Sfatul expertului

Este ceva in neregula cu copilul meu?

Am 2 baietei, unul de 2 ani si o luna, iar celalalt de 4 luni. Diferente intre ei am observat inca de devreme, in sensul ca cel mare la 4 luni nu era atat de vioi si zambitor ca cel mic. Zambea si el dar doar la persoanele familiare, foarte rar la straini. Evolutia lui ulterioara a fost una normala, dar la 1 an si 9 luni a avut 2 episoade de convulsii febrile si de atunci este in tratament anticonvulsiv. Aceste episoade s-au manifestat pe fondul unei raceli care duara de mai bine de 3 saptamani, a lipsei de somn si a unui mare stres emotional, respectiv apropierea nasterii unui fratior. In urma numeroaselor investigatii ( 5 EEG, dintre care una de 12 ore pe timp de somn, CT, RMN, examen neurologic, psihologic ) copilul a fost evaluat ca fiind normal, cu dezvoltare normala. Trebuie sa va spun ca de la acel moment, grija noastra, a parintilor a fost una sporita, poate chiar exagerata. Totusi, eu am observat un comportament care imi da de gandit si pe care il regasesc in carti de specialitate ca specific pentru tot felul de anomalii. De exemplu, copilul meu este fascinat de usi inca de la varsta de 18 luni. Ii place la nebunie sa inchida si sa deschida usile, mai mult, daca se indeparteaza de o usa pe care a inchis-o si intre timp cineva a deschis-o arata cu degetul si spune ( in limba lui si gesticuland ) sa o inchida la loc. La magazin, unde usile se inchid si se deschid atomat ii place sa le priveasca minute in sir. Totusi, recunoaste obiecte pe care le vede in carti, construieste turnuri din lego. La 2 ani si 1 luna copilul nu vorbeste inca, decat foarte putin. Spune mama, tata, baie, apa. La noi in casa se vorbesc 2 limbi si ni s-a spus ca si acest lucru poate sa determine intarzierea in vorbire. Arata toate partile corpului cand i se cere in ambele limbi, executa comenzi de genul adu-mi telefonul, ia hartia de pe jos si du-o la gunoi, dar de exemplu in parc nu interactioneaza prea mult cu copiii de varsta lui. Nu are, in schimb nici un fel de temeri sau reticente de a interactiona cu adultii. Le raspunde la salut pe strada si daca i se cere ( chiar de catre straini ) sa dea mana si sa plece cu ei, e in stare sa plece de langa mine. De asemenea, precizez ca are un mers mai aparte, care mie mi se pare din cauza unui echilibru deficitar, dar toti pediatrii si ortopezii la care am fost mi-au spus ca nu este nici o problema si ca se va corecta in timp. Stiu ca este greu sa evaluati un copil doar din spusele mamei, dar considerati ca ar putea fi ceva in neregula cu copilul meu?

Iubesc alt barbat decat sotul meu

Sunt casatorita de un an de zile, dar sunt impreuna cu sotul meu de 6 ani. Am cu sotul meu o relatie de vis, ma completeaza in tot si-mi este cel mai bun prieten. Este un om foarte inteligent, calm si intelegator si il respect foarte mult. Dar acum 2 luni am cunoscut pe altcineva. Am hotarit in urma cu aceste doua luni sa fac ore de soferie si asa l-am cunoscut pe acest barbat care este instructor auto si este si proprietarul scolii de soferi. Are 33 ani si eu am 30. Cred ca m-am simtit atrasa de el de la inceput desi nu-l consider un om frumos ci mai degraba prea slab. Am inceput in timpul orelor sa vorbim despre multe lucruri, am devenit prieteni si pe facebook unde vorbeam ore intregi. El povestea la inceput despre el ca ca este singur si si-ar dori sa cunoasca o persoana speciala de care sa se indragosteasca si cu care sa-si petreaca viata. Si el spune ca prin cuvintul indragostit intelege s-o iubeasca pe cealalta persoana mai mult decit se iubeste pe sine si asta pentru toata viata. Si ca nu conteaza daca persoana respectiva are copii sau este divortata. Ca nu si-ar mai pierde timpul cu o relatie pasagera. Povestea ca locuieste singur, ca isi spala, face curatenie si mincare singur. Apoi a inceput sa povesteasca ca are prieteni care sunt deja insurati si isi inseala nevestele. Ma intreba ce consider atragator la un barbat, daca imi plac barbatii frumosi sau pun accent pe inteligenta? Bineinteles ca vorbeam si despre multe alte lucruri care nu au legatura cu dragostea. Dar aveam tot timpul impresia ca isi face reclama, ca flirteaza cu mine desi avea un comportament foarte respectuos( imi deschidea si-mi inchidea el portiera), desi eu am spus despre mine de la inceput ca sunt casatorita. Dupa vreo trei ore de conducere l-am intrebat daca sunt o prezenta agreabila sau ar trebui sa schimb ceva pentru ca urma sa-mi schimb locul de munca si vroiam sa fac impresie buna la acel nou loc de munca. El mi-a raspuns ca sunt o persoana extraordinara si sa nu ma schimb niciodata. Dupa alte 2 intilniri l-am intrebat daca exista posibilitatea ca el sa se indragosteasca de mine sau daca ma indragostesc eu de el ce o sa fac. El m-a intrebat daca ceva din comportamentul lui ma face sa intreb asta, si eu i-am spus ca el nu a facut nimic, dar gandeam altceva. Apoi a raspuns ca nu a fost niciodata cu adevarat indragostit dar ca totul e posibil. Desi era ocupat toata ziua cu munca lui, isi gasea timp sa schimbe si citeva vorbe cu mine pe internet in fiecare zi, iar in week-enduri vorbeam ore intregi. Chiar la un moment dat m-a intrebat daca nu putem vorbi pe net si seara cind el e acasa si nu mai lucreaza. Eu am inceput sa-i trimit mesaje de incurajare pe telefon, cite un mesaj in fiecare dimineata, pentru ca el spunea ca a imprumutat foarte multi bani din banca pentru a deschide scoala de soferi si ca munceste de dimineata pina noaptea si ca toti banii se duc pe rate si nu-i ramine nimic dar nu se descurajeaza si merge inainte pentru ca nu vrea sa-si dezamageasca parintii care cred in el si l-au sustinut mult in aceasta afacere. El imi multumea pentru ca-l incurajez, si spunea ca cuvintele mele ii sunt de mare ajutor. Discutam tot timpul ca doi prieteni si nimic altceva nu s-a intimplat intre noi, asta pentru o luna. Apoi eu simteam ca ma indragostesc de el si vroiam sa-l vad tot mai mult. Nu mi-am dorit niciodata o aventura, doream doar sa-l vad si sa vorbesc cu el, nimic altceva. Dupa ce am terminat orele de soferie, nu aveam unde sa-l mai vad si deveneam din ce in ce mai nerabdatoare sa-l vad. Asa ca i-am propus sa ne intilnim intr-o zi din week-end, dar el a raspuns ca din respect pentru mine nu poate sa faca asta, pentru ca sunt casatorita. Apoi dupa inca o saptamina nu am mai rezistat si i-am spus ca sunt indragostita de el. El mi-a raspuns ca nu are timp acum de dragoste si ca afacerea lui ii ocupa tot tompul si este singura prioritate. Dupa o zi eu i-am raspuns ca ar trebui sa nu mai vorbim 2 luni sa-mi pot pune ordine in ginduri si ca nu stiu daca dupa aia o sa mai vreau sau o sa mai pot fi prietena cu el. Raspunsul lui a fost ca am dreptate, ma intelege si asteapta sa-mi treaca aceasta stare si sa putem din nou vorbi despre toate lucrurile cum faceam inainte. Dar eu nu am rezistat 2 luni fara sa-i vorbesc si am inceput sa-i trimit mesaje in care ii spuneam ca am inceput sa rationalizez si ca vreau sa fim prieteni si sa vorbim in continuare, si ca sentimentele acelea mi-au trecut. El bineinteles ca nu m-a crezut, si a inceput sa nu-mi mai raspunda la mesaje. In cele din urma dupa multe rugaminti din partea mea, mi-a raspuns si mi-a spus ca el m-a vazut tot timpul doar ca pe o prietena si ca nu a facut nimic ca eu sa inteleg altceva si ca nu vede sensul continuarii acestor discutii si ca el considera ca eu am nevoie de o perioada de gindire, dar ca tot timpul o sa ma considere o prietena. Si eu nu stiu ce sa mai inteleg. A fost totul numai in imagimatia mea? Il iubesc si simt ca viata mea nu are sens fara el, si nu stiu ce sa fac sa scap de aceste sentimente si sa devin persoana fericita si senina care eram inainte sa-l cunosc. Nu stiu ce sa fac si ce sa inteleg din tot ce s-a intimplat. Stiu numai ca sufar cumplit pentru ca nu pot sa-l vad. Chiar am ginduri de suicid. Am uitat sa precizez ca sunt considerata de barbati o femeie frumoasa , atragatoare si foarte feminina. Nu am copii. Ultima discutie cu acest barbat a avut loc ieri. Si am si sugerat ca as fi dispusa sa am si o aventura cu el dar el a refuzat.

Ce e mai bine pentru mine?

Va scriu in speranta ca ma veti ajuta cu un sfat. Cu o saptamana inainte sa nasc, am aflat ca sotul meu ma inseala. Nu a fost ceva ocazional, din pacate am amanunte dureroase pentru mine, aflate de la el. In prima faza, adica atunci cand am aflat l-am iertat, am spus ca a fost o greseala. Eram in stare de soc, nicioadata nu mi-as fii imaginat ca ma va insela. Am nascut o fetita minunata si am crezut ca va fii bine, insa din pacate nu pot uita ceea ce a facut. Acum ca lucrurile s-au mai asezat simt furie, ma simt dezamagita, tradata, nu mai am incredere. Nu stiu ce sa fac. Eu as divorta, dar oare imi va fii mai bine fara el? Sufleteste vorbind, nu material. A trecut ceva timp si tot nu pot sa cred ce a facut, aproape sub ochii mei. Nu pot accepta ca in timpul sarcinii mele in loc sa aiba grija de mine a avut de altcineva grija. Noi am avut o casnicie aproape perfecta si de aceea durerea e asa mare. In orice caz cum a fost nu o sa mai fie nicioadata. Cum sa fac sa realizez ce este mai bine pentru mine? Au trecut cateva luni si nu este mai bine, in permanenta vreau sa ii reprosez, nu pot uita ca m-a umilit si si-a batut joc de mine si de noi.

Ce am trait cu el e unic

Am “iesit” de 5 luni dintr-o relatie cu un barbat mai mic ca mine. Relatie pe care a initiat-o el. Eu nici nu am crezut vreodata ca ar fi posibil asa ceva. La inceput mi-a spus ca nu vrea sa ma indragostesc de el, sa nu devin dependenta de el, apoi ne-am simtit minunat impreuna, ma definea ca fiind “sublima, superba, divina, femeia perfecta pentru el”. Ca apoi, tot el, sa inceapa sa ma raneasca, cautand tot felul de motive – ca m-am indragostit de el (cand el a facut TOTUL ca acest lucru sa se intample), apoi sa-mi spuna ca vom fi cei mai buni prieteni, dar el “a inceput sa iasa cu o fata”. In final a refuzat sa ma mai vada… Ca sa-mi revin, am incercat orice, dar parca totul se infunda undeva si incercarile mele esueaza. Nu reusesc sa-mi revin si sa privesc in jurul meu. Toata lumea spune ca sun o femeie frumoasa si foarte inteligenta, ca arat de 30 de ani. Vad barbati care ma privesc admirativ, dar nu-mi pasa. Simt ca ce-am trait cu el nu voi mai trai niciodata… sunt disperata!

Ce e cu mine?

Oare problema sunt eu? Sunt foarte singura. Imprejurarile au facut sa raman fara prieteni (multi au plecat in strainatate, altii s-au casatorit etc.). Dupa ultima relatie de 1 an (care s-a terminat de comun acord) nu stiu ce se intampla de nu am mai reusit sa ma aporpii sau mai exact sa se apropie nimeni. Uneori simt nevoia sa am pe cineva langa mine, uneori ma incearca sentimente de invidie fata de fostele colege care au o viata sentimentala foarte buna… Ma consider o fata normala ca si fizic, deci nu asta ar fi problema. Am terminat facultatea, trec printr-o perioada foarte foarte grea… nu mi-am gasit de lucru… simt ca innebunesc. Am ramas in aceeasi localitate si oamenii toti ma inunda cu intrebari despre “progresul” meu. Ma simt neputincioasa, simt ca ma plafonez desi citesc foarte, foarte mult, simt ca nimeni nu ma mai baga in seama. Am plans zile intregi… nu gasesc nimic de care sa ma agat sa pot spera din nou. Dorinta de a iesi in oras exista, dar efectiv ma trezesc ca nu am cu cine. Si cand foarte, foarte rar se intampla sa ies la un suc, atrag doar persoane ciudate, toti barbatii tatuati si cheliosi si vulgari. Nu inteleg de ce… sunt o fata normala, decenta, ingrijita, feminina, de ce atrag doar acesti barbati? Va rog ajutati-ma! Ma cert cu mama des, simt ca nu ma intelege, dar de fapt constientizez ca ea e singura care are rabdare si-mi suporta iesirile. Nu am stat cu mainile in san in ceea ce priveste progesul meu din punct de vedere profesional. Am depus n cv-uri, am fost la interviuri, dar NIMIC. Imi petrec foarte mult timp singura. Uneori imi vine sa plec sa nu stie nimeni de mine, nu stiu, intr-o lume noua, sa incep o alta viata, dar imi dau seama ca nu poti pleca pur si simplu. Macar financiar trebuie sa ai ceva pus deoparte. Ce e cum mine? Ce pot face sa ies din situatia asta? Eu nu-mi pot da seama…

Ma tot gandesc la fostul…

De cateva saptamani imi visez fostul iubit. A fost prima dragoste, primul barbat din viata mea in toate. L-am iubit atat de mult incat nu pot descrie durerea pe care mi-a provocat-o atunci cand ne-am despartit si a plecat. Si astazi ma mir ca nu am innebunit… Acum am o alta relatie, imi iubesc enorm si actualul iubit, insa in mod constant il visez pe ex. Visez ca ne impacam… nu pot sa uit complet de el, desi au trecut 4 ani de cand ne-am despartit si consider ca nu mai am sentimente de dragoste pentru el.  A incercat sa ne impacam, insa eu nu am vrut sa renunt la ce am acum. Am o siguranta pe care el nu mi-ar asigura-o niciodata. Insa sunt geloasa atunci cand are alta iubita… Ma gandesc la el cand nu vorbim pe internet… Nu mai inteleg ce este cu mine… Oare inca il mai iubesc? Dar pe actualul il iubesc indeajuns? Nici nu mai stiu ce sentimente am…

Mi-e dor de tata

Tatal meu a murit iar mama si-a refacut viata cu un barbat care nu ma place nici pe mine nici pe surorile mele. De atunci mama nu prea ne mai da importanta si o vad foarte rar. Uneori cand sunt singura in camera plang fara sa stiu de ce, iar cand ma opresc imi dau seama ca mi-e dor de tatal meu. Si nu pot spune nimanui din familie ce se intampla, pentru ca surorile mele au trecut peste asta, iar mama nici nu vrea sa auda. Cum as putea sa trec peste tot?

Nu se poate detasa…

O sa incerc sa va expun scurt si concis problema mea. Sunt intr-o relatie de un an, cu un barbat care este separat de doi ani. Problema consta in faptul ca suntem foarte bine impreuna, discutam situatia, iar el nu reuseste sa accepte faptul ca acest divort nu este doar esecul lui. Nu doreste sa reia viata cu fosta sotie, decizia de a pleca ii apartine, tinind cont de faptul ca este extrem de traditionalist si familist, nu reuseste sa treaca peste. Nu stiu cum sa il ajut, simte nevoia sa vorbeasca despre asta. Mi-e frica sa nu ii dau sfaturi gresite, nu doresc sa ia o decizie pentru ca e impins intr-o directie anume. Spune ca ii e frica de un alt eventual esec, cu toate ca eu personal, nu impun nimic, pentru ca il iubesc realmente si doresc sa fie fericit. E foarte ancorat in trecut, nu neaparat de persoana, ci de ideea de familie.
 
 

Vreau sa imi depasesc frica si irationalitatea

Sunt genul de persoana care am fost crescut mai mult de mama. Tatalui meu daca-i puneam vreo intrebare se eschiva sa-mi raspunda, sau parea prea nervos ca sa mai pot avea incredere pe viitor in el, si atunci preferam sa ma retrag in singuratatea mea. Cand a venit timpul sa dau piept cu viata si sa caut singur solutii la problemele vietii, ori devin prea panicat si nu reusesc sa-mi pun in ordine ganduri, ori devin exploziv si violent. Ca urmare a faptului ca fratele meu mai mare a murit, mama mea a incercat mai tot timpul sa rezolve mai mult ea problemele mele. Intrebare: ce as putea sa fac ca sa-mi depasesc aceste limite de frica si irationalitate.
 

Casatorita cu un imatur doar pentru copil?

Am o situatie destul de incurcata zic eu, motiv pentru care solicit si parerea dvs. Am 33 de ani, un copil de 9 luni, iar tatal copilului, cu care am stat 7 ani, a inceput sa se certe cu mine si sa ma faca nebuna dupa ce mi-am schimbat orarul datorita copilului. Copilul l-am facut deoarece el si l-a dorit foarte mult. Dar dupa nasterea copilului in afara de scutece nu i-a cumparat nimic. Ar fi trebuit sa ne casatorim pe 3 septembrie anul acesta, dar cu o asa persoana nu mai am curajul. Oricat i-am spus ca eu dupa nastere am suferit si fizic si psihic – am avut un travaliu de 12 ore, am suferit rupturi bilaterale de col uterin – el nelocuind cu noi nu intelege si doar ma acuza. Are rost sa ma casatoresc cu un iresponsabil si un imatur doar fiindca avem un copil impreuna? Familia lui e impotriva mea si mama lui m-a acuzat ca daca nu faceam copilul nu m-as fi casatorit niciodata… multe multe reprosuri. Eu, probabil ca sunt obraznica, intotdeauna mi-am sustinut punctul de vedere si le-am comunicat ce am avut de comunicat, motiv pt care m-au facut obraznica. El, acum il vad un imatur, deoarece nu are curajul sa vorbeasca cu tata decat prin intermediul lui maica-sa, care urla ca TREBUIE sa se faca nunta ca avem un copil de crescut. Dar 9 luni de zile le era rusine cu mine si cu copilul, si nu ma doreau prin preajma lor. Acum cica sa isi salveze onoarea familiei. Pai asa? Intr-un stress continuu? Apropos, mama lui face tratament cu Xannax. Parerea mea e ca e cam nevrotica. Pe de alta parte are si o mentalitate redusa, deoarece se gandeste numai la fiul ei nu si la mine, sau la nepotul ei. Cu mine discuta ceva si transforma informatia catre fiul ei in defavoarea mea. E o responsabilitate chiar asa de mare sa cresc singura un copil? Eu sunt functionar public, deocamdata la Protectia Copilului, dar intentionez sa-mi caut un job mai bine platit pentru a-mi putea lua un apartament al meu si in timp o masinuta. Deocamdata, pana la acest moment, am reusit sa-mi fac o facultate pe banii mei, un master si sa-mi cresc pana acum bebelusul. Sincera sa fiu, ma simt cam agitata si mi-e teama sa nu ii transmit si bebelusului starea asta.

Probleme de socializare

Am o mare problema. Am 27 de ani si multe probleme de socializare. Nu reusesc sa imi fac prieteni, sa comunic cu cei din jurul meu, sunt si timida, dar uneori ma blochez la propriu. Nu stiu ce si cum sa fac, am momente in care ma simt inferioara celorlalti si nu am incredere in mine si in ceea ce fac. Cer carti sau ce pot face pentru a recapata increderea in mine si pentru a scapa de inhibitii. Am suferit o depresie destul de puternica in urma cu un an si am multe momente in care ma simt trista si nemultumita fara motiv. As dori din suflet sa ma indrumati, sa imi spuneti care sunt pasii pe care ar trebui sa ii fac pentru a reusi sa ma comport altfel cu cei din jur.

O vreau inapoi!

Sa-i spun sau nu? Am avut o relatie de mai bine de 9 ani, am locuit impreuna, fara a fi casatoriti. De aproximativ un an o inselam (cred ca nu stia, doar banuia). Inainte de a ma anunta ca a decis sa ne despartim, imi regasisem iubirea pentru ea si m-am despartit de cealalta. Ca o ironie, la cateva zile dupa ce m-am despartit de cealalta, m-a anuntat ca vrea sa luam o pauza. Motivarea: ca vrea sa stie ce simte pentru mine, ca vrea sa “experimenteze” si cu alte persoane. De cand ne-am despartit, ne-am mai vazut si am vorbit cate putin despre relatia noastra, dar fara niciun rezultat. O vreau inapoi, o iubesc si nu vreau sa o mai mint. Vreau sa fiu sincer cu ea si sa ii spun ca am inselat-o. Faptul de a-i marturisi ma va ajuta sigur pe mine, dar credeti ca pe amandoi ne va ajuta?

Viitorul meu profesional

Va trimit acest mesaj fiindca sunt foarte derutata de viitorul meu profesional. In toamna incep ultimul an la o facultate de inginerie si nu totusi nu stiu unde ma indrept. De ce ? Fiindca intodeauna imi fac mereu planuri mari pe care le abordez, insa de care ma plictisesc extrem de repede si in final le abandonez. Astfel ca nu concretizez nimic. Deseori imi doresc lucruri contradictorii si “alerg” in mai multe directii, insa fie obosesc fie ma plictisesc. Aproape niciodata nu sunt multumita de ceea ce obtin si fie uit sa ma bucur de ce am obtinut si continuu sa caut mai mult , fie “ma culc pe o ureche” si pierd si ce am obtinut pana atunci. Simt ca e foarte mult haos in mintea si in viata mea si as vrea sa “fac curat”, insa nu stiu cum si de unde sa incep. Ati putea sa-mi sugerati anumite carti pe care sa le citesc sau sa-mi dati o idee la care sa meditez si care sa ma indrume spre “mine”? Caci de multe ori simt ca nu ma cunosc, ca nu ma inteleg, ca nu stiu ce vreau. Simt ca e un moment important in viata mea si vreau sa fac alegerea potrivita pt mine.
 

Mi-e frica sa nu raman pe drumuri

Sunt intr-un impas al vietii la care nu m-am asteptat niciodata! Am plecat din Romania acum 4 luni pentru barbatul iubit si m-am regasit in strainatate singura, fara job si cu o viata inexistenta! Am facut tot ce am putut sa-mi gasesc de munca dar nu se poate. In Romania sunt plina de datorii si daca m-as intoarce nu as avea posibilitatea sa le platesc. Acum traiesc cu frica ca voi fi data afara din casa lui si voi ramane pe drumuri deoarece se pare ca nu ne mai suportam. Nu stiu cum sa trec peste acest moment si nici ce decizie sa iau!
 

Casnicia mea scartaie

Sunt casatorita de aproape 3 ani. Am un copil de 1 an si 10 luni si casnicia mea merege tot mai rau. Nu primesc atentie de la sot, nu am o mangaiere sau o imbratisare cand se intoarce de la munca, toata atentia lui e asupra copilului… ma rog nu chiar toata. Cand ii cer sa imi dea atentie, incep sa ma enervez si ajungem sa ne certam din nimicuri, ne injuram in toate felurile. Daca el nu m-ar jignii eu nu l-as jignii cu nimic, dar el este cel care incepe intotdeauna. In ultimul timp e foarte rece. Cand ne-am cunoscut ne iubeam si el era diferit, imi acorda atentie, imbratisari, era totul bine. Intre noi este o diferenta de 4 ani, eu sunt mai mare ca el. Nu stiu cum sa ma comport ce sa mai fac, imi doresc sa salvez casnicia. Ma puteti ajuta cu un sfat, ce as putea face in aceasta situatie. Sunt constienta ca relatia merge tot mai rau. Plang si sufar ca e un copil la mijloc, iar copilul este facut din dragoste. Eu si acum il iubesc chiar daca ma jigneste in toate felurile si de aceea imi doresc sa fie totul ca inainte. Eu acum sunt acasa, sunt casnica il astept cu toate pe placul lui, dar el nu apreciaza.

Problema de comunicare

Am descoperit ca am o problema legata de comunicare. Atunci cand ma intalnesc cu grupuri de baieti, persoane semi-cunoscute, ma blochez. Atunci cand ei se uita toti deodata insistent la mine, cand isi tintesc privirea asupra mea si cand vine vorba sa puratm un dialog de complezenta, ma panichez, nu mai sunt eu. Ma inrosesc, nu stiu ce sa fac ca sa scap. Dar, atunci cand ma intalnesc cu cate unul, eu fiind singura si el singur, intamplator, pe strada, nu am nicio problema, ma comport absolut normal. Vreau sa scap si sa ma indrept, vreau sa am o viata sociala normala. Ce sa fac?
 

Cum sa-ti gasesti vocatia?

Toata lumea vorbeste despre “trairea visului”, dar nimeni nu spune nimic despre DESCOPERIREA visului, a vocatiei, sau… a acelui lucru care te face fericit. Toti au ca target pe acei oameni care au deja un vis si vor sa-l traiasca. Dar mai sunt unii care habar n-au ce vor, dar vor sa se trezeasca. Cum sa gasesti ceea ce iti place sa faci, atunci cand nu ai nici cea mai mica idee despre ce ai de facut, cand nu simti o atractie deosebita fata de nimic, sau cand poti face foarte multe lucruri, diferite intre ele, dar care nu iti produc satisfactia AIA, dupa care tanjim cu totii. Deci, CUM?

Il iubesc dar mama nu il vrea

V-as ruga sa-mi dati un sfat in ceea ce priveste problema cu care ma confrunt cu parintii mei, in special mama mea de ceva vreme! De un an si aproapte 2 luni sunt cu un baiat, pe care il iubesc mult si si el ma iubeste la fel de mult . Mama mea a aflat de el dintr-o simpla intamplare. In fiecare zi este aceeasi poveste. Nici nu vrea sa auda de el, considera ca nu este suficient de “bun” pentru mine . Nu l-a cunoscut in persoana si nici nu vrea sa faca acest lucru, nici sa poarte o discutie cu el, absolut nimic. Pentru mine este un baiat foarte special, tine la mine, de fiecare data imi arata cat de mult ma iubeste. Insa mama mea si-a facut o parere prosta despre el, din cateva poze pe care le-a gasit in calculatorul meu. Nu pot sa inteleg ce a adus-o la concluzia aceasta. Ce pot sa fac sa o conving pe mama ca ne iubim foarte mult si nu am de gand sa renunt la el pentru nimic. Ea isi imagineaza un baiat pentru mine foarte frumos si cu multi bani. Nu are el foarte multi bani si nici foarte frumos nu e, dar e baiatul pe care il iubesc. Daca mama mea ne mai vede impreuna o sa faca tot posibilul sa ne desparta, iar noi nu ne dorim lucrul acesta. O alta problema ar fi ca baiatul se considera mai prejos mie din cauza situatiei financiare si a multor alte lucruri, insa eu il iubesc asa cum este. Din cauza aceasta nu prea vrea sa-mi arate ca ma iubeste. I-ar fi teama ca odata o sa-l parasesc si o sa-l fac sa sufere. Acest lucru care l-am aflat de la sora lui. Asadar am doua probleme acum: ce sa fac sa-mi conving mama si cum sa-mi impac prietenul sa nu se mai considere asa?

A inceput sa bea

Ma numesc Iulia si am 28 de ani. Prietenul meu are 41 de ani si suntem impreuna de 2 ani. Problema noastra consta in faptul ca el a inceput sa bea. Nu este violent, nu bea zilnic, are perioade… Am discutat cu el, recunoaste ca are o problema cu alcoolul. Cum ma sfatuiti sa ma port cu el? Cum pot sa-l ajut?

Are o amanta

As dori sa stiu cum ar trebui sa procedez in urmatoarea situatie, deoarece nu mai cunosc solutii. Sunt impreuna cu sotul meu de 14 ani si casatoriti de 1 an si jumatate. Avem un baitel de 1an si jumatate. In urma cu 3 ani a fost plecat intr-o delegatie unde prin prisma serviciului a cunoscut o alta femeie. Dupa ce s-a intors am observat ca vorbeste la telefon cu cineva foarte mult timp, iar timbrul vocii era total diferit fata de cel cand vorbea cu mine. Am zis ca poate mi se pare, dar la vreo 2 luni dupa acea deplasare a mai urmat una, cica tot in interes de serviciu, in urma careia am gasit un ambalaj de prezervativ. A urmt o discutie in care s-a jurat ca nu este al lui, nu m-a convins dar am zis sa las de la mine. Dupa asta au mai fost si alte discutii pentru ca primea cadouri, am aflat de la prieteni ca chiar era ceva intre ei, ca se afisa cu ea peste tot, in tot acest timp el negand. Dupa ce s-au saturat de intalniri prin hoteluri au hotarat sa inchirieze un apartament unde sa se intalneasca. Eu intre timp am ramas gravida. In ziua in care am aflat de acest apartament m-am dus seara in locul cu pricina. Nu stiam scara, etajul, apartamentul. Cand am ajuns acolo masina lui de servici era acolo. Nestiind unde sa urc i-am cerut sa coboare. Bineinteles a urmat celebra replica “nu e ce crezi tu”. Mi-a explicat ca e doar o prietena atat si nimic mai mult. Am vrut sa pun capat relatiei, sa renunt la sarcina dar m-a convins sa ma mai gandesc si cum a trecut timpul a reusit de m-a imbunat. Am crezut ca totusi se va sfarsi, dar au mai fost si alte situatii neplacute. Ideea este ca totusi m-am saturat si as vrea sa iau copilul sa plec dar nu stiu ce sa fac. Va precizez ca in urma zecilor de discutii, el niciodata nu a recunoscut ca ar fi ceva intre ei si nici acum nu recunoaste. Nu mi-e teama sa plec dar nu ma gandesc decat ca nu pot asigura minimul necesar copilului. Eu acum sunt in postnatal dupa care nu voi mai beneficia de niciun venit.

Dependenta de cineva

Cum se trateaza dependenta psihica de o persoana? Se urmeaza aceeiasi pasi ca in orice adictie? Pornind de la “vreau sa scap” si apoi urmand… ce? Cum ar arata un astfel de plan de “dezintoxicare”? Cum sa poti scapa de o relatie nociva, care stii sigur ca nu iti aduce nimic bun, ba din contra, prin care ai mai trecut si stii cu ce se “mananca”? Cum sa te descurci atunci cand esti prins intre ratiune – care iti spune ce trebuie sa faci si sa privesti inainte – si suflet – care te leaga de trecut, nostalgic? Cum sa renunti la dependenta pe care creierul a dezvoltat-o fata de un confort si o siguranta psihica?

Cum sa-i castig increderea?

Ma numesc Claudia, am 29 de ani, sunt din Mangalia si am o poveste mai lunga si cam complicata. Am un prieten cu care sunt impreuna de 12 ani. In tot acest timp ne-am certat cam des, chiar m-a si batut. Ne desparteam, dupa care tot eu ma intorceam la el, chiar daca de cele mai multe ori el era vinovat din cauza bauturii. Dar ma intorcem doarece il iubeam foarte mult si speram sa se schimbe. In tot acest timp el a facut armata si a fost plecat 2 ani in Coreea. Eu i-am fost fidela, nu am umblat cu nimeni in tot acest timp, dar el nu ma crede si chiar nu am cum sa ii demonstrez asta. Anul acesta, cam prin februarie ne-am certat, am plecat de la el si pentru prima oara in toti acesti ani nu l-am mai cautat, l-am lasat pe el sa vina la mine. Binenteles ca i-am pus si o conditie: ca sa ne impacam trebuie sa se lase de bautura, iar cu prima ocazie cand se imbata  si face scandal plec si nu ma mai intorc la el. A acceptat dar in schimb a devenit foarte gelos. Nu ma scapa deloc din ochii si acum 3-4 zile mi-a zis ca el nu crede ca eu nu am avut pe cineva cat a fost el plecat, si sa ma duc cu el la detectorul de minciuni ca sa se convinga. Bineinteles ca am refuzat, si i-am zis ca daca nu are incredere in mine ne despartim. In timpul in care am fost certati am stat la ai mei acasa si la o colega. Eu lucrez la o alimentara si am cunoscut un baiat cu care am iesit, si de care m-am atasat foarte tare. El este cu 5 ani mai mic decat mine… am iesit impreuna de citeva ori fara sa se intimple nimic. Intre timp i-am mai dat o sansa prietenului meu, dar spre rusinea mea am continuat sa ma vad pe ascuns cu Marius. Ma simteam atrasa de el iar fata de prietenul meu nu mai simteam poate decat obisnuinta. Cel putin asa spuneau colegele mele. La aproape o luna dupa ce l-am cunoscut pe Marius am intretinut relatii sexuale cu el. Acum el o sa plece pe mare 2 saptamani (lucraza la o unitate militara) si in tot acest timp s-a mai vazut cu mine, dar saptamina asta tot a incercat sa ma evite spunand ca este obosit de la munca. Intradevar pleca dimineata la 6 si venea seara pe la 17-18, dar inainte nu conta ora, el venea sa ne intilnim. Sunt intr-o mare dilema… cum v-am spus saptamaina asta m-am certat iar cu prietenul, m-am intors la ai mei iar cu Marius nu am vorbit decit la telefon, doarece nu a vrut sa ne intilnim. Era obosit dar in schimb iesea cu prietenii la o bere, cu mine nu, doar vorbea la telefon. Joi seara cind am venit la Mangalia pe la 12 noaptea am vorbit cu el la telefon si i-am spus ca m-am certat cu prietenul, iar el m-a intrebat daca de data asta e definitiv. I-am spus ca asa as vrea. Sambata l-am vazut pe Marius cu o fata, iar cind l-am sunat sa ma intilnesc cu el, mi-a zis ca se vede cu prietena lui, ca este prima lui intilnire cu ea, dar ar vrea sa incerce o relatie doarece crede ca eu o sa ma intorc iar la prietenul meu, iar el nu mai vrea asta. Mi-a mai zis ca ii este teama sa nu ii fac si lui la fel, adica sa mai umblu cu altul in afara de el. I-am zis ca este o fire total diferita de prietenul meu si nu merita sa ii fac asa ceva. A spus ca vrea sa raminem buni prieteni si ca ar vrea sa incerce o relatie cu fata asta. Dar el o sa fie plecat 2 saptamini incepind de miine. Intrebarea mea ar fi daca dupa aceste 2 saptamini eu nu ma impac cu prietenul, ceea ce nu as vrea, cum sa il fac pe Marius sa aiba incredere in mine si sa incepem o relatie. Eu chiar imi doresc foarte mult asta. Va rog mult de tot sa ma ajutati si imi cer scuze pentru povestea asta asa de lunga si complicata. Eu nu imi doresc sa imi bat joc de nici unul dintre ei dar m-am saturat de jignirile si acuzatiile aduse de prietenul meu. O colega l-a intrebat pe Marius in ziua cind l-a vazut cu fata aceea, daca are o relatie serioasa cu ea. Ei i-a raspuns ca da, au o relatie serioasa, pe cand mie cu citeva ore inainte mi-a zis ca e prima lui intilnire cu ea. I-am spus lui Marius ca m-a deranjat faptul ca nu mi-a zis ca are pe cineva, deoarece eu am vorbit multe cu el si nu i-am ascuns nimic. Iar el a tacut, nu mi-a zis nimic.

Vreau sa ies din starea pe care o am

As dori sa stiu ce sa fac pentru a iesi din starea pe care o am, cred ca este depresie, pentru ca nu mai am aproape nicio tragere de inima sa fac ceva, nu mai am rabdare, ma plictisesc repede, sunt obosita tot timpul, ma enervez repede. Am fost o optimista pe care nimic nu o putea darama, iar acum mai sper dar am parte doar de esecuri. Nu reusesc de ani de zile sa ma angajez cu toate ca mi-am tot depus cv-uri, relatia cu mama este foarte tensionata, iar asta nu este din vina mea, pentru ca toata viata m-a respins. Chiar mi-a zis ca nu m-a vrut de cand eram mica, spunand ca ma fac vinovata ca nu a avut ce si-a dorit. Pentru ea nu sunt altceva decat un fel de femeie cu ziua. Cu sotul am deseori discutii din cauza banilor, a faptului ca nu prea mai accepta ca nu are mereu dreptate si cum a iesit cu ordonanta din armata, iar pensia i-a fost diminuata a cam inceput sa bea. Nici el nu prea este multumit de situatia financiara, mai ales ca datoriile bat lunar la usa. Va rog un sfat.

Cum ne purtam cu egoistii?

Cum trebuie interactionat cu o persoana care se caracterizeaza ca fiind individualista? Cum se manifesta aceste persoane in viata privata si ce necesitati au?
 

Nu vrea la toaleta

Am o fata de 6 ani care nu se duce la toaleta sa faca traba mare, ci numai treaba mica. Am incercat toate metodele: sa-i dau cate o recompensa, am pedepsit-o, si fel si fel de metode, dar nu a mers niciuna. Ce sa facem? Mama ei si cu mine suntem disperati!
 

Nu vrea sa se joace cu copiii

Am un baietel de 2 ani si 4 luni care nu vrea sa socializeze cu copiii. De la 1 an pana la 2 ani si 2 luni a fost la gradinita, dar la fel era si atunci – ii placea sa se joace de unul singur, dar ii placea sa vada copiii prin preajma lui. De cand sta acasa, mergem in fiecare zi la diferite activitati pentru copii, dar nu vrea sa comunice cu ceilalti copii. Vrea sa mearga la copii, dar sa nu se joace cu ei. Daca cumva vine vreun copil sa-l atinga sau sa vorbeasca cu el, se retrage si ma cauta pe mine sau pe sotul meu. Ma ingrijoreaza foarte tare acesta situatie pentru ca nu stiu ce sa mai fac. Nu stiu daca e important dar a fost nascut prematur si pentru varsta lui e destul de mic. Plus ca nu vorbeste decat in jur de 50 de cuvinte. Va rog sa-mi spuneti ce ar trebui sa fac, cui ar trebui sa ma adresez. E suficient faptul ca mergem in diferite locuri unde are acces la jucarii si jocul cu alti copii?
 

Nu vreau sa fac copii!

Va scriu in legatura cu un subiect despre care s-a mai scris in revista si cred ca a mai fost dezbatut si pe forum: un cuplu in care unul dintre parteneri vrea copil si celalalt nu. Numai ca la mine situatia este cumva atipica: pentru ca sotul meu isi doreste enorm un copil, iar eu nu. Suntem impreuna de 5 ani, casatoriti de 2. Eu am 38 de ani si el 40. Ne am intilnit cand eram amandoi suficient de maturi si stiam ce vrem de la un partener. Relatia noastra este minunata: am invatat multe unul de la altul, ne-am influentat reciproc in bine, ne iubim foarte mult si fiecare dintre noi are sentimentul ca il cunoaste pe celalalt dintotdeauna. Singurul subiect asupra caruia nu ne intelegem este cel legat de copil. Ne-am dat seama de la inceput ca aici nu vrem acelasi lucru, dar am gresit amindoi sperand ca celalalt se va schimba. El isi doreste un copil pur si simplu, pentru ca spune ca acesta este lucrul cel mai frumos din lume, care te implineste si iti da un sens, care te face sa simti ca nu ai trait degeaba. Si, mai ales, spune ca asta i-ar da un sentiment de siguranta si de liniste pe care nimic altceva nu i-l poate darui. Stie ca nu e usor, ca asta implica sacrificii, renuntari… dar… abia asteapta. Eu nu imi doresc un copil pentru ca… nu imi doresc. Eu ma simt implinita asa cum suint acum. Stiu cine sunt si ce vreau de la viata. Argumente de genul: copilul este implinirea suprema pentru o femeie (cred ca eu stiu ce ma implineste si ce nu), trebuie sa aiba cine sa iti dea o cana de apa la batranete (eroare; cunosc indeaproape un caz in care unicul copil nu trecea pe la mama bolnava cu lunile, avem noi, vecinii, grija de ea), asa e normal (eu decid ce e normal pentru mine) – ma lasa rece. Nu sunt dispusa sa imi sacrific viata profesionala, concediile si, de ce nu, silueta (suna prosteste, dar acum ceva ani am avut 75 kg si m-am luptat aproape 1 an sa dau jos 25 kg) pentru un copil. Am discutat impreuna despre acest subiect. Nu am ajuns la nicio concluzie. Din cand in cand (o data sau de 2 ori pe an), aceste discutii sunt extrem de dure. Cu vorbe grele, cu lacrimi amare. Ultima data am crezut chiar ca s-a terminat totul intre noi. Mi-a spus foarte clar ca nu ma va ierta niciodata daca nu ii voi darui un copil. La sugestia lui, am discutat (eu) si cu un terapeut. Acolo am descoperit ca dincolo de toate influentele externe (evenimente, fapte, experiente de familie etc) care au existat, la intrebarea daca imi doresc un copil raspunsul meu ramane nu. Pentru ca il iubesc, am acceptat sa renunt la anticonceptionale din mai anul trecut. Pana acum nu am ramas insarcinata – ceea ce nu ma mira foarte tare. Viata (soarta?) stie cu cine are de a face. Ma gandesc insa cu spaima cum as reactiona daca s-ar intampla. Cred ca o parte din mine ar muri. Avort nu as putea sa fac, mi se pare ceva ingrozitor. Nu vreau sa il pierd. Nu vreau insa nici sa ajung sa fac un copil pe care nu-l doresc si care, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, ar intelege asta. Nu vreau sa ajung sa ii reprosez sotului meu ca din cauza lui mi-am sacrificat cariera, viata. Nu numai ca i-as reprosa, cred ca as ajunge sa-l urasc pentru ca m-a pus sa fac ceva impotriva vointei mele. Acum am ajuns intr-un punct mort. El traieste de la o luna la alta o dezamagire crunta pentru ca eu nu raman insarcinata. Eu… sunt multumita ca se intimpla asa. Stiu ca nu am prea multe optiuni. Probabil ca cel mai corect ar fi sa am curajul sa ii spun in fata ca nu vreau sa fac niciun copil, chiar daca asta inseamna despartirea. Dar nu pot sa fac asta.

Imi lipseste atentia

Am nevoie de un sfat referitor la o problema ce a ajuns sa imi afecteze intr-o masura destul de mare viata: lipsa atentiei. Adesea fac greseli in viata personala, dar si la serviciu din lipsa atentiei. Partea proasta este ca nu stiu cum sa remediez aceasta situatie… Am incercat in nenumarate randuri sa ma concentrez mai mult, sa ma verific de mai multe ori cand fac ceva si cu toate astea sunt momente in care situatia imi scapa de sub control…
 

Cum sa fac sa fie mai bine?

Sunt intr-o relatie de doi ani, din care a rezultat si un copil are un an. Cand ne-am cunoscut am ramas insarcinata inca de la inceput. Ne-am hotarat sa pastram copilul si sa mergem inainte in relatie, sa vedem cum decurge. Si iata ca au trecut doi ani si ceva. Am indurat multe certuri, jigniri, vorbe urate din cauza greutatilor. Ba chiar m-a si lovit in unele certuri. Eu il iubesc, in mine este inca acea pasiune, chiar si asa cu toate greutatile intampinate. Ma refer la neajunsuri dar nelinistea mea si nemultumirea… parca simt din partea lui ca numai copilul il leaga de mine, e nemultumit tot timpul, ma critica mereu, intodeauna are ceva de spus la adresa mea. Pana si in pat il simt mai rece, adica numai sa isi faca el interesul lui. Nu il intereseaza daca eu m-am simtit bine. Si am stat de vorba de nenumarate ori despre problemele noastre, dar nu recunoaste nimic. Daca are ceva de spus tot pe mine ma gaseste vinovata cu diferite motive absurde. Nu stiu cum sa fac sa fie mai bine pentru ca in afara de mama nu simt ca as fi altceva in relatia asta. Va rog daca puteti sa va pronuntati cum vedeti relatia mea, am viitor cu el, va fi mai bine cu trecerea timpului, sau ce pot face sa fie mai bine… daca tine de mine…

Mama lui ma uraste

As dori un raspuns obiectiv sau o sugestie din partea dumneavoastra. Sunt intr-o relatie cu un barbat de aproape 2 ani si locuim impreuna tot de atunci. Nu ne-a fost greu sa ne decidem asupra mutatului impreuna pentru ca ne lega o prietenie de cativa ani, cu execeptia flirtului de cateva luni dinainte. Problema este mama lui! Ea e plecata in strainatate de mai bine de 10 ani si pana sa o cunosc personal, noi aveam o relatie deja de aproape un an. In acest timp eu nu am vorbit niciodata cu ea, initial pentru ca ea era cea care nu isi dorea asta. Ma simteam exclusa, ignorata..Ei vorbeau foarte mult la telefon, de cateva ori pe zi uneori. Intre timp a trebuit sa eliberam casa care o aveam cu chirie atunci si iubitul meu m-a convins ca cel mai firesc ar fi sa locuim la el (in casa mamei lui) care era in renovare inceputa cu cativa ani in urma. El a discutat cu ea, si-a dat aceptul in cele din urma si am hotarat sa ne mutam deoarece trebuia eliberat cat mai curand apartamentul in care stateam in chirie. Pe perioada renovarii m-am lasat convinsa sa stam la bunica lui. Sincer cred ca si eu mi-am dorit asta in ciuda faptului ca apartamentul era mai aproape de serviciu, dar imi doream sa intru in familia lui, sa fiu acceptata, sa le permit sa ma cunoasca. Pana in momentul acela relatia dintre mine si familia lui se rezumase la cateva mese in familie. Acum la bunica lui venea zilnic si Maria, matusa prin alianta a iubitului meu, care din prima seara in care am ajuns mi-a spus sa o consider mama mea! Tot din acea seara am realizat ca ei nu ii este foarte draga cumnata sa si anume mama iubitului meu. Pe scurt mi-a vorbit extraordiar de urat de ea, eu am participat la discutie si am spus ca ma ignora. Imi doream foarte mult sa plecam de acolo, vroiam sa ne mutam cat mai curand. Mama lui in perioada aia facea tot posibilul sa amane renovarea si mutarea, ii dadea bani cat sa cumpere cele necesare pentru ziua respectiva, apoi pentru continuarea lucrarii ii dadea banii cateva zile mai tarziu decat era planificat. Si astfel am fost nevoiti sa stam acolo doua luni. Dar… se apropia ziua venirii ei in tara, in concediu, unde urma sa stea o luna si o saptamana. L-a convins pe iubitul meu sa nu ne mutam inainte de a veni ea in tara, urmand sa locuiasca tot la mama ei. Ok, zis si facut nu ne-am mutat! In tot acest timp eu cu Ion discutam si ii explicam ce anume ma deranjeaza, iar el imi spunea sa-i oferim timp sa se obisnuiasca, ca e prima oara cand el se afla intro relatie stabila etc . A sosit si mama lui acasa si brusc am simtit atitudinea ostila fata de mine mascata de un zambet fals. Urmarea insistent fiecare pas al nostru, fiecare gest, si imi oferea de fiecare data cand i se oferea posibilitatea expresii jignitoare de atentionare, de exemplu: noi ne jucam si spunea in gluma (bineinteles) ca ii maltratez copiulul, atat fizic si psihic. Eu am tratat tot cu amuzament situatia , cu toate ca inima imi era franta. Apoi am incercat sa ma apropii de ea. Am mers impreuna sa ne uitam dupa mobila de bucatarie, am mers cu totii la cumparaturi, am mers cu ea la magazinele unde dorea sa ajunga insa cand am vrut eu sa intru in magazinele pentru care venisem special nu am mai putut, a trebuit sa ne intoarcem repede acasa pentru ca ea invitase musafiri la masa care intre timp au ajuns. Bineinteles ca m-am suparat! Dar nu am indraznit sa-i reprosez ei nimic, doar eram suparata. Apoi tot ea foarte incruntata trantea prin casa diverse lucruri. In cele din urma dupa o saptamana am anuntat-o ca intentionam sa ne mutam ca e dificil sa stam cu toate lucrurile in saci, ca vrem intimitatea noastra. In seara in care am plecat cu ultimele lucruri plangea in hohote, cu mine nu vorbea, bunica lui la fel . Ne-am mutat cateva strazi mai departe. Acum eu mi-am luat un rest de zile libere de la serviciu ca sa ma odihnesc. Eram extenuata atat fizic cat mai ales psihic. Eram convinsa ca relatia mea cu Ion a avut de suferit si imi doream sa o repar. Doar ca surpriza! Mama lui venea la noi in fiecare zi, ori in timpul in care noi eram la serviciu, ori cand eram noi acasa, sub pretxtul ca isi aseaza lucrurile ei. Dar mai mult le aseza pe ale mele, imi muta farfuriile de pe raftul inferior pe cel superior, imi muta florile din camera pe balcon. Nu ne cumparasem cos de rufe si tineam hainele murdare in cuva masinii de spalat. Ea le scotea si le aseza langa masina si le spala pe ale ei. Innebuneam. Zilele mele de concediu se rezumau sa ma plimb prin parc pentru efectiv nu suportam cum imi invada intimitatea cand imi doream doar sa dorm, sa ma uit la un film, sa ascult muzica, sa stau lejer prin casa… Cand aveam musafiri venea si ea, efectiv aparea in mijlocul camerei ca uneori ma si speriam, nu ma astepatam sa vina. Stateam cu inima cat un purice si cu o ureche la usa, ca vine in orice moment. Intr-o zi am invitat-o la un cappuccino si ea a inceput cu intrebarile: ce am facut in viata, ce am de gand eu. Am crezut ca se refera din punct de vedere profesional nu personal si i-am oferit detalii despre ce mi-as dori sa fac cu toate ca ma bucur de un statut social, am o functie buna la institutia la care lucrez, dar i-am mai povestit unele vise neimplinite sau o eventuala afacere care o am in gand. Eram incordata si tensionata la maxim, devenise insuportabil. Bineinteles ca relatia mea de cuplu se transformase intr-un infern. Asteptam doar ca sa plece cat mai curand, sa revenim la ce am fost inainte. Ne iubeam atat de mult, ne alintam unul pe celalat, nu ne saturam de timpul pe care il petreceam impreuna. Glumeam ca defapt pentru noi ziua incepe la ora 4 dupa amiza dupa ce terminam serviciul. Am hotarat ca trebuie sa vorbesc cu ea, sa o fac sa inteleaga ca eu il iubesc pe fiul ei si ca ne face rau, sau macar sa imi spuna ce are impotriva mea. Am sunat-o eu si a zis ca vine la noi in 10 minute cu toate ca nu o invitasem. A venit, eram toti trei si eu incercam sa-i explic ca am intrat in relatia asta ca o carte deschisa, ca nu am nimic de ascuns. ca noi ne iubim. Si ea inceput sa tune si sa fulgere ca eu am barfit-o pe ea cu cumnata ei, cum de mi-am permis sa o jignesc etc. Eram innmarmurita. Erau intradevar cuvintele mele dar sub o alta forma. Erau spuse cu ura, ce puteam sa fac? Am recunoscut o parte din lucruri , am incercat sa o fac sa intelega ca am fost provocata etc. Nimic. Ea tipa ca relatia noastra o dezgusta, ca o dezgusta ceea ce a vazut intre noi timp de sase zile cat am stat impreuna. Cata tensiune… Ion al meu nu spunea nimic. El e un barbat inteligent, protectiv cu mine, nu tolereaza in general ca nimnei sa–l ridiculizeze, dar atunci era cu capul plecat! Doamne! Eram innebunita, imi venea sa plec, sa fug, dar am infruntat cu mandrie (credeam eu ). Imi spunea ca in ziua in care am invitat-o la cappuccino am evitat sa-i spun ce planuri avem noi, ca defapt noi nu vrem un viitor impreuna, ca sunt o mincinoasa, pe interes propriu. Apoi eu i-am spus ca din punctul meu de vedere am dat dovada de buna educatie, ca am spus “sarut mana si la gaste”(o expresie din popor) iar ea a izbucnit cum indraznesc sa-i numesc asa familia – gaste! Nu am indraznit sa-i zic ceea ce imi spusese cumnata sa, imi era rusine, il raneam pe Ion. In cele din urma dupa cateva ore mama lui a plecat din casa. Eu la fel imi doream sa plec, sa fug mancand pamantul. Imi venea sa-l strang de gat pe Ion de cata lasitate daduse dovada. Am stat pana dimineata de vorba. El incerca sa ma convinga ca ma iubeste, ca lucrurile astea nu fac decat sa ne uneasca, ca sa ne mai acordam o sansa. Eu plangeam in hohote, ca de ce mi se intampla mie asta, de ce e atat de rea, de ce m-a acuzat si condamnat fara drept la replica? Cunoscandu-si cumnata nu cred ca era prima oara cand se intampla asa ceva. Pe mine nu ma stia de ce a ales sa ma puna la zid, sa ma umilesca in halul ala. De ce a vrut sa purtam discutia in casa ei si nu pe un teritoriu neutru cum ar fi fost firesc? Am hotarat sa ramanem impreuna dupa lungi negocieri prin care am hotarat ca trebuie sa ne mutam de acolo, ori sa ne luam casa noastra prin credit sau sa stam in chirie. Dupa ziua aceea am mers la “mesele din familie”, dar nu ma mai puteam comporta normal. Abia asteptam sa plec de acolo, nu reuseam nici sa vorbesc, dar mergeam sa fiu alaturi de “barbatul meu” Ion care nu concepea sa nu merg. Am omis sa va spun ca in perioada in care a stat ea acasa veneau facturi la telefon mai mari decat cele obisnuite care erau si alea foarte mari si eu ii atrageam atentia lui Ion cu privire la ele. Dar mama lui iarasi explodase – cum imi permit sa-i spun lui Ion asa ceva? Ca e salariul lui. Cum sa-i explic ca incercam sa economisim, ca nu e vorba cu cine vorbeste. In final a venit si ziua premergatoare plecarii ei, am mers din nou sa luam masa de la revedere. Pe drumul spre casa rasuflam usurata, acum puteam si noi sa ne canalizam asupra relatiei noastre, sa ne iubim, sa fim noi.Doar ca surpriza! Peste doua saptamani merg acasa si il gasesc pe Ion devastat. Mama lui era paralizata la pat si cauza eram fireste EU! Nu imi venea sa cred ce aud. Ca ea se consuma foarte mult din cauza mea, si ca are un nerv la sina spinarii care pe fond nervos declanseaza paralizia. Traiam un adevarat cosmar . Cum sa-l fac sa intealeaga ca asta e tactica a ei de a ne desparti, ca a recurs la metode josnice si de ultima speta, ca a recurs la santaj emotional. Intre timp aflasem ca afirma sus si tare ca ea ca e ferm convinsa ca Ion nu va face casa cu mine, ca din moment ce el nu a anuntat-o in ceea ce priveste o casatorie insemana ca nu e sigur. Ca eu sunt o materialista, ca nu am vrut decat casa ei. Am aflat tot de la verisoara lui care e si prietena mea cea mai buna, ca mama lui ii punea pe fratii ei, cei doi unchi ai lui Ion sa vina la noi, sa vorbeasca cu noi. Sa ne spuna ce ? Nu stiu, poate cat de rau se simte ea! Ei au refuzat si ne-au sfatuit sa ne mutam. Am ajuns la serviciu a doua zi dupa o alta noapte de plans, desfigurata, iar in halul asta m-au vazut parintii mei care ma vizitau sa imi aduca ceva. Ei nu stiau ce se intampla pentru ca in mare parte le-am ascuns. Evident au fost socati si s-au dus la bunica lui fara ca eu sa stiu. Sincer ma simteam atat de singura si impotriva lumii incat daca mi-ar fi spus ca merg la ea, nu cred ca i-as fi oprit. Bineinteles au fost primiti cu ostilitate, nu cum ar fi fost omeneste sa-i fi invitat pe un scaun, ci i-a tinut la poarta. Mama mea ce-i drept vorbeste si tare, iar bunica lui i-a chemat in casa ca sa nu auda vecinii. La intrebarea “cu ce v-a gresit fata mea?” “ raspunsul a fost ca am plecat din casa ei si am dezbinat familia. Ca ma comportam de parca plecam in casa lui tata, ca la ea am stat ca o imparateasa, ca eu sunt o femeie de joasa speta. Mama mea i-a dat replica ca fiecare avem defectele sau hanidcapurile noastre, ca nici Ion nu e usa de biserica. Atunci a facut-o pe mama mea obraznica si i-a dat afara pe parintii mei. Ca de fapt mama l-a facut pe Ion alcoolic, si faptul ca trait fara tata asta nu inseamna ca e handicapat. Mama lui a divortat cu multi ani in urma, vreo 15 cred, si apoi dupa cativa ani tatal lui a murit singur intr-un spital. Ion bineinteles s-a suparat cand a aflat ca parintii mei au mers la bunica lui, ca e femeie in varsta, ca nu trebuia implicata . Eu atunci am sunat-o pe mama lui. Nu am mai suportat atata umilinta asupra mea si familiei mele. Noi eram cei prosti si altii erau destepti? Aveau dreptul sa ne umileasca si sa ne denigreze in halul asta? La intrebarea daca e bolnava din cauza mea a raspuns ca “in mare parte da”. Doamne! Eram secatuita de putere, aveam lacrimi in ochi si ii spuneam ca eu doar il iubesc pe Ion, de ce face asta? Ca nu merit sa fiu indepartata la modul asta, sa fiu tratata asa. Si mi-a zis ca in ziua in care ne-am certat atunci in casa ei, a fost pe punctul de a-mi cere cheile de la casa. Am crezut ca innebunesc in momentul ala , daca mi-ar fi dat cineva o bata in ceafa nu ar fi fost atat de dureros. Dupa ce din nou am discutat cu Ion si noptile noastre devenisera o obisnuita in a se transforma in albe, el a sunat-o pe mama lui si i-a spus ca el se va muta din casa – ori ne luam un apartamnet al nostru, ori in chirie. Iar ea i-a raspuns sa faca bors! Uite asa au trecut cateva luni in care cautam cu disperare un apartament sa ne incadram in buget, sa economisim bani pentru acte. Am omis sa spun ca Ion are un credit de 5000 de euro cu tot cu dobanda, pe care l-a facut inainte de a fi noi impreuna pentru renovarea aparatmentului, la care noi suportam rata lunara. In tot acest timp ea il suna doar cand era la serviciu , niciodata seara sau in weekend. Ideea e ca ii face la serviciu probleme lui Ion. Fiind intr-o firma privata atrage atentia daca vorbeste la telefon cate o jumatate de ora. Ne-am gasit apartament insa nu ne puteam incadra in credit pentru ca Ion il avea pe celalat. Si s-a gandit sa ii ceara bani imprumut mamei lui. Eu evident ca nu am acceptat, dar i-am spus sa o intrebe daca crede ca are, ca poate plati creditul pentru casa ei ca sa putem noi sa ne facem altul pentru casa nostra. A a vorbit cu ea si i-a dat 2000 de euro. In concluzie nici nu si-a platit creditul pentru casa ei iar banii astia sunau a ajutor din partea ei. Dupa ce ne-am cumparat apartament, ne-am apucat sa-l renovam din salalriile nostre si cu ajutorul parintilor mei, care nu sunt instariti, dar din putinul pe care il au ne-au dat bani de electrocasnice, mobila etc. La cateva zile dupa ce am cumparat apartamentul ea m-a sunat sa ma felicite. Nu imi venea sa cred. Dupa aproape doi ani ma suna in sfarsit, imi dadea primul telefon. A fost nevoie de un asemnea sacrificiu financiar ca sa poata sa imi dea un telefon? Bineinteles ca discutia s-a transformat intr-o adevarata polemica si lucrurile pe care mi le spusese in trecut acum nu le mai recunostea. Apoi mi-a zis ca de fapt eu am trait fara mama. Inainte de a fi cu Ion am mai avut o relatie de 9 ani. Concluzia mamei lui ion este ca daca eu am avut o relatie de 9 ani asta insemna ca am crescut fara mama. Dupa o discutie telefonica esuata, si care avea sa imi adanceasca ranile sincer sunt la un pas de depresie. Noi nu ne-am mutat inca dar o facem inainte de sosirea ei in tara. Vreau atunci cand va veni sa-i dau cheia de la apartamentul ei si sa-i spun ca nu o voi mai deranja. Am strans atatea resentimente vis a vis de femeia asta, incat nu cred ca voi putea vreodata sa fiu naturala in prezenta ei. Problema este ca nu stiu cat imi va mai fi Ion alaturi, pentru ca din ziua in care bunica lui a dat-o afara pe mama mea eu nu am mai pus piciorul acolo si nici la telefon nu am mai vorbit cu nimeni. Mama lui Ion nu a mai vorbit nici ea cu cumnata ei tot anul acesta. Imi este teama ca in august cand va veni acasa vor izbucni toate tensiunile care s-au acumulat. Si sunt hotarata sa imi impun si eu anumite reguli pe care nu stiu daca Ion mi le va sustine – acum din moment ce suntem la casa noastra, daca doreste sa vina in vizita va trebui sa sune in prealabil . Daca vrea sa aduca mancare va trebui sa ma intrebe si pe mine, iar bunuri materiale din partea ei nici nu discut, pentru ca nimic nu vine neconditionat si pretul pe care trebuie sa-l platesc nu face. Am o indoala si o teama in suflet inimaginabila pentru ca ea l-a transformat pe Ion in sotul surogat. El e responsabil de sanatatea ei mentala, cand l-am intrebat de ce vorbesc atat de mult la telefon a zis ca el nu poate sa o izoleze si asa e singura acolo. Ea se plange in permanenta cat de extenuate e, cat de bolnava e si nefericita. Cand vine in concediu acasa trebuie ca toata lumea sa stea in preajma ei, ca asa e traditia. Oricum eu anul acesta voi lipsi , dar imi este teama ca intr-o zi Ion va veni si imi va spune ca intre noi s-a sfarsit, sa cedeze presiunilor, si sa se lase condus de mama lui. Nu pot trai cu teama asta in suflet, dar nici nu pot permite sa ma umileasca femeia asta in continuare si sa decida ea viitorul meu. Ma afecteaza tot ce spune, intr-un mod inimaginabil, imi afecteaza sanatatea fizica, si sunt la un pas de depresie. Nu pot sa ma bucur de casa noastra, de realizarea noastra, de tot ce am construit impreuna .