Now Reading
Dragi oameni mari…

Dragi oameni mari…

bianca-opriș

Când ești mic, lumea e foarte mare. O poveste scrisă pentru uriași. Tot ce te-nconjoară trăiește pe picior mare, în timp ce tu abia faci câţiva pași. Nu știi de ce soarele pleacă la culcare, de ce te urmărește luna când mergi, de ce nu vorbește pisica, de ce are părul alb bunica.

Nu știi ce e bine, ce-i rău, de ce câteodată ţi-e frică și cine-a lăsat o furnică să se plimbe prin burtică.
Cu ochi mari, luminoși, privești atunci către ei, uriașii grozavi care sigur le știu pe toate. Altfel, nu, nu se poate…
Uneori se opresc. Se apleacă puţin și-ţi explică. Alteori se uită la tine miraţi: „Doamne,
la ce s-a gândit asta mică!”.

Așa-i pe aici, poţi întreba despre orice. Până când crești… Apoi se întoarce foaia: „Hei, de ce te prostești?”. Dar întrebările tale nu-s gata. Nu te-ai făcut peste noapte filozof. E-adevărat, câteodată ai vrea să fii mare, dar, oricât de tare îţi dorești, dimineaţa tot copil te trezești. Nici uriașii aceia grozavi nu cred că și-au agăţat, cuminte, copilăria în cui. Îi mai auzi sorbind-o zgomotos dintr-o lingură cu supă de pui.

Să mă dau mai aproape… Vreau să vă spun respectuos: câteodată, lumea voastră pare cu susul în jos.
Îmi spuneţi să fiu curajos tocmai atunci când mi-e frică. Să fiu politicos, chiar dacă sunt furios. Să spun mereu adevărul, dar musai să-l îmbrac frumos. Și-aţi mai dori, dacă se poate, să știu când să vorbesc și când să tac. Numai că rânduiala asta nu vine ideilor geniale de hac. Mă-ntreb: vouă vă ies chiar toate? Cereţi iertare chiar de sunteţi supăraţi? Cum reușiţi s-aveţi răbdare când vă doriţi un lucru foarte-foarte tare? Și lacrimile… lacrimile când se-adună, puteţi voi oare să le puneţi la păstrare? Unde le ţineţi? Când le lăsaţi să zboare?

E-adevărat, și eu aș vrea să fiu cum vă doriţi… De-aveţi răbdare și-mi arătaţi cum trebuie să fac, mă străduiesc. Putem începe imediat: mașina aceea s-a băgat în faţă, șoferul nici măcar nu a clipit. A prins ultimul strop de verde. Oare cum facem să rămânem liniștiţi?
Și-apoi, cu mine cum rămâne? Când greșesc, mă mai iubiţi? Ei bine, uriașii mei, tocmai atunci ţineţi-mă în braţe. Primiţi-mă așa cum sunt: și viteaz, și plăpând. Să stăm așa… să treacă norul… nu vă grăbiţi… Mai este vreme să mă dojeniţi.

Ochi mari, boabe de soare te privesc. Cu mâinile micuţe te cuprind. Lipesc năsucul de al tău obraz. Respiră lin…
O inimă de uriaș bate în voi. Un… doi… Un… doi…

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top