Now Reading
O viziune mai blândă asupra procrastinării şi procrastinatorilor

O viziune mai blândă asupra procrastinării şi procrastinatorilor

Lidia Calciu
o-viziune-mai-blândă-asupra-procrastinării-şi-procrastinatorilor

Mara tocmai a obţinut promovarea pe care şi-o dorea din tot sufletul. Lucrează de trei ani într-o companie de prestigiu şi s-a luptat acerb să dovedească tuturor că merită să fie promovată. Este, de altfel, cel mai tânăr şef de departament al firmei şi ştie că va trebui să fie mereu „pe fază”, să se menţină mereu ancorată în toate problemele şi să îşi facă treaba mai mult decât bine. Singura problemă este însă că vechiul duşman de temut, sabotorul viclean cu care s-a confruntat adesea pe parcursul studiilor universitare, a revenit pe nesimţite şi s-a reinstalat comod într-un scenariu ce părea perfect. Astfel, rapoartele pe care altădată le termina cu o zi înainte de termen sunt dintr-o dată imposibil de terminat, analizele atent compilate de subalterni sfârşesc abandonate într-un colţ de birou – fără a fi vreodată citite – iar planul de strategie pe care trebuie să-l prezinte în 24 de ore în board-ul companiei nu există nici măcar la nivel de schiţă mentală. Ce a făcut în ultimele două săptămâni? A surfat pe internet, şi-a pierdut ore întregi investigând conturile de Facebook ale foştilor colegi, a citit despre COVID-19, despre colaps-ul economic, despre modă şi şi-a upgradat contul de Netflix.

Probabil că nu v-aţi făcut o părere prea bună despre Mara. Probabil că aţi inclus-o deja în categoria procrastinatorilor care nu ştiu să recunoască o oportunitate, care pierd vremea cu prostii şi se aşteaptă ca ceilalţi să muncească în locul lor. Dar dacă v-aş spune că vedeţi doar o faţetă a problemei? Dacă v-aş spune că Mara se învârte neputincioasă într-o spirală năucitoare, în care gânduri nestăvilite se lovesc unele de altele şi nu se lasă potolite?Nu sunt în stare de nimic! Toată lumea a avut încredere în mine şi m-a promovat… iar eu, eu ce fac? Nu fac nimic… Absolut nimic. Nu merit nicio promovare. Alţii sunt mult mai buni decât mine! Nu am cum să fac faţă noului job!”. Dacă aş continua povestea şi v-aş spune că avalanşa aceasta de gânduri toxice este însoţită de sentimente atât de dureroase – neputinţă, tristeţe, anxietate – încât facebook-ul, instagram-ul sau filmele sunt singura metodă prin care Mara mai reuşeşte să le ţină sub control şi să se anestezieze? Având aceste informaţii, poate nu veţi mai fi atât de necruţători în evaluare. Mai mult, dacă aţi afla că Mara a crescut într-o familie în care nu a fost niciodată lăudată pentru notele bune sau pentru reuşitele ei? Tatăl i se adresa doar în momentele în care făcea ceva greşit, iar atunci Mara devenea „la fel ca mama ei, bună de nimic”, incapabilă să ia o notă bună şi motivul ruşinii familiei.

Sunt convinsă că acum înţelegeţi mai multe despre mecanismele ce funcţionează în cazul Marei. Procrastinarea ei nu se încadrează la capitolul lene, viciu, reavoinţă. Nu este nici un mod de a scăpa de muncă sau de a se sustrage unei obligaţii. Este însă o strategie, fie ea şi disfuncţională, de a se elibera de trăirile pe care situaţia actuală le readuce în scenă: teamă de evaluare, frica de eşec şi mai presus de orice, neputinţa de a lupta cu „diagnosticul parental”. Pentru că atunci când tatăl ei a descris-o ca fiind „bună de nimic”, caracterizarea lui s-a transformat în judecată supremă, imposibil de combătut de către un copil neputincios.

Dacă vă recunoaşteţi, măcar parţial, în cazul Marei, ştiţi prea bine că strategiile de time management, agendele şi programele atent construite nu sunt răspunsuri general valabile în cazul procrastinării cronice. Atunci când amânăm mereu să ne lăsăm de fumat, să începem un program de slăbire, să ieşim dintr-o relaţie toxică, să facem lucrurile la timp, să învăţăm pentru examene, să începem un curs la care ne-am dori să participăm, să ne schimbăm serviciul, să candidăm pentru o promovare, să mergem la psihoterapie, ceea ce ne opreşte nu este planificarea sau incapacitatea de a recunoaşte caracterul nociv al situaţiei în care ne complacem. Cel mai adesea, aspectele cognitive sunt foarte clare: ceea ce fac nu este bine; nu mă ajută cu nimic; dacă voi continua astfel, nu se va întâmpla nimic bun, nu fac decât să mă auto-sabotez. Problema se încadrează prin urmare în sfera afectivă, iar procrastinarea este doar metoda prin care am învăţat să fugim de emoţii neplăcute: ruşine, frică, neputinţă, tristeţe.

See Also

Procrastinare este despre managementul emoţiilor, nu al timpului. Prin urmare rezolvarea nu este simplă, însă atunci când putem renunţa la masca procrastinării, dezvăluind fragilitatea şi trăirile ce se ascund în spatele comportamentelor disfuncţionale, putem afla multe despre noi înşine, putem deveni mai conştienţi de ceea ce ne-a modelat personalitatea şi putem, în sfârşit, să ne confruntăm cu problemele reale.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top