„Atunci, găteşte!”
La celălalt capăt al decibelilor, kilometrilor şi miracolelor telefoniei mobile, amicul meu din Spania aflat sub lockdown, pe umărul virtual al căruia plângeam la propriu de minute bune, a tăcut puţin, să le dea greutate, simţind parcă faptul că sare le dădeam eu, tot virtual şi tot metaforic. Vărsasem spre el tot necazul meu şi, după ce îmi dăduse dreptate, da, da, e de toată jena situaţia şi da, asta e soluţia, e singura soluţie, dar acum trebuie să treci cu bine perioada asta, dar nu pot!, ba sigur că poţi, trebuie să te linişteşti, uite, citeşte ceva cu copilul, joacă-te cu ea, pune muzică şi dansaţi ca nebunii, fă-ţi un ceai, bine, roagă-l să facă el un ceai…, am făcut toatea acestea…
„Atunci, găteşte! Fă ceva bun de mâncare. Ceva complicat. Epuizant, dar delicios. Găteşte ceva ce nu ai mai gătit până acum. Memorabil. Genial.”
După ce am închis am sunat-o pe mama. Să vă explic… Sunt fiica şi nepoata unor femei al căror talent culinar e lăudat de generaţii de musafiri, cunoştinţe, rude şi rubedenii, vecini, colegi şi tot alaiul urban şi rural cu care se aşează omul la masă într-o viaţă. Motiv pentru care nu m-am strofocat niciodată prea tare în bucătărie. Avea cine să facă, mereu, ceva bun. Pentru tot restul, existau nenumărate opţiuni. Dar uite-mă acum, blocată în casă ca toată lumea, şi cu un gust amar, de criză personală, în cerul gurii. Cu o foame de altceva, care să-mi ocupe mintea şi să-mi răzuiască, eventual constructiv, buricele degetelor.
citește continuarea în ediția specială Psychologies: Împreună
