Superclișee diluzionale culturale – Mitul Împăratului Bun

PROPAGÁNDĂ, propagande, s. f. Acțiune desfășurată sistematic în vederea răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți. – Din fr. propagande.

–        Problema cu propaganda este că prezentarea „faptelor” sau „evenimentelor” este una părtinitoare, subiectivă, deformată, intenționat manipulatorie, falsă, chiar mincinoasă. Se evită prezentarea adevărului și a situației în ansamblu și se pune accent pe anumite aspecte, care sunt elogiate, idealizate, mistificate, pentru a fi „edulcorate” și acceptate ca atare de „subiecți”. De altfel, notele traducătorilor sunt pline de astfel de precizări…

Până în secolul al XI-lea, în Franţa se desăvârşeşte procesul de feudalizare. Din cauza transformărilor economice, şi datorită nivelului scăzut de dezvoltare a forţelor de producţie, pământurile ajung în mâinile marilor nobili. Stăpânul întregului pământ era socotit regele sau împăratul, care îl împărţea ducilor, conţilor, episcopilor şi stareţilor marilor mânăstiri.

Regele era suzeranul, iar ducii, episcopii etc., marii săi feudali. La rândul lor, marii feudali erau suzeranii baronilor şi viconţilor, şi aceştia ai cavalerilor. În schimbul feudelor pe care le primeau de la suzeranii lor, nobilii feudali trebuiau să vină în ajutorul suzeranului la război, şi la nevoie să moară pentru el. Aveau, de asemenea, şi alte obligaţii de ordin material, iar suzeranul trebuia să-i ocrotească pe vasalii săi. Toată această organizare nu avea alt scop decât menţinerea exploatării ţărănimii, pe umerii căreia apăsa întreaga ierarhie feudală.

–        După cum vei sesiza și singur la un moment dat, mare parte din ceea ce numim „Istorie” reprezintă de fapt o formă de propagandă a învingătorilor, care mitizează, mistifică și falsifică realitatea în propriul interes. Ne mai zicând că de cele mai multe ori omenirea habar nu are de ce unele lucruri se întâmplă într-o anumită formă sau alta. Istoria „oficială” se mulțumește de cele mai multe ori să „înregistreze” ca un fel de martor diverse evenimente, fără să aibă nici cel mai mic interes să explice motivațiile reale, forțele implicate, adevăratele mecanisme care duc la apariția unor manifestări „palpabile” în planul realității obiective. De prea multe ori se trântesc date, bătălii etc. fără să fie înțelese nici cele mai banale resorturi din spatele acestora, ce să mai zicem de adevăratele motivații care determină dinamica istorică. Totul este de o superficialitate „desăvârșită”, așa cum ajung și mințile oamenilor care sunt expuși la așa ceva. Uite, spre exemplu, manualele de „istorie” ale României…

–        Ce e cu ele?

–        Păi citeam într-o astfel de carte, care se folosea la începutul secolului, la 1905, pentru „învățarea” și „luminarea” copiilor, numită „Metodica istoriei și geografiei” de Gh.N. Costescu, cum era prezentată cucerirea Daciei de către Roma.

„Toate mergeau bine, numai un singur gând îl neliniștea pe Traian, când ajunse împărat: să spele pata rușinoasă pusă pe numele roman de către Domițian, să pornească cu răsboiu contra Dacilor, să scape de tributul ce le plătea și să le înjosească trufia. El ținea mult la cinstea țării lui și de aceea nimic nu făcea, nimic nu vorbia, nimic nu hotăra fără să grăiască: „Când oare voiu preface Dacia în provincie romană?” El nu se liniști de cât când învinse pe Daci și pe viteazul lor rege Decebal.

Traian era un om foarte bun, foarte blând și foarte drept. Văzând că o mulțime de copii sărmani sunt lăsați fără nici un sprijin pe lume, el înființă un azil pentru creșterea lor.

Oștirea, poporul și lumea întreagă îl iubiau și lăudau bunătatea și blândețea lui Traian. Se dusese vestea despre el în toate părțile, așa în cât, când se vorbia de un om bun, i se zicea: „E bun ca împăratul Traian”; iar după moartea lui, 200 de ani senatorii din Roma urau astfel când înălțau la tron un alt împărat: „Să fii bun și blând ca Traian”.

Țineți dar minte! Cine este blând este iubit de oameni și trăiește fericit pe pământ. În toate părțile, omul blând întâmpină pace și frăție, de aceia Domnul Christos a spus: Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul!

Cum trăiesc oamenii blânzi, N,N,N?

Cum se poartă părinții voștri, frații voștri și lumea întreagă cu voi când sunteți blânzi? Ce pățesc însă cei arțăgoși?

Romanii înaintară mereu, bătând pe Daci și se apropiară de întărita lor capitală, de Sarmisegetuza. Decebal, văzându-și mândra lui cetate în primejdie, veni el însuși înaintea marelui împărat însoțit de 2 din cei mai mari generali ai săi. Viteazul rege dac căzu în genunchi înaintea lui Traian. La spatele său o mulțime de popor îngenunche asemenea, cerând iertare Romanului.ˮ

–        Acesta evident nu este un manual de istorie, ci unul de propagandă religioasă și de „morală” creștină, împănat cu un fel de date și evenimente istorice care să justifice implantarea unei viziuni extrem de părtinitoare, subiective și false despre unul din cei mai mari criminali ai umanității, care, mânat de nevoia de a acoperi foamea imensă și continuă a Imperiului de aurul atât de necesar menținerii în picioare a statului sclavagist și așa-zisei „economii” latifundiare, precum și de terenurile cu care să împropietărească pe soldații veterani, care își cereau „drepturile”, a continuat politica de expansiune imperială invadând și distrugând popoare întregi, împănându-le apoi cu coloniști și asimilând tot ce se putea. Cred că „bun” acest om a fost doar cu generalii săi și cu propria familie, în rest își urmărea interesul personal, la fel de criminal și lipsit de legitimitate ca al oricărui alt tiran al umanității. Copilașii „salvați” erau cel mai probabil orfani ai propriilor militari și prin urmare era logic să îi bage în internate de stat, pepiniere pentru viitoarele trupe fanatice și loiale cauzei Romei, deci nu e nimic „bun” aici. Transformarea obsesiei cuceririi Daciei într-o „chestiune de onoare” este cel mult o supoziție ridicolă și amuzantă, pentru că Traian era un om cerebral și pragmatic care urmărea, ca orice Împărat, interesele sale personale și pe cele de stat, pe care le apăra și le punea în aplicare când putea și condițiile îi permiteau. Și oricum, nu am înțeles de ce prezentăm noi, cei care suntem urmașii celor măcelăriți, aceste „idealuri” și „frământări” de „onoare” cu emfază și plini de mândrie?

–        Corect… Când la urma urmei aceste „ifose” au condus la distrugerea unei țări și a unei civilizații… a sute de mii de destine, cu consecințe îngrozitoare întinse pe sute de ani de atunci încolo?

–        Iar viziunea asta naivă despre „beneficiile blândeții” este mai mult o inducere a unor idei false despre „imensele avantaje” ale „capului plecat”, mentalitate care știm foarte bine unde duce și nu a adus niciodată valorizare celui „slab”, nici în viața personală, nici în cea a popoarelor, ci dimpotrivă. Să înțeleg mai degrabă că țara avea nevoie de slujitori obedienți, cuminți și aliniați, care momentan trebuiau convinși prin tot soiul de argumente scoase din burtă să fie „liniștiți la locurile lor”.

–        Da, știu și eu prea bine ce s-a întâmplat atunci când am fost „blând”… Prima dată mi s-au furat roțile ajutătoare de la bicicletă, ceea ce mi-a provocat un adevărat șoc, pentru că la cei patru ani ai mei nici nu puteam să concep că cineva s-ar preta la așa ceva, apoi mi-a fost furată mașinuța, apoi sania și tot așa… Cu alte cuvinte, am fost luat de prost și fraier și jecmănit fără milă. De cele mai multe ori „bunătatea” este percepută drept slăbiciune și ești exploatat fără nicio emoție. Prin urmare, putem spune, ca o parafrazare a celebrului joc „Țară, țară vrem ostași” că „Țara te vrea prost…”

–        Păi dintotdeauna Țara a avut nevoie de așa ceva, râse Camelia, ca de fiecare dată când vedea că mă „aprind”. Și, pe urmă, pentru ce își cereau iertare dacii?

–        Cum pentru ce? Pentru că au avut îndrăzneala să se opună cuceririi, violului și crimei. Pentru că au avut tupeul de a i se împotrivi stăpânului lumii. După mine, acestea sunt adevăratele virtuți care ar trebui evidențiate. Nu am înțeles exact de ce îl tot preamărim pe acest criminal infatuat roman. Și de ce nu doar că îi justificăm acțiunile de parcă le făcea în interesul superior al tuturor oamenilor, ci chiar le preamărim și le înfierăm pe ale dacilor sălbatici care nu s-au predat de la bun început, oferind „bunilor romani” averile lor, nevestele și copiii…

–        Cam așa… Păi mergând pe această linie am putea să spunem că este foarte rău că românii se tot împotriveau turcilor, refuzând cu obstinație să se predea unei civilizații „superioare”. Și, prin urmare, toți domnitorii români sunt niște mârlani care, în loc să se supună și să închine totul bunilor de pretutindeni, se opuneau cu îndârjire…

–        Păi până și celebrul cântec al lui Andrei Mureșanu, imnul revoluției de la 1848, ne spune impetuos:

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

–        Bleah… Am senzația că nația aceasta a dezvoltat un adevărat complex Stockholm față de agresori și tirani… față de violatori și criminali. Și nu doar țara asta ci întreaga umanitate… Nu prea mai contează ce fac aceștia, corectitudinea sau legitimitatea, atâta vreme cât violul vine din partea Celui Puternic, nu mai contează, deja te simți „ales” și cauți să lauzi providența că ai fost vrednic de violul acestuia. Pentru că iată ce s-a întâmplat de fapt în teritoriile ocupate de vrednicii romani conform istoricului roman Publius Cornelius Tacitus (56-120).

 „Romanii cei lacomi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid, siluiesc. Constrângerile sunt la ordinea zilei: serviciul militar, impozitele, tributul în natură, corvezile. Câmpurile, minele, porturile aparţin romanilor, în timp ce muncitorii agricoli, minerii şi docherii sunt băştinaşi. Însăşi ideea de imperiu este o mare amăgire: Ei transformă totul în pustiu şi numesc aceasta pace!” (P.C. Tacitus, „Despre imperialismul romanˮ, cf. Paul MacKendrick, „Pietrele Dacilor Vorbescˮ, trad. H.F. Popescu, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Buc., 1978, p. 80)

–        Această mentalitate se poate regăsi nu doar de la începuturile istoriei acestui popor, ci reprezintă, după mine, o componentă a gândirii umane universale, surprinsă de altfel și în relația cu Domnul Dumnezeu. Omul se închină în fața Domnului și acceptă năpastele ce adesea purced de la Acesta, urmare a încălcării Poruncilor Sale, cum altfel, nu datorită justeței și legitimității acestora, ci datorită puterii Domnului, în fața căruia Omul este complet neputincios. De altfel, conceptul central care caracterizează relația omului cu divinitatea este „frica de Dumnezeu”, frică care apare evident datorită balanței de putere total în defavoarea omului. Conflictul permanent al omului cu divinitatea ne arată fără tăgadă că omul nu este convins de cele prezentate și propuse de divinitate, ci este constrâns, și trebuie continuu să fie conștientizat asupra raporturilor de putere existente ca să tot fie adus pe „calea cea bună”.

 

Kingdom of Heaven (Regatul Cerului 2005)

Un film legendar în regia lui Ridley Scott, care urmărește o scurtă perioadă din destinul unui tânăr fierar care, în momentul în care tânăra sa soție se sinucide atunci când îi moare pruncul la naștere, este purtat pentru câteva clipe de mânia venită conflictul interior generat de vorbele celor ce ar fi trebuit să îi ”liniștească” inima sfărâmată și ”păstoresc” destinele ”oițelor Domnului”, iar ultimul gest al preotului micului sat din Franța Evului Mediu întunecat, prin care îi smulge moartei micul dar ce îi unise pe tineri la ”însoțirea” lor, îl face pe acesta, cu mințile pierdute, să îl trimită la judecata divină înfingându-i în piept un vătrai scos din foc.

Fuga sa precipitată îl duce în mica tabără a unor cavaleri ce se îndreptau spre Ierusalim, care îl apără de cei trimiși pe urmele sale, însă conducătorul acelor pelerini se dovedește a fi tatăl său biologic care, grav bolnav, se întorsese să îi predea, odată cu numele său, și succesiunea asupra bunurilor aflate în cetatea sfântă. Cavalerii credincioși tatălui său îl susțin și îl îi recunosc noul statut, dându-și întâlnire la Ierusalim.

Corabia cu care tânărul călătorește naufragiază și acesta scapă ca prin minune, intrând imediat în conflict cu doi arabi ce susțin dreptul de proprietate asupra unui cal găsit pe plajă. Conform principiului ”Nimic nu se întâmplă fără voia Divinului” pe acest pământ, se agreează aplicarea măsurii luptei care arată că cel rămas în viață împlinește voia Domnului, însă eroul nostru, deși învingător, refuză să omoare pe cel care l-a provocat, aflând cu surprindere că nu era un simplu servitor, ci un nobil arab dintr-o familie conducătoare, aceștia despărțindu-se prieteni pe viață.

Principiile superioare pe care fierarul le aplică continuu în viața sa și care implică respectul absolut asupra vieții și deciziilor oamenilor pe care se ferește să îi provoace sau cu care să intre inutil în conflict îl fac remarcat la curtea regelui creștin ce guverna Ierusalimul la acel moment și chiar atenția surorii sale, care îl îndrăgește, riscând apoi imaginea sa publică pentru a fi alături de el în momentele scurte ale preluării proprietăților lăsate de tatăl său. Modul particular de gândire al tânărului se fac remarcate și aici, el începând un proces de irigare a terenului deșertic, impunând un set de principii care aveau la bază egalitatea oamenilor și respectul reciproc, indiferent de culoarea pielii sau poziția socială.

Luptele politice intestine din interiorul taberei creștine se suprapun cu atacurile din ce în ce mai îndrăznețe ale ”leului deșertului”, Saladin, care, presat de proprii săi oameni, aștepta un moment favorabil declanșării unui atac decisiv asupra orașului atât de dorit de toată lumea. Oportunitatea îi este furnizată aproape pe tavă de atacul neprovocat al ”cavalerilor cruciați” asupra pelerinilor arabi, declanșând ridicarea celor două armate. Războiul este evitat la limită de regele creștin care, în ciuda stadiului avansat al leprei asupra corpului său, se pune în fruntea oastei creștine și își exprimă deschiderea față de dialog și promite pedepsirea vinovaților. Însă efortul îl aduce în pragul morții, tânărul fierar refuzând să ia în căsătorie pe sora sa și să preia coroana, condamnând astfel pe cruciați, spunând că, conform acelorași principii care îl ghidaseră și până atunci, că nu poate avea pe mâini sângele atâtor oameni. Soțul proaspăt încoronat al iubitei sale nu are însă aceleași complexe morale și ridică imediat armata pentru a-l ataca pe Saladin, căruia îi omoară mai întâi sora, pentru a se asigura de declanșarea conflictului armat.

Creștinii pierd însă bătălia, Ierusalimul rămânând fără apărare în fața arabilor care nu întârzie să apară la porțile orașului. Fierarul preia sarcina apărării orașului, aplicând o sumedenie de strategii psihologice și tehnice care fac ca cetatea să reziste mult peste timpul anticipat de musulmani, care, în fața înțelegerii determinării apărătorilor acceptă un armistițiu și permit plecarea tuturor creștinilor, fapt ce nu se întâmplase la cucerirea anterioară realizată de ”ostașii Domnului”, care omorâseră tot ce nu era creștin. Imaginea simbolică prin care noul stăpânitor ridică de jos din camera tronului un crucifix creștin și îl repune pe masă, la loc de cinste, ne face să ne întrebăm, din nou, asupra diferențelor de mentalitate dintre apărătorii ”iubirii lui Hristos” și păgânii ”demoni”, îndemnându-ne să ne aplecăm în judecățile noastre mai mult asupra faptelor și mai puțin asupra vorbelor la care oamenii sunt deosebit de pricepuți.

Filmul se încheie cu șirul lung al foștilor stăpâni ai orașului ”sfânt” ce părăsesc încet scumpele lor proprietăți și între aceștia se remarcă și fosta regină care vine alături de cel pe care îl părăsise într-un acces de furie, rănită de decizia acestuia la momentul în care i-a propus preluarea tronului. Fierarul se întoarce în micul său atelier, alături de frumoasa sa iubită care l-a urmat necondiționat de această dată și refuză chemarea lui Richard Inimă de Leu de a reporni în ”sfânta cruciadă” de recucerire a Ierusalimului, spunând că nu cunoaște pe nici un erou ”apărător al cetății sfinte” și că pentru el adevăratul regat al lui Dumnezeu este în inima fiecărui om.