A locui în propriul corp cu blândeţe

Când ai stat ultima dată câteva minute în propriul corp, fără să-i ceri să facă sau să arate într-un anumit fel? Doar să fie.

Închide ochii și du-ţi atenţia în interior. Observă fruntea, sprâncenele, obrajii, limba, maxilarul. Umerii, gâtul, pieptul, coloana și abdomenul. Mâinile și picioarele. Poate descoperi că ai fruntea încordată. Poate că te încrunţi fără să-ţi dai seama când citești ceva sau când te gândești la ceea ce ai de făcut. Poate că umerii au rămas ridicaţi, ca și cum ar trebui să ducă mai mult decât pot duce. Poate că respiraţia este superficială, iar coloana, încordată. Sau, dimpotrivă, poate că abdomenul este moale, cald, relaxat. Dar picioarele? Se mișcă nervos sau sunt așezate calm, cu toată talpa pe podea? Nu e nevoie să faci nimic. Nu trebuie să corectezi nimic. Doar observă. Este un exerciţiu simplu, dar care ne poate pune în contact cu ceva ce uităm adesea: faptul că avem un corp și că, în el, se întâmplă o mare parte din ceea ce trăim.

Suntem obișnuiţi să ne privim corpul din exterior. Îl vedem în oglindă, în fotografii, în haine. Îl comparăm. Îl evaluăm. Ne place sau nu ne place. Îi observăm ridurile, kilogramele, forma, imperfecţiunile. Ne gândim ce am schimba la el și ce am vrea să fie altfel. Dar cât de des ne întrebăm cum este să trăim în acest corp? Să-l simţim, nu doar să-l privim.
S-ar putea ca aici să înceapă o altfel de relaţie cu propriul corp, pe care nu e nevoie să-l iubești în fiecare zi. Poate te surprinde ce spun. Dar nu e nevoie să-ţi placă tot ceea ce vezi în oglindă. Și nici nu cred că trebuie să transformăm acceptarea corpului într-un alt lucru pe care „ar trebui” să-l facem bine. Poate că este suficient să începem să fim atenţi. Să observăm când corpul este obosit. Când are nevoie de mișcare. Când are nevoie de odihnă. Când îi este foame sau sete. Când stă prea mult într-o poziţie incomodă. Când respiraţia se schimbă. Când maxilarul se încleștează sau când umerii se ridică fără să ne dăm seama.
Și apoi să facem o mică ajustare. Ne ridicăm de pe scaun. Ne întindem. Bem un pahar cu apă. Ieșim câteva minute afară. Respirăm mai adânc. Mâncăm. Ne odihnim. Închidem laptopul. Punem telefonul deoparte.

Sunt gesturi mici. Dar ele spun ceva important: sunt atent la mine. Se mai poate să nu observăm o senzaţie fizică. Uneori e o neliniște difuză. Un nod în stomac. O apăsare în piept. O agitaţie pe care nu știm să o explicăm. O oboseală care pare mai mare decât ziua pe care am avut-o. Poate că este o acumulare de îngrijorări. Prea multe gânduri care nu s-au oprit. Stres profesional. O conversaţie care nu a decurs așa cum ne-am fi dorit. Un mesaj la care continuăm să ne gândim. Ceva ce am spus și am fi vrut să spunem altfel. Ceva ce nu am spus deloc.

Corpul și mintea nu trăiesc separat. Uneori, corpul ne arată ceea ce încă nu am reușit să punem în cuvinte. Alteori somatizează stresul psihologic. Nu înseamnă că fiecare durere are o semnificaţie ascunsă sau că trebuie să interpretăm fiecare senzaţie. Uneori, o durere este pur și simplu o durere și merită atenţie medicală. Dar, în același timp, e interesant să fim atenţi la felul în care ceea ce trăim se așază în corp. Ce se întâmplă cu mine acum? Ce port cu mine? Ce am nevoie? Întrebările pe care ni le adresăm ne ajută să ne focalizăm atenţia, să ne dăm singuri răspunsuri pe care nu știam că le avem și să ne schimbăm, puţin câte puţin, relaţia cu propriul corp. Nu interogându-ne brutal, cu un „ce trebuie să schimb la mine?”, ci cultivând curiozitatea și așteptarea deschisă a unui răspuns care uneori nu vine din minte, ci din simţuri.

„De ce am nevoie acum?” poate fi cheia care deschide ușa către mai multă odihnă, către mișcare, hrană, liniște sau poate o conversaţie. Sau, dimpotrivă, poate descoperi că vrei câteva minute sau câteva ore în care să nu fii deloc disponibil pentru nimeni. Se poate ca întrebarea „ce am nevoie acum?” să aducă la suprafaţă un „da” spus unei dorinţe pe care ai amânat-o prea mult. Sau un „nu” spus fără remușcare ori vinovăţie.

A avea grijă de corp nu înseamnă doar să-l îngrijim la exterior. Înseamnă și să fim atenţi la ceea ce îi oferim din interior. Cum dormim.Cum mâncăm. Cum respirăm. Cât ne mișcăm. Cât stăm nemișcaţi.Cât timp ne acordăm. Cum ne tratăm atunci când suntem obosiţi. Ce facem atunci când ne este greu. Poate că starea de bine se construiește și din aceste lucruri mici. Din felul în care alegem, zi după zi, să fim cu noi. Și poate că există și o altă parte, pe care uneori o uităm: corpul nu este doar locul în care simţim durerea, tensiunea sau oboseala. Este și locul în care simţim plăcerea. Căldura soarelui pe piele. Apa caldă. O plimbare. O muzică pe care corpul începe să se miște singur. O masă savurată încet. O îmbrăţișare. Râsul. Respiraţia după mișcare. Senzaţia aceea simplă de a te simţi bine în propria piele. Poate că aici este, de fapt, o parte din secret: să reușești să te simţi. Să-ţi simţi corpul și ceea ce se întâmplă în el, fără să te grăbești să judeci. Cu compasiune. Cu blândeţe. Cu drag de tine.

Nu trebuie să transformi corpul într-un proiect permanent de îmbunătăţire. Nu trebuie să-l repari pentru a merita să te simţi bine cu tine. Poţi să ai grijă de el pentru că este al tău și te poartă prin viaţă. Pentru că prin el simţi lumea, oamenii pe care îi iubești, bucuria, atingerea, mișcarea, oboseala, emoţia. Nici nu sună realist să te simţi bine în fiecare clipă. Și nici nu poţi fi mereu cu atenţia pe senzaţiile corpului. Dar să poţi sta cu tine și atunci când ceva doare, când ești obosit, când ești neliniștit, când nu-ţi place ceea ce vezi în oglindă e o formă de iubire conștientă. Să nu te abandonezi tocmai atunci când îţi este mai greu. Să te observi. Să te asculţi. Să faci o mică ajustare. Și apoi încă una. Din interior spre exterior. Cu compasiune. Cu blândeţe. Cu drag.