Raluca Andreea Popa: Generaţia dischetei. Cu ce reflexe conducem lumea de azi?

Am găsit, într-un sertar din casă, o dischetă. Nu mai știu ce e pe ea. Nu mai am nici cum: niciun calculator din casă nu o poate citi. Și totuși nu o arunc.

Discheta avea 1,44 MB, mai puţin decât o fotografie de azi. Pe spaţiul acela încăpeau lucrarea de licenţă, un proiect, un CV. Iar noi știam exact ce avem pe fiecare, pentru că spaţiul era puţin și trebuia ales ce merită păstrat.

Lumea în care am învăţat regulile

Cei care conduc azi companii, echipe sau afaceri de familie au intrat în muncă în anii 2000, în organizaţii care mergeau după regulile anilor ’90. Reguli nescrise, dar clare. Locurile de muncă bune erau rare, deci se păstrau. Informaţia era puţină, deci cine o avea conta. Greșeala se plătea, deci se ascundea.
Erau reguli corecte pentru lumea aceea. Le-am învăţat repede, ne-au adus unde suntem, iar cu timpul au devenit reflexe: gesturi pe care le facem înainte să ne gândim.
Economia s-a schimbat între timp, nu mai trebuie demonstrat. Partea mai puţin vizibilă e alta: cunoștinţele ni le actualizăm, însă reflexele, nu. Reflexele merg singure, pe setările din fabrică. Am scris despre trei dintre ele care produc destul de multe pierderi.

Trei reflexe care nu mai lucrează pentru noi

Reflexul prezenţei. Am crescut într-o cultură în care seriozitatea se vedea: primul venit, ultimul plecat. Liderii de azi conduc oameni pe care uneori nu-i văd zilnic și ceva în ei se neliniștește. Un manager cu care am lucrat își începea ziua verificând cine are bulina verde pe Teams. Echivalăm cumva prezenţa cu valoarea, iar oamenii, simţind ce se răsplătește, încep să ofere teatrul muncii în locul muncii. Psihologul Cary Cooper i-a spus „prezenteism”: a fi la muncă fără a fi în muncă. Orele în care beculeţul verde e aprins nu măsoară performanţa; o erodează.

Reflexul informaţiei păstrate. Ne-am format în lumea dosarului cu șină, unde a ști ceva în plus faţă de colegul de birou era singura poliţă de asigurare a jobului. Azi informaţia e peste tot, iar valoarea s-a mutat în viteza cu care circulă. Liderul care filtrează și controlează totul devine, fără să observe, locul unde lucrurile se opresc. Același gest, alt efect: ce aducea putere atunci ia din viteză acum.

Reflexul greșelii ascunse. E cel mai adânc și începe înaintea primului job: în școală, acolo unde greșeala era o vină, nu parte din procesul învăţării. Primele joburi au confirmat lecţia: nu întreba, nu spune „nu știu” etc. Liderul află de probleme abia când s-au făcut mari, pentru că nimeni nu aduce o veste proastă cât e mică. Tăcerea se învaţă în ambele sensuri: un lider care nu-și recunoaște greșelile crește o echipă care le ascunde pe ale ei.

Calibraţi pentru altă economie

Când unul dintre aceste reflexe le e pus în faţă, liderii cu care lucrez răspund cu un argument calm și greu de contrazis: „Așa am construit tot ce am”. Adevărat. Doar că argumentul nu apără regula, apără investiţia în ea. Iar mintea renunţă greu la ceva plătit scump, chiar și când acel ceva nu mai produce nimic.
Aș face o distincţie: acești lideri nu sunt depășiţi. Sunt calibraţi pentru alte condiţii. Resursele lor, precum judecata, relaţiile, experienţa, reprezintă capitalul intact. Doar setările au rămas la economia în care au fost făcute.

Ce fac cei care se recalibrează

Păstrează experienţa și întreabă, în dreptul fiecărui obicei: ce problemă rezolva când l-am învăţat? Mai există? Dacă nu, obiceiul a rămas doar un cost. Un reflex se înlocuiește cum a fost construit: prin repetiţie. Schimbarea se face cu pași mici: să spui „aici m-am înșelat” în faţa echipei, o informaţie trimisă mai departe în aceeași zi, un om lăudat pentru livrare, nu pentru „cât a stat conectat”. Adunate, schimbă cel mai preţios lucru al unui lider: calitatea a ceea ce află. Află mai devreme și decide mai bine.

Ce rămâne

Discheta rămâne în sertar. Ce era important pe ea a supravieţuit tocmai pentru că a plecat, demult, din formatul în care s-a născut, către CD, apoi cloud. Asta e și sarcina generaţiei noastre: nu să-și apere formatul, ci să-și mute conţinutul. Experienţa se transferă.
Te invit să alegi un singur reflex, cel care, schimbat, le-ar ușura pe celelalte, și să completezi cinci rânduri:

• Reflexul: ce fac automat.
• Declanșatorul: când apare.
• Ce protejez: ce senzaţie/sentiment îmi dă.
• Costul de azi: ce pierd eu sau echipa.
• Gestul alternativ: cu ce înlocuiesc.

Un exemplu: verific cine e online /la prima cafea/senzaţia că știu ce se întâmplă/oamenii învaţă că se vede conectarea, nu rezultatul/întreb de livrabil, nu de program.
Apoi gestul alternativ, o lună, repetat. Când vechiul reflex revine – și revine – întrebă-te: ce cumpăr cu gestul acesta și la ce renunţ?