Unde începe normalitatea

Există lucruri pe care, dacă le-am întâlni pentru prima dată astăzi, le-am recunoaște imediat ca fiind nedrepte, dureroase sau chiar periculoase. Și există lucruri pe care ajungem să nu le mai observăm, nu pentru că s-au schimbat, ci pentru că s-au repetat suficient de mult încât au devenit parte din normalitatea noastră.

Observ adesea că oamenii nu spun: „M-am obișnuit cu suferința.” Spun: „Așa a fost mereu.” Sau: „Nu este chiar atât de rău.” Ori: „Toată lumea trece prin asta.”

În Ardeal, unde am crescut, am auzit de multe ori o vorbă care m-a făcut să mă gândesc la acest fel de a ne adapta: „Rău cu rău, dar mai rău fără de rău.” Dincolo de umorul amar pe care îl poartă, expresia surprinde ceva profund omenesc. Uneori alegem ceea ce cunoaștem, chiar dacă ne face să suferim, pentru că necunoscutul pare mai greu de suportat decât răul cu care ne-am obișnuit.

Asta se întâmplă și în relații în care lipsa afecțiunii devine firească. În familii în care critica ia locul dialogului. În locuri de muncă unde epuizarea este privită ca dovadă de implicare. Se întâmplă și în relația cu noi înșine, atunci când trăim atât de mult timp cu anxietatea, cu autocritica sau cu sentimentul că nu suntem suficient de buni, încât începem să credem că acesta este felul nostru de a fi.

Capacitatea noastră de adaptare este una dintre cele mai mari resurse ale psihicului. Transformăm ceea ce se repetă în ceva familiar. Iar ceea ce devine familiar începe, încet, să pară firesc.

De ce ne obișnuim

Dacă un lucru se repetă suficient de mult timp, psihicul încetează să-l mai trateze ca pe o excepție. Îl integrează în felul obișnuit de a privi lumea. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii rămân, uneori, în situații care îi rănesc fără să le mai pună sub semnul întrebării. Suferința nu devine niciodată mai ușor de suportat, dar devine cunoscută.

O femeie îmi spune că soțul ei o critică aproape în fiecare zi, dar adaugă imediat: „Așa este el.” Un bărbat îmi povestește că lucrează până târziu în fiecare seară și că nu și-a mai luat o vacanță de ani de zile, apoi încheie cu: „M-am obișnuit.” Un alt om descrie o copilărie în care nimeni nu l-a întrebat vreodată cum se simte și spune același lucru cu care a început: „Nu mi-a lipsit nimic.”

De fiecare dată mă impresionează același lucru. Nu ceea ce au trăit oamenii, ci felul în care psihicul găsește o explicație care să facă experiența suportabilă. Ceea ce se repetă încetează, treptat, să mai fie comparat cu alte posibilități. Devine reperul după care omul își evaluează viața. Familiarul produce o senzație de siguranță chiar și atunci când este dureros. Iar psihicul preferă, de multe ori, ceea ce cunoaște în locul necunoscutului.

Când ne dăm seama că am mutat granița

Cele mai multe schimbări importante nu se produc dintr-odată. Se întâmplă puțin câte puțin. O jignire devine un mod obișnuit de a vorbi. O promisiune încălcată nu mai surprinde pe nimeni. O zi petrecută sub presiune este urmată de alta și apoi de încă una, până când oboseala începe să pară o parte firească a vieții. Fiecare pas este prea mic ca să pară îngrijorător.

Socioloaga americană Diane Vaughan a numit acest fenomen „normalizarea deviației”, descriind felul în care ceea ce, inițial, este perceput ca o abatere ajunge să fie acceptat pentru simplul fapt că se repetă și nu produce imediat consecințe vizibile.

Diane Vaughan a analizat unul dintre cele mai cunoscute accidente din istoria explorării spațiale: dezastrul navetei Challenger, din 1986. Concluzia ei a fost că marile eșecuri nu apar întotdeauna dintr-o singură greșeală, ci pot fi precedate de o serie de abateri mici, tolerate în timp, până când ajung să fie considerate normale. De atunci, conceptul a fost folosit pentru a înțelege fenomene din organizații, din domeniul sănătății, al siguranței și al culturii instituționale.

Deși Diane Vaughan a descris acest fenomen într-un cu totul alt context, observ că același mecanism apare și în viața psihică. Rareori ajungem dintr-odată într-o relație abuzivă, într-o stare de epuizare sau într-o viață în care nu ne mai recunoaștem. De cele mai multe ori, granițele se mută încet. Atât de încet, încât nici nu observăm când ceea ce altădată ni s-ar fi părut de neacceptat începe să ni se pară firesc.

Granițele se mută încet

Acest mecanism apare în forme foarte diferite. Uneori vorbește despre copilărie, alteori despre relația de cuplu, despre muncă sau despre felul în care oamenii ajung să se privească pe ei înșiși. Deși poveștile sunt diferite, există un fir comun: nimic nu s-a schimbat dintr-o dată.

Copilul care a crescut fără să fie întrebat ce simte nu descrie, de obicei, copilăria ca pe una lipsită de afecțiune. Spune că părinții au făcut tot ce au putut. Că era hrană pe masă. Că nu avea motive să se plângă. Abia mai târziu începe să observe că, pentru el, este firesc să nu ceară ajutor, să nu vorbească despre emoțiile lui sau să creadă că nevoile sale îi încurcă pe ceilalți.

În cuplu, lucrurile se petrec la fel de discret. Prima ironie este trecută cu vederea. A doua primește o explicație. După un timp, criticile devin parte din conversațiile obișnuite, iar lipsa afecțiunii începe să pară o etapă normală a relației. Granița dintre respect și lipsa lui nu dispare dintr-odată. Se mută puțin câte puțin.

Și la serviciu observ același lucru. Oamenii își spun că este doar o perioadă aglomerată. Apoi mai apare un proiect, încă unul, iar timpul de odihnă devine tot mai scurt. Când ajung în cabinet, mulți nu mai vorbesc despre oboseală ca despre un semnal de alarmă, ci ca despre o caracteristică a vieții lor. Omul nu se obișnuiește doar cu binele, se obișnuiește si cu răul. Și îi poate găsi o explicație.

Când începe să se vadă

De multe ori, oamenii ajung în psihoterapie fără să știe exact ce îi aduce acolo. Nu spun că trăiesc într-o relație nesănătoasă sau că și-au depășit de mult limitele. Spun că sunt obosiți. Că nu mai au răbdare. Că se simt goi sau că, deși viața lor pare în ordine, ceva nu este în regulă. Încerc să înțeleg cum arată normalitatea în care au trăit până atunci.

Uneori descopăr că omul care își cere scuze pentru orice a crescut într-o casă în care orice greșeală era pedepsită. Că femeia care spune că nu are nevoie de nimeni a învățat, foarte devreme, că nevoile ei nu aveau loc. Că bărbatul care nu-și permite să se oprească a ajuns să creadă că valoarea lui depinde de cât produce.

Niciunul dintre ei nu a ales conștient aceste feluri de a trăi. Ele s-au construit încet, prin repetiție. Iar ceea ce se repetă suficient de mult începe să fie perceput ca firesc. Abia când omul privește propria poveste dintr-o altă perspectivă apare, uneori, o întrebare simplă: „Chiar este normal?”

Normalitățile pe care le purtăm cu noi

Fiecare dintre noi are propria definiție a ceea ce înseamnă „normal”. Ea nu se formează doar din ceea ce credem, ci și din ceea ce am trăit, din relațiile în care am crescut, din mediile în care am lucrat și din experiențele care s-au repetat suficient de mult încât să devină familiare. Două persoane pot privi aceeași situație în mod foarte diferit. Ceea ce pentru una este un semnal de alarmă, pentru cealaltă poate părea un lucru obișnuit.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care merită, din când în când, să ne uităm cu puțină curiozitate la lucrurile pe care le considerăm firești. Nu ca să ne judecăm sau să căutăm greșeli peste tot, ci ca să ne întrebăm dacă felul în care trăim astăzi este cu adevărat o alegere sau doar rezultatul unei adaptări despre care nu am fost conștienți.

Poate că nu putem privi întotdeauna obiectiv propria viață. Dar putem, din când în când, să ne întrebăm dacă ceea ce ni se pare firesc astăzi ni s-ar fi părut la fel dacă l-am fi întâlnit pentru prima dată. Sau dacă l-am vedea în viața unui om drag. O schimbare de perspectivă este suficientă pentru a vedea ceea ce, până atunci, fusese ascuns în spatele obișnuinței.