CItesti acum
Creierul si motivatiile noastre de tot felul

Creierul si motivatiile noastre de tot felul

Toti vorbim despre motive, motivatie… am vrea sa avem elevi sau angajati mai motivati. Dar motivatia nu e deloc un lucru simplu si ceea ce ma motiveaza pe mine nu e valabil si pentru tine, darmite pentru mase mai mari de oameni. Care este baza biologica, neurostiintifica, a motivatiei? Cateva raspunsuri de la Dragos Cirneci.

 

Psychologies: Ce e motivatia din punct de vedere neurostiintific?

Dragos Cirneci: As incepe prin a exprima o rezerva legata de conceptul de motivatie, ca atare. De fapt, toate conceptele din psihologie sunt la fel de problematice. Noi am crescut in interiorul filozofiei greco-romane si, ulterior, Biserica a preluat acest sistem de idei.

Iar de la Descartes incoace, si mai mult in secolul XIX, aceste concepte au fost transpuse incet, incet in psihologie. Descartes a facut pentru prima data diferentierea intre psihologie si biologie.

El spunea despre creier ca are instincte, la fel ca si animalele, ca e din carne si ca de el trebuie sa se ocupe biologia, dar ca el are si facultati superioare, cele despre care vorbeau Platon si Aristotel (atentia, gandirea, emotia etc.), facultati care tin de eteric, nu de carne, de suflet, si de acestea ar trebui sa se ocupe o alta stiinta: psihologia (al carui nume in greaca asta si inseamna: stiinta sufletului).

Si de atunci dateaza diferentierea care se mentine si azi intre psihologi, pe de o parte, si psihiatri sau neurologi, pe de alta. Dar e strict o chestie care dateaza din secolul al XVII-lea. Si ce se stia atunci despre creier? Mai nimic. Conceptul de „motivatie“ e doar un exemplu printre altele. In creier nu exista un centru doar al motivatiei.

 

Dar ce ii face pe oameni sa mearga inainte intr-un domeniu sau altul? Nu ma refer la mo­tivatiile de baza: hrana, reproducere, ci la motivatia de a te chinui sa scrii o carte, de exem­plu. E greu, cere timp si efort, si totusi iata ca oamenii scriu carti.

D.C.: Istoria lor de viata. Pe de o parte, asta, pe de alta parte, o anumita predispozitie genetica sau organizare mai speciala in abordarea noului. Istorie de viata inseamna, la modul foarte general, sa fi invatat ca anumite situatii sunt rele si altele sunt bune.

Cand iti dai seama ca urmeaza sa se intample un lucru rau, capeti o motivatie de evitare (fugi) si cand urmeaza ceva bun, una de abordare, adica vei face totul pentru ca lucrul respectiv sa se intample si te vei bucura asteptandu-l. Se numeste „invatare instrumentala“.

Cum sa fac eu sa evit ceva sau sa castig ceva. Cele doua tipuri de invatare se numesc „aversiva“ si „apetitiva“. Anatomic, in acelasi sistem ce se ocupa de invatarea instrumentala, se naste si „motivatia“, care se imparte intre motivatie „aversiva“ (de evitare) si motivatie „apetitiva“ (de abordare, de apropiere).

Daca un semnal din mediu imi arata ca urmeaza o chestie care in trecut a fost neplacuta, o voi evita – motivatie aversiva. Daca m-a recompensat, a fost placut, voi astepta cu nerabdare sa se intample – motivatie apetitiva. Iar emotia asociata acestei asteptari o putem numi „motivatie“.

 

Si vorbim la fel despre orice fel de motivatie? Si despre cele superioare?

D.C.: Din punct de vedere neurochimic, e la fel. De la religie si pana la apetitul pentru ciocolata, e la fel. E unul si acelasi proces neurochimic. Ceva din aceste elemente da impulsul de a sta acolo si de a continua sau de a fugi.

 

Cand nu mai am motivatie pentru ceva,  ce se intampla, de fapt, in cap?

D.C.: Tot de invatare tine si trairea aceasta. Cre­­ierul a invatat sa asocieze o anumita valoare afectiva unui obiect, actiune, persoana, dar acea valoare se poate schimba. De exemplu, poti „invata“ sau simti, mai repede sau mai lent, ca persoana pe care o iubeai pe vremuri acum e nesuferita.

Se schimba atunci si motivatia in raport cu acel obiect, actiune, persoana. Daca tot am vorbit de anatomie si de emotii si motivatie, sa spunem atunci ca exista o mai mare predispozitie pe emisfera stanga pentru invatare de tip apetitiv (lucruri placute) si pe cea dreapta de tip aversiv (evitarea lucrurilor neplacute).

Daca ti se refuza experienta, se sting neuroni din zona frontala stanga si poate aparea frustrarea, furia. Anxietatea, panica, stresul, toate par sa aprinda, anatomic, circuitele din emisfera dreapta.

Rela­xarea, calmarea, bucuria „aprind“ emisfera stan­ga. Dar ma refer doar la partea frontala, nu la intreaga emisfera se aplica aceasta lateralizare. Partea dreapta se ocupa de experientele care tin de pericol, dar si de nou, si aici revenim la problema motivatiei.

De la soareci si pana la om, toate speciile nu manifesta o mare relaxare in relatie cu noutatea, nefamiliarul, schimbarea majora. Ele tind sa fie reticente fata de nou, se ascund, se blocheaza si nu prea exploreaza.

 

Organismele cauta, deci, predictibilitatea?

D.C.: Da, dar in grade diferite. Unele, intr-o masura mai mare, altele – mai mica. Cei care au un creier mai puternic setat pe un raspuns apetitiv la noutate, ambiguitate, lipsa de familiaritate, schimbare si care raspund explorator la stimulii noi (nu fugind sau blocandu-se), sunt cei care se dovedesc a tolera mai bine riscul.

Ei iau decizii mai curajoase, isi aleg meserii extreme. Daca vrem sa intelegem printr-o paralela mai simpla motivatia, putem afirma despre comportamentul uman ca este, in mare, asemanator cu cel al sobolanului. Doar ca scopurile sau motivatiile sunt mai complexe.

Si pentru lucrurile abstracte precum religia, conceptele, cultura – pentru toate acestea, mecanismul de baza, scheletul, motorul, platforma biologica este exact ca la sobolan. De aceea testarea medicamentelor pentru boli psihice se face pe sobolani.

Daca ii pui unui sobolan mancarea intr-un anumit loc si el se comporta exitant, nu merge sa ia mancarea, e semn de anxietate. Daca lasa dejectii in acelasi loc, e semn de anxietate. Ii administrezi medicamentul si vezi daca isi schimba comportamentul legat de noutate si daca mai apare frica.

 

Da, dar comportamentul uman e mai complex si mai imprevizibil…

D.C.: Da, dar intr-o oarecare masura la fel e si comportamentul insectelor. Natura tinde sa structureze organismele intr-o maniera de imprevizibilitate. In 90 la suta din cazuri va face intr-un fel, dar, la un moment, dat va face altfel. Indiferent ca e musca, om sau sobolan.

E bine sa fii inconstant in comportament, pentru ca astfel scapi mai usor daca cineva te urmareste, de exemplu. Daca pisica fugareste un soarece si soarecele fuge dupa un pattern anume, fix, previzibil, pisica va invata repede pattern-ul soarecelui si il va prinde.

Daca el, brusc, fuge in alta directie, are sanse mai mari sa scape. E valabil si la pasari, si la insecte… Gandacii de bucatarie, daca pui cativa in acelasi loc, fiecare o va lua in alta directie, dupa modele foarte imprevizibile.

Ei asa sunt programati genetic, sa rupa modelul pentru a scapa. Ceea ce numesti tu „imprevizibilitate“, este exact ce face gandacul de bucatarie. Rupere de pattern, rupere de ritm, care poate duce uneori la ceva constructiv. Si face diferenta intre viata si moarte.

 

Dar poti sa o faci voluntar?

D.C.: Poate fi si spontan, si controlat. Imprevi­zibilitatea este atunci cand tu faci in mod constant un anumit lucru, apoi rupi ritmul, pentru ca nu te mai satisface ceea ce faceai. Pentru ca ai nevoie de o schimbare.

 

Ce este aceasta nevoie de schimbare, la om mai ales?

D.C.: Ceva din capul tau face un clic…

 

Ce anume contribuie la nevoia de nou?

D.C.: Ei, sunt multi factori care contribuie la nevoia de nou. De la oamenii din jurul tau, din mediul social, la elemente care nu tin de tine. Varsta, de exemplu. In mai mare masura la copii si adolescenti apare nevoia de nou, mai putin la cei de 30-40 de ani.

Apoi, daca ai o persoana care e langa tine si simti ca te poti baza pe ea, in mai mare masura vei avea un comportament de explorare, decat daca nu ai o astfel de persoana. Indiferent daca e vorba de relatia mama-copil sau de relatia cu un partener, sau de relatia de la locul de munca.

Cu cat ai o relatie de atasament mai sigura, cu atat vei avea un mai mare apetit pentru schimbare sau explorare, un apetit de a fi deschis si catre altceva. Cu cat ai atasamente mai nesigure, cu atat vei avea un comportament mai putin explorator, vei tinde sa ramai in spatiul sigur.

Alt factor al comportamentului de explorare este dopamina – un neurotransmitator din creier, care ajuta la procesarea recompensei si a pedepsei. El are un rol important in felul in care tratam o situatie noua, cat de explorator sau de evitant o tratam.

Noradrenalina este un alt neurotransmitator implicat. La fel si cortizolul – un alt hormon de stres, la fel cu adrenalina. Aceste substante sunt fluctuante in creier, avem valuri mai mari si mai mici de dopamina, noradrenalina si cortizol in momente diferite.

Citeste si

Cand e mai abundenta dopamina, vei avea comportament explorator, cand e mai scazuta, vei ramane in acelasi punct. Cand e mai multa noradrenalina si cortizol, vei fi reticent si vigilent.

Secretia de dopamina tine de varsta, de anotimp, de ceea ce mananci, de stresul ambiental. De exemplu, la femei e mai crescuta in perioada de ovulatie. Si atunci apare comportamentul explorator, iar femeile devin mai aventuroase.

 

Gazzaniga, un cercetator american in neuro­stiinte, spune ca inclusiv emotiile estetice si productia de bunuri culturale, toate astea sunt un epifenomen al comportamentului de imperechere. Ele arata ca individul are atata energie, incat isi permite sa o cheltuiasca pe producerea de bunuri fara utilitate imediata. E o ipoteza plauzibila?

D.C.: Astea sunt speculatii ale psihologiei evolutioniste. Tot ce e psihologie evolutionista, este speculativ. In mod cert, ceea ce sunt numite „pattern-uri artistice“, se regaseste si la alte specii. Creierele sunt organe construite ca sa gestioneze pattern-urile din jur pe criterii de similaritate, simetrie, culoare, contraste etc.

Doar ca noi, oamenii, o facem intr-o maniera mai complexa decat o fac mustele sau albinele. Dar, in esenta, este acelasi lucru. Daca analizezi panza paianjenului sau fagurii albinelor, vezi patternuri foarte sofisticate si tinzi sa le admiri frumusetea sau complexitatea, la fel ca si la produsele umane. Plus ca noi avem avantajul limbajului, o componenta in plus.

 

Dar cum se explica creativitatea unor insi care, dupa o anumita varsta, inca produc mult? Spu­neai ca dupa o anumita varsta oamenii nu mai exploreaza, nu mai produc ceva nou.

D.C.: In principiu, asa este, dar sunt si exceptii. Ma gandesc acum la Kandell, un cercetator in domeniul neurostiintelor din America. Are in jur de 80 de ani si la 70 de ani a luat Nobel pentru o descoperire despre mecanismele memoriei.

El a fost unul dintre primii care au descoperit cum se fixeaza informatia in neuroni. Si chiar si la varsta actuala mai lucreaza in stiinta, joaca tenis, inoata, scrie carti. Dar asta nu inseamna ca toti oamenii, la 70-80 de ani, au acest destin.

Foarte probabil, tine de genele creierului lui, care se ocupa de repararea ADN-ului distrus de diverse elemente din mediu. Constant, ADN-ul din celulele corpului se distruge, dar avem si mecanisme de reparare.

Incepand insa cu varsta de 40 de ani, multe din genele care se ocupa cu repararea ADN-ului nu-si mai fac treaba asa cum trebuie, pentru ca noi nu am fost programati sa traim atat de mult.

Ele pur si simplu „expira“. La unii oameni, pe la 40-50, la altii – pe la 80. In momentul cand expira, apar procese de imbatranire accelerata. Atunci poti da in Alzheimer sau poti doar sa fii mai putin explorator, sa devii mai traditionalist, sa faci lucrurile doar asa cum stii tu ca se fac.

Asta arata faptul ca ai un creier mai putin plastic. Cu cat un om este mai deschis la chestii noi, cu cat ciuleste urechea la lucruri care nu sunt din domeniul lui, cu atat rezulta ca are un creier inca plastic, care poate invata lucruri noi.

Daca stie una si buna, inseamna ca s-a cam terminat cu invatatul de lucruri noi, acei oameni pot doar avansa in ce stiu deja.

 

Si cum „reprogramezi“ un astfel de ins, cum sa ii deschizi un pic curiozitatea?

D.C.: Teoretic, se poate. Ar trebui sa actionezi in perioadele critice, care sunt specifice invatarii in copilarie. In copilarie inveti cum e lumea din jur, si cu aceasta ocazie creierul se construieste, se structureaza, se formeaza sistemele sale senzoriale, motorii si ulterior cele de gandire.

Aceste ferestre de dezvoltare (sau „perioade critice“, cum se numesc) sunt deschise pentru o perioada anume si se inchid ulterior. Dar se pare ca pot fi deschise si la varsta adulta, prin expunere la un mediu imbogatit.

Omul trebuie pus intr-un mediu care sa fie cat mai diferit si acolo sa fie mereu provocat de stimuli diferiti, sa interactioneze pe tematici noi, cu oameni necunoscuti etc. Dar intr-o maniera controlabila, nu stresanta.

Si operatiunea asta trebuie facuta dupa o anumita reteta, de un anumit numar de ori pe saptamana, timp de atatea minute etc. Acesta ar fi in viitor unul dintre programele de imbunatatire a calitatii vietii, mai ales pentru oamenii in varsta.

Pentru ca traim 80-90 de ani, dar o buna parte a vietii o traim… uzati. Ideea e sa fii cat mai activ, sa fii sanatos, sa poti invata, explora.

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii