Now Reading
Cand nu mai asteptam nimic…

Cand nu mai asteptam nimic…

Revista Psychologies

Dupa evenimentele supranumite <>, eu asteptam de mult timp sosirea unei invitatii din SUA, de la un vechi prieten de familie. Ca majoritatea tinerilor de varsta mea, si nu numai, vedeam SUA ca pe un „El Dorado”, „Land of promises and opportunities”.

Prietenul nostru, pe vremurile apuse numit „transfug, tradator al realitatilor socialiste”, imi facuse si trimisese invitatia, dar, din motive misterioase, lunile treceau si scrisoarea nu mai venea. Fusese „interceptata”, ne gandeam noi deceptionati..
Dupa aproape un an de asteptare, si uitasem de asta! Visul american devenise un fum al amagirilor, o iluzie printre atatea altele, in viata unei tinere de 22 ani..
Intr-un tarziu, in decembrie 1990, a sosit.
Ciudat, dar surpriza nu a mai fost una placuta. Eram indragostita si nu-mi doream sa plec de langa el. Mai ales ca medicii nu-i mai dadusera decat cateva luni de viata. La 22 ani, inima lui ceda. Sfarsitul era iminent.
Lacrimile imi secasera, dupa nesfarsite drumuri pe la toti doctorii vestiti din spitalele mai bune. Nimeni nu rostise macar o incurajare…
Familia mea a imbratisat sosirea doritei epistole, sansa vietii mele, cum credeau, cu o bucurie pe care nu o impartaseam.
Vroiam sa fiu si sa raman alaturi de el. Atat cat mai avea sa fie.
Apoi, mi-a venit o idee. Eu il voi salva. Aceasta va fi oportunitatea crizei. Voi reusi sa gasesc in SUA mijloacele pentru a-i asigura o operatie salvatoare!
I-am impartasit si lui ideea mea, dar entuziasmul meu nu a fost contagios.
Vestea ca ne vom desparti curand era dramatica, pentru o persoana in situatia lui.
Eu eram orbita de fericirea de a fi capabila sa-i asigur salvarea, pe care o vedeam ca sigura.
Si am plecat.
Peripetiile mele nu le voi impartasi aici. S-au intamplat atatea, incat ar putea face obiectul unui roman. A unuia foarte interesant. De aceea, voi sari acum peste acest capitol.
Cert este ca, dupa vreo 3 luni de America, mi-am sunat prietenul. Dupa o lunga pauza, de peste o luna.
Am aflat cu consternare de la fratele lui ca in acea zi i se oficia parastasul de 40 zile…
Intr-adevar, nu mai sunasem demult. Fusesem prinsa intr-o existenta aspra si dramatica, iar el era inaccesibil in mod direct, aflandu-se intr-un sat, la tara, intr-o vreme cand telefonia mobila putea parea utopica. Cand il sunam, aflam vesti prin intermediari. Ultima oara se simtise foarte rau.
Acum, dupa ce primisem vestea, credeam, simteam ca spiritul lui ma inconjura, in tragismul existentei mele.
Cati dintre noi accepta usor inevitabilul?… Informatia fusese un veritabil soc pentru mine.
Am suferit o cadere puternica.
Producandu-se printre oameni straini si indiferenti, ea a inflamat o situatie deja serioasa. Cea a inadaptarii.
Doua luni mai tarziu am revenit in tara.
La ultimul refugiu: ACASA!
Dupa ce, acolo.., traisem o trista spitalizare…”la comun”.
Evident, dupa aproape 5 luni de absenta de la locul de munca, contractul meu fusese desfiintat. Cu celebra „litera i”.
Criza morala si sociala a vietii mele se instalase.
Nu mai aveam serviciu, stateam ca o povara pe umerii mamei si a bunicului pensionar. Gandurile imi erau vraiste. Nu ma puteam aduna. Nu mai stiam ce vreau.
Cautam serviciu, orice.
Am gasit, e adevarat, vreo 2 firme fantoma, care nu m-au platit deloc pentru serviciile de asistenta si traducere si care nu mi-au operat in cartea de munca…
Cand nu mai asteptam nimic, cum se spune, a venit soarele si pe strada mea.
Printr-o recomandare.
Un ziar prestigios cauta redactori economici.
Cineva stia ca sunt economist si ca imi place sa scriu.
Interviul la cotidianul respectiv a mers fara probleme. Eram instruita, eram omul potrivit. Interesanta coincidenta: din postul respectiv pleca o fosta colega de facultate, buna cunostinta, si asa mi se eliberase mie locul. Candva ea fusese concurenta mea pentru locul din stagiu. Atunci ii cedasem locul. Ironia sortii: acum era invers.
La inceput, eram speriata, grasa si complexata.
Dar locul acela a inceput sa-mi priasca.
Un an mai tarziu, impatimita de munca mea, cu reportaje si rubrici zilnice, nemaifiind rupta de realitate ci in mijlocul evenimentelor, devenisem un exemplu in comunitatea noastra de jurnalisti tineri si entuziasti.
Imi depaseam norma cu aproape un salariu.
Slabisem 20 kg fara ca macar sa imi propun sau sa realizez, straluceam de sanatate si fericire..
Si implineam 25 ani, in mijlocul colegilor si sefilor, care ma apreciau.
Asa mi-am gasit, pentru un timp…, rostul in viata…

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top