De la umbră la lumină – femeia care se regăsește

Marea m-a însoțit dintotdeauna, ca o prietenă veche care nu are nevoie de cuvinte. Marea Neagră a copilăriei mi-a fost leagăn și oglindă – acolo am învățat că viața are valurile ei, unele blânde, altele care te răstoarnă, dar toate te duc, într-un fel, mai aproape de tine.

Apoi, Marea Nordului m-a învățat desprinderea – acel fel tăcut de a pleca, fără vină, spre ceva nou. Iar Kattegatul, acolo unde cerul atinge pământul, mi-a dăruit libertatea de a fi. În fața lui am simțit chemarea femeii care se scufundă în propriile adâncuri și, de acolo, renaște.

Fiecare mare a fost o etapă a regăsirii mele – o trecere de la umbră la lumină.

Drumul prin umbre

Viața mea nu a fost niciodată liniară. Am trăit plecări, pierderi și tăceri grele. Am învățat să renunț la loialități care nu mă mai hrăneau – familie, prieteni, companii – și să înțeleg că uneori a pleca nu e trădare, ci iubire de sine. Ajungând într-un Amsterdam ploios, cu două bagaje și pisica mea Musette am înțeles că acasă nu e un loc, ci o stare. Într-o lume nouă, fără repere, am descoperit prejudecata, singurătatea și nevoia de a mă reconstrui. Am simțit durerea despărțirilor din viața de expat – oameni care vin și pleacă, relații care se transformă, răni care se redeschid. Dar acele pierderi m-au învățat compasiunea.

Astăzi lucrez cu femei din diaspora, pe care le însoțesc în procesul delicat al desprinderii interioare – de tot ce nu le mai reprezintă. Le ajut să înțeleagă că distanța care vindecă nu e în kilometri, ci în perspectivă. Din adâncurile pe care le-am traversat, le însoțesc să-și găsească propria mare liniștită.

Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.