Gânduri din jurnalul unui profesor: Cui îi plac despărțirile?

Cui îi plac despărțirile, mâna sus! Ceva din mine îmi spune că nu se vor ridica prea multe mâini în urma acestei întrebări.  Cum ne afectează despărțirile? Ce simțim în urma plecării unei persoane din viața noastră? Ce lasă în sufletul nostru? Cât timp ne afectează și cum ieșim din starea aia? Nu, nu voi răspunde la aceste întrebări, căci nu despre asta vreau să vorbesc azi. 

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată la faptul că un profesor trăiește frecvent despărțiri de copiii săi care lasă sufletul ușor pustiit o vreme sau mai multe vremi pentru unii. Am folosit intenționat cuvântul “copiii” în loc de “elevii”, căci ori de câte ori aud un învățător sau un diriginte vorbind despre clasa sa, aproape niciodată nu folosește expresia “elevii mei”, ci “COPIII MEI”. Căci, da, rolurile de învățător și diriginte implică mai mult decât am crede și aspecte familiale, ceva din parenting, ceva din psihologie, ceva din ce-ai mai citit prin unele cărți despre dezvoltarea socială și emoțională a copiilor, ceva din toate. La fel ca un părinte.

Dacă pentru despărțirile la final de generație, te pregătești oarecum încă de când i-ai preluat (impropriu spus “te pregătești”, căci nici părintele nu se simte pregătit pentru atunci când pleacă copilul de acasă la facultate), pentru alt fel de despărțiri, nu ești gata niciodată și greu faci față. Când ai dat drumul copiilor tăi să meargă în următoarea etapă a vieții lor și preiei o nouă generație, o perioadă ești încă prins în fel și fel de nostalgii și comparații. Cu greu dai voie minții tale să memoreze alte nume, alte fețe, alte planuri. Eu cred că doar iubirea copiilor este cea care ne trezește la realitate și ne mobilizează în a continua iar și iar.

Există un tip de despărțire asupra căreia nu vreau să stau mai mult decât o frază: despărțirea ce intervine ca urmare a unei suferințe fizice sau psihice pentru care nu s-a găsit nicio soluție salvatoare. Pentru o astfel de despărțire, nu există vindecare în inima unui profesor. Și mă rog să nu avem niciunul parte de ea. Și mă opresc!

Cea mai frecventă despărțire de care avem parte este cea în care un elev pleacă din clasa noastră la un moment dat, poate fi la o altă clasă, la o altă școală, într-un alt oraș. Am zice la prima vedere că este o simplă strângere de mână și că atât ne-a fost dat să stăm împreună. Dar nu e doar atât. În relația aceasta, s-au investit zile, luni, poate chiar ani. Ai putea să simți toată situația ca pe un abandon.

Săptămâna aceasta am realizat că sunt un profesor tare norocos, care nu a avut parte de prea multe despărțiri, în afară de cele de final de generație. Dar, iată-mă acum în această situație. Copila mea cu păr bălai și ochi senini ca cerul de mai, se mută la o altă școală. Mi s-a făcut dor de ea de dinainte de a pleca și asta se simte tare greu. M-am mobilizat repede în a ajuta familia cu formalitățile necesare, în timp ce inima mea bătea cam repede pentru activitatea pe care o făceam. Am dat o mică petrecere în cinstea ei, căci urma să o aniversăm o lună mai târziu. Colegii i-au scris felicitări și au îmbrățișat-o lung și aproape sufocant. A plecat cu un colier cu poza noastră și o sacoșă plină de cărți și fișe. Și cu inima mea frântă. Asta a fost. Atât a fost. Oare?

 Cu ce pleacă copiii noștri când pleacă “în lume”? Cu toate lecțiile de viață pe care le-au învățat alături de noi, cu impactul educației noastre care uneori poate a părut în zadar, dar cu siguranță nu a fost, cu amintiri, cunoștințe, achiziții multe, abilități sociale, strategii de a face față emoțiilor, liste cu soluții la problemele matematice, dar și la cele dureroase ale vieții.

Copila mea a fost o elevă căreia nu aș fi vrut să-i dau drumul niciodată, căci mult frumos a adus în clasa noastră. O iubesc și mă iubește. Din banii strânși la colindat a cumpărat special pentru mine o figurină ce mă însoțește ca un înger păzitor în drumurile mele cu mașina. Așa departe ajung relațiile dintre profesor și copii. M-am întrebat ce aș fi simțit dacă ar fi plecat unul dintre copiii care mi-au consumat mai multă energie?! Răspunsul a fost clar: tot un mare gol, ba cred că frământările ar fi fost mai multe și mai grele, întrebându-mă dacă am făcut suficient pentru a-l ajuta sau ce aș fi putut să fac în plus?! Oare e pregătit pentru “lume”?! Oare îi va fi bine în altă parte?! Gânduri de mamă mai degrabă decât de profesor…căci în despărțiri suntem mai mult oameni decât profesori. 

Vestea bună este că atunci când drumurile ni se despart, începe un nou drum. Pentru copila mea cu păr bălai, drumul este tot pavat cu flori, căci învățătoarea care o primește cu brațele deschise iubește rugăciunea la fel de mult precum o iubesc eu și știu că asta face o mare diferență.