Care e masura autoritatii corecte

Unii parinti se simt vinovati pentru orice ton ridicat fata de copil. Dar cum sa ai autoritate in fa­ta copiilor daca tu esti atat de vulnerabil la culpabi­li­tat­e? Cateva idei de la Florina Coman, psiholog si psihoterapeut.

 

Psychologies: Cata autoritate incape in relatia ta cu propriul copil? Ce inseamna a avea autoritate in masura care trebuie, nici exagerata, dar nici prea putina?

Florina Coman: Analizand atitudinile parintilor fata de copii in ceea ce priveste asumarea autoritatii, specialistii au identificat trei categorii majore de stiluri parentale: autoritar, permisiv si democratic. Stilul autoritar este axat pe control excesiv, pedeapsa, presiune, impunere, dominare, critica, manipulare, cicaleala.

Motivatia parintelui pentru atitudinea sa este de tipul „ eu sunt parinte, sunt mai mare, mai destept, trebuie sa ma respecti, eu te-am facut!“. Copiii crescuti in conditii de control si opresiune excesive devin, treptat, inchisi, furiosi, tristi, tematori, rebeli, plini de resentimente.

Stilul permisiv este cel in care parintii se simt depasiti de situatie si lipsiti de putere. Strategiile folosite in educarea copilului sunt: rugamintea, promisiunea, folosirea recompenselor pentru stimularea copilului de a indeplini sarcini elementare, teama de a confrunta si a explica copilului ce nu este permis sa faca.

Exemplu de stil permisiv: „Maria, haide sa mergem acasa ca e tarziu, te roaga mama! Haide, ca iti iau ciocolata!“ (mama adopta o pozitie defensiva, rugand; ofera recompense contraindicate la ore nepotrivite).

Iata o alternativa: „Maria, este sapte si jumatate, in cinci minute mergem spre casa!“ (copilul este anuntat ca jocul se apropie de sfarsit, are timp sa primeasca si sa accepte informatia, sa faca o incheiere a jocului in care era ancorat, sa isi ia la revedere de la prieteni).

Parintii permisivi nu stabilesc limite si reguli, iar asta duce la inconsecventa, opozanta, nesiguranta copiilor. Stilul democratic are la baza doua valori esentiale: egalitatea si respectul. A fi egal cu ceilalti membri ai familiei nu inseamna a fi la fel, ci a fi egal ca valoare umana si demnitate.

In aceste familii, atunci cand se cauta luarea unei decizii ce influenteaza fiecarea membru (de pilda, mutarea in alt oras), atat adultii, cat si copiii participa la luarea deciziei.

Fiecare exprima ceea ce simte, ce gandeste, ce ar prefera. Parintii de acest gen ofera copiilor posibilitatea de alegere racordata la varsta si la nivelul lor de dezvoltare.

Exemplu: copilul poate alege cat mananca, fiind in contact cu nevoile sale biologice si cu propriul corp: „Mananci atat cat ai nevoie si cat iti cere stomacelul!“, in loc de: „sa mananci tot din farfurie!“.

Dornici sa fie parinti cat mai buni, acestia pot deveni prea dominanti sau prea permisivi. Niciuna dintre formule nu duce la o relatie functionala.

Un model optim de manifestare a autoritatii este cel in care parintele ghideaza ferm, nu impune, il invata pe copil, nu il critica, il ajuta sa caute solutii, nu il invinovateste, il respecta si il accepta, il incurajeaza sa devina independent, il stimuleaza sa isi exprime deschis sentimentele si gandurile, ii ofera sansa de a alege, il implica in deciziile care il afecteaza, stabileste reguli clare ce sunt respectate de toti membrii.

 

Parintele vitreg isi poate exprima autoritatea in raport cu fiul sau fiica partenerului?

F.C.: Autoritatea parintelui vitreg poate fi exercitata sub forma fermitatii, ghidarii, consecventei, dar numai dupa ce a construit o relatie solida cu fiecare membru in parte, dupa ce este acceptat ca facand parte din familie. Relatiile parintilor vitregi cu copiii sunt de obicei pozitive si mai apropiate, atunci cand acestia joaca mai degraba un rol suportiv pentru copii.

Daca parintii vitregi isi asuma autoritate, dar sunt, in acelasi timp, flexibili si calzi emotional, au sanse mai mari sa consolideze relatii mai bune, mai functionale, mai satisfacatoare, decat cei ce isi impun autoritatea prin control.

Atunci cand un parinte vitreg apare in viata de familie, e preferabil sa caute sa creeze relatii de prietenie cu copiii, lucru ce va face ca acceptarea sa curga mai neted. Tratarea cu caldura, cu prietenie, cu rabdare si respect a copiilor trebuie sa preceada disciplinarea lor.

Din pacate, multi parinti vitregi tind sa impuna reguli si sa faca uz de control inainte de a se fi asigurat ca au cladit o relatie stabila cu copiii, relatie in care sa guverneze sprijinul, deschiderea catre comunicare autentica, activitatile recreative relaxante si amuzante.

 

Copiii se revolta destul de des impotriva autoritatii parentale. Nu vor aia, nu vor aia. Ce replica ar trebui sa aiba parintele care se confrunta cu „nu vreau“?

F.C.: Inainte de a gasi o replica la eternul „nu vreau“ al copilului, parintele trebuie sa caute sa inteleaga ce simte si ce gandeste copilul in realitate.

Poate porni de la identificarea perioadei in care au aparut comportamentele opozante (inceputul scolii), motivul existentei lor (dorul, teama), frecventa cu care au loc (de doua ori pe zi), contextul in care copilul devine opozant (numai cu bunica, numai la joaca, numai la scoala).

Opozitia comunica, in mod indirect, o suferinta launtrica a copilului; de exemplu, poate fi anxietatea fata de schimbarea scolii, mutarea unui prieten, relatia proasta dintre parinti sau dintre parinti si copil, sicanele colegilor etc.

Parintii pot alege un moment de discutie cu fiul sau fiica lor in care sa il securizeze emotional, amintindu-i ca il iubesc, ca se poate deschide, ca se afla in siguranta, stimulandu-i destainuirea. Fiecare isi poate exprima sentimentele si nevoile reale, dupa care se poate incepe negocierea, discutia desfasurandu-se pe intelesul copilului.

Negocierea poate sa aiba loc si cand ne confruntam cu comportamente opozante tipice, cum ar fi cele fata de trezitul de dimineata, imbracatul si mersul la gradinita:

„Eu pricep ca nu vrei sa te trezesti si sa te imbraci dimineata, pentru ca ai mai vrea sa mai dormi. De maine ne culcam mai devreme, ca sa te simti odihnit.“

„Eu sunt trista ca, atunci cand trebuie sa te imbrac, incepi sa dai din picioare si sa plangi.“ (exprimarea sentimentelor, punctarea comportamentelor indezirabile) „Iti propun sa pui tu ceasul dimineata, sa vii sa ma trezesti si sa ne imbracam impreuna.“ (implicare activa a copilului in proces, oferindu-i sentimentul de putere asupra situatiei)

 

La ce varsta se poate considera ca parintele isi poate lua mana de pe copil? Ca isi declina autoritatea, ca il lasa sa faca ce crede de cuviinta?

F.C.: „Mana“ poate avea dublu simbol: autoritatea si sprijinul. Mana este acel mijloc prin care, inca de la nastere, parintele isi exprima afectiunea fata de copil, adica il imbratiseaza, il mangaie, il saluta.

Daca mana are si conotatia sprijinului, atunci parintele transmite copilului, indirect, mesajul urmator: „ Eu, parintele tau, iti voi intinde mana de-mi vei cere (nu mi-o voi lua de pe tine in semn de inchidere, abandon, respingere), respectandu-ti nevoile si granitele!“.

Daca parintele a ajuns sa-si foloseasca mana pe post de „bici“ pedepsitor sau ca unealta de comunicare simbolica a sentimentelor negative, atunci merita sa se intrebe cum a ajuns sa-si doresca retragerea „mainii“ si cum a devenit ea instrument coercitiv.

Daca, „mana“ se retrage treptat, permitand copilului sa-si manifeste independenta, sa-si castige autonomia, atunci retragerea nu va fi un proces dureros, de rupere, ci un proces natural si normal, de validare a firescului drum de dezvoltare, de individualizare si separare fata de parinte.

Declinarea autoritatii poate avea loc inca din preadolescenta (12-14 ani). Retragerea trebuie sa aiba loc treptat, astfel incat puberul sa invete sa ia decizii si sa isi asume responsabilitati conform varstei. Pe masura ce are loc trecerea spre adolescenta (14-15 ani), pot aparea conflicte cu figurile autoritare (profesor, parinti).

Aceste conflicte apar pe fondul nevoii adolescentului de a fi independent si pe fondul amplelor transformari fizice, intelectuale, emotionale. 

Intr-un astfel de moment, parintii ar trebui sa invete sa renegocieze relatia, respectand tendinta spre maturizare a preadolescentului: „Poti merge la petrecere, dar te rog sa te intorci pana in ora 22.00…“ (adica parintele isi da acordul, dar stabileste o limita de timp).

Sau: „Sunt de acord sa iesi cu prietenii tai, dar as dori sa mi-i prezinti, as vrea sa ii cunosc“ (adica o negociere, o deschidere catre a fi la curent cu influentele din grupul de prieteni).

 

Florina Coman este consilier psihologic si psihoterapeut cu formare in psihoterapia experientiala. Are com­petente in dezvoltare personala uni­ficatoare individuala si de grup, consiliere psihologica si psihoterapie experientiala a unificarii, analiza transgenerationala unificatoare, asistare psihologica a copiilor proveniti din familii dezorganizate, maltratati sau abandonati, a persoanelor varstnice cu tulburari psihice, a adolescentilor si tinerilor adulti; experienta in tratarea tulburarilor anxioase si depresive, consilierea si terapia traumei; colaborator la Institutul S.P.E.R., experienta pedagogica la nivel universitar. Contact – telefon:  0753.667.944; e-mail: [email protected]