CItesti acum
Invata sa-ti controlezi frica

Invata sa-ti controlezi frica

Frica de a vorbi in public, teama de a o lua de la capat… Pentru a ne putea dezvolta potentialul si a obtine ceea ce ne dorim, trebuie sa renuntam la frica. Explicatii si sfaturi de la psihologul Cristina Lupascu.

 

Jocul fricilor

Oamenii pot sta cu frica de oameni in cap mult si bine fara sa-i „deranjeze“. Sunt frecvente situatiile in care punem lipsa carierei, de exemplu, pe seama rolului de mama, a sotului gelos, a parintilor dependenti de noi din diferite motive, uneori chiar foarte plauzibile, a sortii, a copilariei traumatizante care nu ne-a permis sa ne dezvoltam etc.

Situatia unei copilarii traumatizante, precum si celelalte, de altfel, pot fi niste piedici reale in calea dezvoltarii noastre. Dar sta in puterea noastra, ca adulti, sa schimbam lucrurile.

Eric Berne, de exemplu, descrie in Jocurile noastre de toate zilele cazul unei femei care se plangea ca nu poate face dansuri, nimic din ce-i place, pentru ca sotul ei nu ii da voie.

In teoria analizei tranzactionale, acest joc se numeste „Daca n-ai fi tu… (eu as merge la dansuri; as face ce-mi place)“. Cand sotul nu a mai jucat rolul partenerului dominant din relatie si i-a permis sa faca ce-si doreste, femeia a descoperit ca ii este frica de ringul de dans.

Asadar, jocul lor psihologic le servea amandurora niste beneficii: lui, poate confortul de a o gasi acasa, cand se intorcea de la serviciu (prin jocul asta mesajul real era de fapt „nu ma abandona, mi-e frica“), iar ei ii asigura imposibilitatea de a se confrunta cu anxietatea ei.

Alte metode prin care ne imaginam ca ne pacalim emotiile reale, doar pentru ca sunt dureroase, sunt unele pe care le vedem la tot pasul, mai mult sau mai putin: fumatul, alcoolul, drogurile.

Fumatul, de exemplu este o forma de a ne regla anxietatea, dar una nesanatoasa, si, in niciun caz, nu ne ajuta sa rezolvam problema.

Negarea este o alta forma foarte la indemana de evitare a anxietatii, la fel si proiectia (modul in care extindem caracteristici ale noastre, negate, urate sau iubite, asupra celorlalti).

 

Importanta trecutului

Ajuta orice psihoterapie bazata pe analiza (psihanaliza, analiza tranzactionala etc.), care ne permite intoarcerea in trecut, unde e sursa tuturor problemelor noastre. 

In general, terapiile psihodinamice, care isi au originea in psihanaliza freudiana. Pot functiona si cele cognitive, dar  ele nu ne ajuta sa rezolvam problema-sursa, ci simptomul.

Doar daca terapeutul respectiv combina mai multe tehnici, printre care si dintre acelea care presupun o analiza a trecutului.

Thomas A. Harris ne vorbeste la inceputul cartii sale, Eu sunt ok, tu esti ok despre experimentul lui Penfield realizat in timpul operatiilor pe creier, in tratamentul pacientilor cu epilepsie focala.

El a constatat ca, in momentul in care stimula cortexul temporal al pacientului cu un curent electric transmis slab printr-o sonda galvanica, apareau, involuntar, amintiri din memoria pacientului.

Era acaparat de acea amintire indiferent daca dorea sau nu sa isi concentreze atentia asupra ei. Pacientul era sub anestezie locala si putea vorbi cu Penfield, fiind pe deplin constient.

Cand electrodul era retras, inceta stimularea memoriei si se relua cand era aplicat din nou. Cand era avertizat ca va fi stimulat din nou, fara sa fie, de fapt, aplicat electrodul, pacientul raspundea ca nu ii vine in minte nimic.

Acest experiment ne arata noua cat de important e trecutul si ca, oricat am vrea, nu putem fugi de el. Putem doar reveni asupra lui, sa-l intelegem si sa ne uitam la evenimente din trecut prin ochii de adult, nesperiati de diferite consecinte care erau potrivite poate pentru varsta de atunci.

Trecutul, deci, este incarcat de evenimente pline de emotii. Iar aceste emotii ne guverneaza prezentul si sta in puterea noastra sa punem la conducere niste guvernatori bine pregatiti.

 

Educatia copiilor indrazneti

In primul rand, anxietatea nu este ceva rau, in sine. Copilul mic raspunde la ceea ce este un pericol pentru el cu anxietate.

Disparitia mamei din raza lui vizuala, zgomotele mai puternice pot fi, pentru el, un posibil pericol. Starea de anxietate, manifestata uneori prin plans, de exemplu, apare ca o superputere – de care copilul dispune de cand se naste – pentru a preveni un eventual pericol.

La inceput, totul fiind nou pentru el, e normal sa fie speriat. Treptat, pe masura ce se familiarizeaza cu mediul inconjurator, sursele anxiogene incep sa mai dispara. Nici nu este posibil si nici nu ar fi indicat sa ii eliminam toate sursele provocatoare de anxietate din viata lui.

Nu sursa anxiogena si nici anxietatea, in sine, nu reprezinta problema, ci modul in care o gestionam. Daca anxietatea ajunge sa puna stapanire pe noi intr-un mod paralizant, atunci inseamna ca ea si-a depasit sarcina de prevenire a pericolului.

In acel moment, simtim  un puternic sentiment de neputinta, uneori panica, frica de pericole iminente, stari de agitatie, crestere a ritmului cardiac etc.

Daca fricile copilului pun stapanire pe el intr-un mod in care ii sunt blocate reactiile sanatoase, inseamna ca modul lui de a-si gestiona fricile nu este unul de succes.

Un copil care se simte amenintat din toate partile, atat real cat si imaginar, are toate sansele sa prezinte un comportament hiperagresiv si sfidator.

Comportamentul lui, in acest caz, este justificabil, pentru ca, atat timp cat nu reuseste sa distinga intre imaginar si real, el se va simtinevoit sa fie intr-o permanenta alerta, aparandu-se anticipat, chiar si atunci cand nu e cazul.

 

Real si imaginar

Cand imaginatia pare sa ia locul realitatii, este important sa vedem ce e cu confuzia asta dintre realitate si imaginatie.

Daca in familia acelui copil bataia tot „rupta din Rai“ a ramas, el va avea dificultati in a-si depasi frica, deoarece persoana lui de atasament nu e una de incredere.

Frica lui este, deci, in mare parte, reala. In acest caz, fie va adopta pozitia hipervigilenta, de care aminteam mai sus, pentru a se proteja, fie va adopta o pozitie de vinovatie, de supraadaptat, in care va incerca sa multumeasca pe toata lumea, pentru a nu pierde sursa de atasament.

Pentru copii, este foarte important sa creada ca parintii lui (sau orice persoana de atasament) sunt buni, indiferent de faptele lor.

Aceasta pozitie il va ajuta sa mentina vie speranta ca, atunci cand va reusi sa devina un copil bun, parintii lui il vor iubi. Acest lucru ii ofera acel minim de control – fals, din pacate!

Pentru ca, indiferent ce va face el, va constata odata si odata ca, de fapt, ei raman constanti in comportamentul lor si ca eforturile lui de o viata – in a obtine recunoastere din partea unor persoane care pur si simplu nu sunt capabile sa o ofere – au fost inutile.

Citeste si

Aceasta constientizare este intotdeauna un proces dureros in terapie, dar si mai dureros – in afara ei, caci, din pacate, nu beneficiaza de suportul potrivit pe care il ofera aceasta.

Este insotit de sentimente amestecate, de furie si regret ca „am pierdut atata timp“ cautand in directia gresita. Insa, da, e dureros, dar macar am inteles, in sfarsit, de ce nu gaseam nimic bun pe drumul asta si avem acum ocazia sa ne schimbam directia.

 

Totul se reduce la un atasament sanatos

Dezaprobarile repetate, criticile frecvente pot fi interpretate de catre copil cu teama de pierdere a dragostei persoanei de atasament. Criticile vor fi astfel introiectate, iar copilul ajunge sa se identifice cu ele.

Ajunge sa creada ca nu este demn de a fi iubit, iar, pe viitor, fiecare esec va fi doar o confirmare a deciziei pe care luat-o candva: ca nu e bun de nimic.

Daca, din contra, un copil primeste afectiune, daca atunci cand esti cu el, faci ca acel timp sa conteze, daca ai grija sa-i intelegi nevoile, va fi suficient pentru ca sa se simta iubit. Este important sa simta asta.

Este important ca el sa primeasca nenumarate semne de recunoastere si validare pentru a dezvolta o stima de sine crescuta. Astfel, el va introiecta o imagine a unui parinte bun si iubitor, indiferent de actiunile lui, poate mai putin bune.

In loc sa se identifice cu critici, se va identifica cu ceva stabil, care ii va oferi siguranta si la care se va putea intoarce oricand. Toti avem nevoie, cel putin din cand in cand, de un loc bun, unde sa revenim si sa fim primiti, indiferent de ce am facut gresit sau nu.

Si nu vorbim neaparat despre ceva fizic, ci si de acea imagine ramasa in minte a parintelui sustinator. Putem considera, deci, ca atunci cand pierdem o persoana foarte draga noua, ea ramane vie in sufletul nostru, nu e foarte departe de adevar.

Sigur, vorbind despre anxietati grave, automat vorbim despre istorii extreme. Lucrurile nu sunt intotdeauna atat de dificile. Dar chiar si atunci cand ele se prezinta intr-o maniera grava, ce ramane reconfortant este ca exista o solutie pentru asta.

Iar eu nu stiu alta care sa fi avut succes pana acum decat psihoterapia. Nu e un proces simplu, pentru ca esti nevoit sa treci prin locuri pe care ti-ai dorit sa le uiti si sa nu mai auzi de ele. Insa ele raman acolo si e important sa intelegem ce e cu ele.

 

De Cristina Lupascu, psiholog si psihoterapeut

Tel.: 0743.126.888

[email protected]

A consemnat Iuliana Alexa

Foto: shutterstock.com

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Se poate si mai bine
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii