Eros și Thanatos: de ce erotizăm durerea și când suferința devine identitate

Freepik

Eros și Thanatos sunt două pulsiuni fundamentale care coexistă în psihicul uman și influențează profund felul în care iubim, suferim și ne definim identitatea. Atunci când Eros (forța vieții, a dorinței și a legăturii) se amestecă cu Thanatos (tendința spre autodistrugere și repetarea durerii), suferința poate deveni erotică, iar intensitatea emoțională poate fi confundată cu iubirea. Acest articol explorează, din perspectivă psihologică, de ce erotizăm durerea, cum suferința ajunge să devină identitate și care este diferența esențială dintre intensitate și intimitate emoțională.

Eros și Thanatos – două pulsiuni care nu se exclud

În psihologia psihanalitică, una dintre cele mai incomode idei este aceasta: nu suntem guvernați doar de dorința de plăcere, iubire și viață. În noi există simultan o forță care caută legătura, construcția, apropierea – Eros – și una care tinde spre tensiune, agresivitate, repetare și, uneori, autodistrugere – Thanatos.

Cele două nu se exclud. Nu se „vindecă” una pe cealaltă. Nu dispar prin maturitate sau prin iubire. Ele coexistă.

Ceea ce face diferența nu este prezența lor, ci modul în care le trăim.

Problema apare atunci când încercăm să le trăim simultan, în aceeași relație, în aceeași poveste de iubire, în aceeași identitate. Atunci, ceea ce numim „pasiune” poate deveni o formă rafinată de suferință.

Ce înseamnă Eros și Thanatos în psihanaliză

În Dincolo de principiul plăcerii, Sigmund Freud observă un fenomen tulburător: oamenii repetă experiențe dureroase chiar și atunci când acestea nu aduc nicio plăcere evidentă. Revin în relații similare, aleg același tip de partener indisponibil, reactivează aceleași răni.

Această repetiție nu este masochism conștient. Este expresia unei pulsiuni care caută descărcarea tensiunii, chiar și cu prețul suferinței.

Eros, în acest context, nu este doar sexualitate. Este forța care leagă, care creează atașament, care dă sens și continuitate. Thanatos, în schimb, nu înseamnă dorință de moarte în sens literal, ci tendința spre dezorganizare, fragmentare, rupere.

Când Eros și Thanatos se amestecă, apare o confuzie periculoasă: durerea începe să fie trăită ca dovadă de iubire.

Erotizarea durerii: când suferința devine stimul emoțional

Erotizarea durerii nu apare din senin. Ea se construiește în timp, prin experiențe relaționale în care:

apropierea este urmată de retragere
iubirea este condiționată
tensiunea este mai intensă decât liniștea
reconcilierea vine după conflict și produce un „high” emoțional

În aceste dinamici, corpul și psihicul învață ceva periculos: durerea precede plăcerea. Absența devine excitantă. Instabilitatea devine seducătoare. Suferința începe să fie confundată cu intensitatea.

Așa apare voluptatea în suferință. Nu pentru că durerea ar fi, în sine, plăcută, ci pentru că este asociată cu apropierea, cu reconectarea, cu sentimentul de a conta.

Când pasiunea devine autodistrugere

Un exemplu clasic este relația dintre Elizabeth Taylor și Richard Burton. Povestea lor a fost mitologizată ca iubire legendară: pasiune, certuri publice, despărțiri dramatice, împăcări, două căsătorii, două divorțuri.

Privită psihologic, dinamica lor a fost una de amplificare reciprocă a ambelor pulsiuni: atracție intensă, dar și multă autodistrugere, alcool, conflict. Lumea a văzut romantism. În spate, a existat și multă suferință.

Cultura autodistrugerii și iluzia profunzimii

Cultura rock a transformat mult timp autodistrugerea într-o formă de capital simbolic: „a trăi intens”, „a arde repede”, „a nu face compromisuri”.

Doar că realitatea este mai puțin poetică.

Dave Gahan a trecut prin dependență severă și episoade limită înainte de a supraviețui și a se reconstrui. Keith Richards a devenit simbolul „indestructibilului”, dar costurile fizice și psihice ale acestui stil de viață sunt rareori romantizate sincer.

Supraviețuirea nu este glamour. Este muncă, limită, disciplină și renunțare la mitul că durerea te face special.

La începutul anilor 2000, curentul emo a adus în mainstream vulnerabilitatea, tristețea, alienarea. Pentru mulți adolescenți, a fost prima validare a durerii emoționale.

Problema a apărut atunci când suferința a devenit identitate, nu etapă. Când a fi „rănit” a devenit un mod de a aparține, nu un semnal de transformare.

Psihologic vorbind, suferința are sens doar dacă duce undeva. Altfel, devine o formă de stagnare.

Diferența dintre intensitate și intimitate emoțională

Intensitatea este zgomotoasă. Cere dramă, urgență, consum emoțional. Intimitatea este liniștită. Cere prezență, constanță, maturitate.

Intensitatea creează dependență. Intimitatea creează siguranță.

Mulți oameni confundă liniștea cu plictiseala pentru că sistemul lor nervos a fost antrenat în haos. Când durerea a fost mult timp poarta către iubire, calmul poate părea gol.

Integrarea lui Eros și Thanatos – semn al maturizării emoționale

Și eu am fost acolo. Am erotizat durerea. Am trăit suferința cu voluptate. Am confundat chemarea în abis cu profunzimea emoțională.

Am avut relații în care ne-am potențat reciproc ambele laturi – Eros și Thanatos – și am numit asta „pasiune”. A fost intens. A fost vie. A fost și distructiv.

Maturizarea emoțională nu a venit într-un moment de revelație. A fost – și este – un proces. Un proces de a învăța să stau în relații care nu ard, dar construiesc. Care nu amețesc, dar susțin.

Scopul nu este să „scăpăm” de Thanatos. El face parte din structura noastră psihică. Scopul este să nu-l mai lăsăm să conducă relațiile noastre.

Maturitatea emoțională înseamnă să recunoști chemarea spre intensitate, dar să alegi viața. Să poți simți dorința de haos fără să o transformi în stil de viață.

Când nu mai erotizezi durerea, nu devii rece. Devii liber. Când nu mai trăiești suferința ca identitate, începi să trăiești relația ca spațiu de creștere.

Dacă te-ai recunoscut în aceste rânduri, poate nu este un eșec. Poate este începutul unei alte etape.

Dacă simți că a venit momentul să înțelegi de ce intensitatea te atrage mai mult decât liniștea și cum poți integra aceste pulsiuni fără să te pierzi pe tine, te invit să lucrăm împreună.