mai lichida din multiplele obstacole care ma impiedica sa avansez. Pe de alta parte am nevoie sa traiesc pentru mine, uneori egoist, sa ma bucur de propriile mele succese… care se pare ca de un timp ma evita… Ce ma sfatuiti?
Ma numesc Diana si sunt in clasa a 10-a la profil socio-uman in Baia Mare. Problema este ca din clasa a 11-a nu mai fac biologie si chimie si eu vreau sa fac facultatea de medicina. Parintii mei insista sa ma mut la o clasa paralela din liceu la profil de bio-chimie. Stiu foarte bine ca acest lucru ar fi cel mai bine pentru mine dar clasa in care sunt acum este foarte unita, m-am integrat perfect si sunt foarte atasata de colegi. Eu m-am gandit ca as putea sa invat singura dar mama spune ca imi va fi aproape imposibil. Sunt foarte confuza… nu stiu ce ar trebui sa fac. Mi-ar parea atat de rau sa-mi parasesc colegii… chiar daca acest lucru ar fi benefic pentru viitorul meu.
De 3 luni prietenul meu este internat in spital deoarece are TBC. Daca am vrea sa facem un copil boala lui ar putea fi transmisa copilului? Si inca ceva… el este dependent de jocuri de noroc, credeti ca perioada de spitalizare l-ar putea schimba? Ca l-a facut sa mediteze la tot ce a facut rau pana acum si si-a revenit? Va multumesc!
