Mitul Iubirii Absolute (partea întâi)

dezilúzie sf  1 Pierdere a unei iluzii ca urmare a aflării adevăratei stări de lucruri. 2 Stare sufletească de amărăciune încercată de cel care și-a pierdut iluziile, care a fost înșelat în așteptările, în visurile sale Si: dezamăgire, decepție

O diluzie este o convingere puternică, care nu este posibil a fi schimbată nici atunci când este infirmată de realitatea evidentă. Ca patologie este o formă distinctă de credință bazată pe o informare falsă sau incompletă, confabulație, dogmă, iluzie dublată de percepția eronată că indivizii cu aceste credințe sunt capabili să își schimbe sau să își ajusteze credințele bazându-se pe evidență și realitate. Ca mecanism psihologic reprezintă o formă de „program” ideatic, obsesiv, care urmărește o „împlinire” abstractă, perfectă, niciodată realizabilă în plan concret, care menține „în mișcare” tendința compulsivă în permanență. Rezultatul este ratarea concretului și menținerea iluziei unei împliniri ideatice de fapt niciodată realizabile, generând suferință, regrete și neîmplinire.

Diluzia se poate constitui într-o modalitate puternică de manipulare a ființelor umane. Exact ca și la animale se generează o gamă de impulsuri pe care apoi individul le valorizează personal și social, rezultând ideea că merită să te dedici acestui „vis”, pentru că astfel împlinești „cel mai înalt ideal” și astfel te poți trezi prins în niște programe mecanice, lipsite de valoare, constatând la un moment dat, care poate fi foarte târziu, că „a trecut viața pe lângă tine”.

În clasa a XII-a am participat la olimpiada națională de filozofie, unde am cunoscut o fată cu care am dansat la petrecerea organizată la sfârșit. După ce am ajuns acasă, am primit o scrisoare care conținea doar adresa destinatarului. Am citit-o pe nerăsuflate, pentru că îmi plăcuse de aceasta.

Mi-am dat seama imediat că Oana suferea, vorba românului, „din dragoste”, fiind evident prinsă într-o „fantezie” cu acest Dragoș, pe care l-a idealizat și cu care avea, în capul ei desigur, o minunată relație, de altfel complet inexistentă în realitate. Puteam să observ cu ușurință cum sublinia continuu cât îi este de bine și cum nu are nevoie de nimeni și cum se simte agasată de prietenii și părinții care se chinuie să „o convingă” că își irosește viața. Spunea că s-a îndrăgostit într-un mod special, că anumite lucruri vin de undeva din inimă, din adânc și că nimeni nu se ridică la nivelul moral al acestuia. Mărturisea însă și cu o umbră de tristețe că au trecut deja doi ani jumătate din tinerețea ei cu această fantasmă și acum se pregătea de plecarea „pustnicului” la facultate, timp în care ea avea să își roadă unghiile acasă, fiindu-i credincioasă, adică neimplicându-se emoțional și fizic în nicio altă relație.

Puteam spune că eram în fața unei adevărate și autentice povești de dragoste, desprinsă parcă din legendele medievale, deși în mod evident mi se părea cam ciudată, dat fiind faptul că în mod real nu se întâmpla nimic între cei doi, ea așteptând practic o împlinire care întârzia să apară și exista și posibilitatea ca acest lucru nici să nu se întâmple vreodată. Dar mi s-a părut că era alegerea ei și că dacă asta își dorea atunci era dreptul ei să își urmeze „calea inimii” și să continue să spere și să aștepte sau să caute împlinirea emoțională mult visată.

Rămânea însă un mister de ce îmi spunea mie aceste lucruri. Personal în primele momente m-am simțit profund jignit de această scrisoare în care ea îmi spunea cum de fapt „iubește” pe altul și că regretă că m-a respins și credea ea, m-a făcut să sufăr. Pe de o parte eu nu suferisem și dacă am văzut că nu este interesată de o „relație” cu mine mi-am văzut de treabă.

Din modul în care insista în a-și lăuda situația putem înțelege totuși că unei părți a ei i se „luase” de „marea iubire”. Pentru că, la urma urmei ea realiza și că trăiește o fantezie pe care o susține pentru că reprezintă un ideal măreț. „Poate că fac un lucru inutil, dar, prin structura mea interioară am de oferit prea multă dragoste lui pentru a o ține în mine. ASTA NU SE POATE!” Era evident că ceea ce scria era atât de „sfânt” încât nici nu a suportat să despartă cuvintele, care trebuiau să fie neapărat „împreună”.

Atunci aveam de-a face cu o motivație aparentă și anume faptul că „atitudinea mea face pe alți oameni să sufere”, „Vreau să te fac să înțelegi că îmi pare rău pentru situația creată”, care mi-a indicat că totuși  îi pare rău de ceva, dar nu neapărat de ceea ce spunea în aceste cuvinte. Și faptul că nu și-a scris adresa m-a dus cu gândul că ar putea spune „uite, eu am aflat adresa ta”, am făcut acest efort, ți-am comunicat cauza pentru care te-am respins, dacă vrei să îmi răspunzi fă și tu același lucru, dacă poți citi în spatele cuvintelor.

Deci, mi-am zis că ea își dă seama cu o parte a ființei sale că pierde timpul și ocaziile trec pe lângă ea, în esență rămânând doar cu senzația că a slujit un mare ideal. Iar timpul evident că nu ni-l mai dă nimeni înapoi. Și această parte vroia să „scape” de „povara fidelității”, de slujirea mitului, a idealului… mai ales că acum întâlnise pe cineva care putea să spargă acest cerc vicios, pe cineva care îl place și „ar fi dispusă” să îl lase să înlocuiască icoana sfântă din inima ei. Mi-am dat seama că exista chiar și o „promisiune” subtil ascunsă, în care îmi arăta și „premiul” care mă aștepta. „În relații intime nu vreau să ajung (deocamdată)”. Dar ar fi fost, dacă ar fost îndeplinite condițiile și ar fi oferit puritatea ei deplină, visul oricărui bărbat.

Toate acestea ar fi explicat și scrisoarea, pentru că dacă singurul motiv al transmiterii ei ar fi fost nu știu ce păreri de rău pentru că m-a „respins”, cel mai simplu ar fi fost să nu facă absolut nimic, pentru că această scrisoare, cel puțin la nivel formal, de primă interpretare, nu făcea cu nimic lucrurile mai bune, ci chiar din contra. Aiurea era și cum se încheia cu „Promit să-ți scriu cât de curând”. De ce să mai scrii? Pentru că dacă scopul scrisorii ar fi fost doar să „explice” motivul respingerii, nu avea niciun sens să promită o continuare. Am explicat, scuze, la revedere.

Această „încheiere” arăta pentru mine că de fapt exista o legătură personală și că era interesată de menținerea acesteia, dincolo de justificarea oficială, a transmiterii unor regrete legate de faptul că „m-a rănit”. Dar ce ar fi putut să îmi mai scrie din moment ce proclama atât de sus și tare intenția ei de a sluji în continuare acel „ceva” ce venea din interiorul ei dar asupra căruia nu avea nici cea mai mică intenție de a-l supune unei analize raționale, pentru a înțelege ce este și de ce e acolo? Dacă este, atunci e de ajuns. Noi nu putem face nimic altceva decât să urmărim orbește acest imbold „sacru”.

Însă mi se părea că o parte a ei ar vrea să iasă din această diluzie. Era totuși o ființă vie, care a simțit lângă mine bucurie. Lucruri concrete, nu amețeala așteptării și dedicării unui vis. Iar acea parte care a experimentat toate aceste lucruri concrete părea că le-ar mai vrea experimentate.

Mi-am dat seama că mintea ei încerca să „rezolve” acest conflict comunicând cuiva concret, pe care îl plăcea cu adevărat, că ar fi „dispusă” să îl pună în locul acelui ideal. Și să facă tranziția de la o idee la ceva concret, păstrând aparent ideația principală, care era „iubirea”, numai că o dorea translatată de la „pustnic” la mine. Adică  ea zicea „știu că iubirea înseamnă să fii trup și suflet doar Aceluia, dar dacă tu ești de acord, închidem nițel ochii și te punem pe tine în locul «pustnicului»”, momentan indisponibil și proiectăm ideațiile asupra ta. Și așa le rezolvăm pe toate. Deci nu am de ce să mă simt vinovată că am trădat idealul iubirii, doar ce am pus în locul necunoscutei „a” „b”, așa că ecuația a rămas în esență aceeași.

Iar fraza esențială mi s-a părut că este „Acum raportez orice băiat la Dragoș și nu am găsit încă pe cineva cu o structură morală superioară lui.” Deci ea era „permanent” cu Dragoș în inimă și totuși raporta pe oricine la acesta și făcea astfel o comparație în care deocamdată nimeni nu ieșise deasupra. Însă de ce ai face asta? De ce să compari continuu pe cel care „îți e drag” cu fiecare băiat pe care îl întâlnești?

Îmi era evident că singurul răspuns era „pentru că vrei să îl schimbi”, doar că nu găsise pe cineva „mai breaz”. De fapt nu era atât de „îndrăgostită” de Dragoș, cât de o idee abstractă, adică de „Iubire”. Nu prea conta cu cine „se împlinește” aceasta. Se vedea treaba că era dispusă să se „dăruiască” oricui, numai să aibă această structură morală „superioară”.

Bun, m-am întrebat, dar ce ar fi fost această „structură morală superioară”? Care era acea structura morală care făcea atât de „atrăgător” un pustnic? Era clar că însemna că în această viață să nu vezi pe nimeni altcineva decât pe ea. Să o ai în centrul conștiinței tale, iar orice altceva să fie marginal. Idealul suprem al „iubirii”, adică fidelitatea și dedicația.

Îmi era clar acum că ea credea că făcuse niște „mari” eforturi ca să îmi comunice toate acestea și că aștepta ca și eu să fac ce este necesar să-i dovedesc că sunt interesat în aceeași măsură de ea, să îi aflu adresa și să mă prezint în fața ei ca un cavaler pe un cal alb, toate acestea fiind elementele unei diluzii fundamentale specifice societății umane pe care l-am numit Mitul Iubirii Absolute, pare a unei „mitologii” extrem de complexe care ne influențează comportamentele și în ziua de azi și pe care ne propunem să le analizăm în detaliu în continuare.