„Iubește-ţi corpul!” Dar dacă nu pot?
Trăim într-o perioadă în care ni se spune tot mai des că trebuie să ne iubim corpul și să ne acceptăm așa cum suntem. Și, în principiu, pare un mesaj sănătos. După decenii în care ni s-a spus cum trebuie să arătăm și în care doar dimensiunile XS și S păreau sinonime cu a fi atrăgătoare, poate chiar avem nevoie de el.
Doar că, uneori, mesajul merge mai departe și pare că abia când ne vom iubi și accepta vom „atrage” lucrurile bune în viaţa noastră. Și, astfel, acceptarea de sine riscă să devină o nouă presiune: încă ceva de rezolvat la noi pentru a ajunge, în sfârșit, bine.
Dar dacă există ceva la corpul nostru pe care nu am reușit să-l acceptăm? Dacă îl putem schimba? Înseamnă neapărat că avem o relaţie nesănătoasă cu noi?
A devenit oare și acceptarea un alt standard pe care trebuie să-l atingem? Pentru mine, întrebarea nu a fost doar una profesională. Am trecut printr-o operaţie bimaxilară, o intervenţie care a avut în primul rând o componentă funcţională, dar care mi-a schimbat considerabil și aspectul feţei. Și adevărul este simplu: îmi place mai mult cum arăt acum și mă bucur că am făcut-o.
Cred că mulţi dintre noi putem înţelege asta. Dacă nu ne place nasul nostru, probabil ne-am imaginat măcar o dată cum ar fi să arate altfel. Ne îndreptăm dinţii și ne bucurăm de un zâmbet frumos. Slăbim câteva kilograme și ne place mai mult cum ne stau hainele. Nu orice dorinţă de schimbare ascunde o traumă.
La celălalt pol, industria frumuseţii ne permite să modificăm aproape orice, iar unele trenduri ne duc tot mai departe de trăsăturile și proporţiile naturale: buze supradimensionate, feţe sculptate, frunţi fără expresie, corpuri remodelate. Apar mereu noi „defecte” și proceduri pentru a le corecta. La extremă, preocuparea pentru imperfecţiuni poate ajunge în zona dismorfiei corporale: ceea ce vede persoana în oglindă nu mai corespunde felului în care este văzută de ceilalţi. Și atunci merită să ne întrebăm: mă deranja lucrul acesta înainte să aflu că poate fi corectat? Dar, mai ales, după ce îl schimb, ce se întâmplă?
Uneori ne place rezultatul și subiectul se încheie. Alteori, atenţia se mută aproape imediat către altceva. Nasul arată bine, dar parcă bărbia nu se mai potrivește. Cele cinci kilograme au dispărut, dar poate ar mai trebui trei. După o procedură, începe să pară necesară următoarea. Aici cred că se află o diferenţă importantă. Una este să modifici ceva concret care te deranjează și alta este ca propriul corp să devină un proiect permanent de corectat.
Pentru că, la un moment dat, s-ar putea să nu mai încercăm să rezolvăm doar forma unui nas, niște riduri sau câteva kilograme, ci lucruri asupra cărora medicina estetică are foarte puţină putere: teama de a îmbătrâni, nevoia de validare, comparaţia cu ceilalţi sau speranţa că, dacă vom arăta diferit, vom fi și priviţi diferit.
Ar fi însă naiv să spunem că aspectul nu contează. Vrem să fim atrăgători, iar psihologia confirmă că frumuseţea influenţează felul în care suntem percepuţi. Prin halo effect, tindem să atribuim mai ușor calităţi pozitive persoanelor pe care le considerăm atrăgătoare.
Poate că problema nu este, așadar, dorinţa de a schimba ceva, ci ce așteptăm să se schimbe odată cu acel lucru. O procedură poate modifica un aspect fizic, dar nu poate garanta că ne vom simţi mai iubiţi, mai siguri sau mai valoroși.
Poate că nici nu trebuie să ne placă totul la noi. Unele lucruri ne plac, altele, nu, iar aspectul nostru nu ar trebui să devină o preocupare permanentă. Problema este că industria frumuseţii poate transforma aproape orice imperfecţiune într-o problemă de rezolvat și, desigur, într-un produs de cumpărat. Nu ajută nici faptul că, istoric, femeile au fost învăţate să-și privească propriul corp și prin ochii celorlalţi, într-o cultură care le-a legat valoarea de cât de atrăgătoare sunt.
Așa că, înainte de următoarea schimbare, poate merită să ne întrebăm: până la urmă, ce vrem să schimbăm: corpul sau felul în care ne simţim cu noi?
