Intr-o industrie cinematografica in plina dezvoltare, filmele de autor nu reprezentau decat varful piramidei, restul fiind alcatuit din filme comerciale, in realizarea carora s-au implicat mai toti cineastii, fie ei talentati, geniali sau… foarte mediocri. Niciodata cinematografia japoneza (asemenea celei indiene de mai tarziu) nu si-a meritat intr-atat apelativul de „Hollywood-ul Asiei“. Inca din anii ’50, pe masura ce industria se redresa, s-au inmultit filmele de divertisment, goraku-eiga, dupa modelul hollywoodian de entertainment pictures.
1950-1959: A doua varsta de aur a cinematografului japonez
Filmul popular
Intr-o industrie cinematografica in plina dezvoltare, filmele de autor nu reprezentau decat varful piramidei, restul fiind alcatuit din filme comerciale, in realizarea carora s-au implicat mai toti cineastii, fie ei talentati, geniali sau… foarte mediocri. Niciodata cinematografia japoneza (asemenea celei indiene de mai tarziu) nu si-a meritat intr-atat apelativul de „Hollywood-ul Asiei“.
Inca din anii ’50, pe masura ce industria se redresa, s-au inmultit filmele de divertisment, goraku-eiga, dupa modelul hollywoodian de entertainment pictures. Principalele doua genuri „locale“ raman jidai-geki (filme istorice) si gendai-geki (filme cu subiect contemporan), intre care se strecoara categoria Meiji-mono (filme plasate in trecutul apropiat al epocii Meiji).
Genul jidai-geki, foarte apreciat inca din perioada interbelica, se reinnoieste considerabil in mana regizorilor deja consacrati, dar si a noilor veniti. Personajele castiga in complexitate, gratie unei abordari sociale, iar progresele tehnice (color, cinemascop, noile posibilitati ale camerei de filmat) duc genul spre exercitiul de stil si o estetica mai rafinata. Majoritatea subiectelor nu sunt decat reluari si variatiuni ale succeselor din anii interbelici. Hiroshi Inagaki, de exemplu, reia aventurile samuraiului Musashi Miyamoto (eroul unor foarte populare romane ale lui Eiji Yoshikawa) intr-o trilogie avandu-l protagonist pe Toshirô Mifune (Legenda lui Musashi/ Miyamoto Musashi – 1954, Duel la Templul Ichijoji/ Zoku Miyamoto Musashi: Ichijôji no kettô – 1955 si Duel pe insula Ganryu/ Miyamoto Musashi kanketsuhen: kettô Ganryûjima – 1956).
O versiune remontata obtine, in 1956, un Oscar onorific pentru „cel mai bun film strain distribuit in SUA“. In continuare, Omul cu ricsa (Muhomatsu no issho, 1958) nu este decat varianta color si nu de aceeasi valoare a filmului sau cu acelasi titlu din 1943. Cu toate acestea, Venetia ii acorda un Leu de Aur, datorat in mare parte lui Toshirô Mifune si umbrei lui Kurosawa! La randul sau, Daisuke Itô (1898-1981), scenaristul si regizorul aventurilor lui Sankichi Sakata din filmul Regele (Ôshô, 1948), pe care le reface in 1955 si 1962, ramane specialistul genurilor jidai-geki, chambara (denumirea populara pentru ken-geki sau filmul cu sabii) si al frescelor istorice (Palanchinul misterios/ Oboro kago – 1951, Tronul mostenitorului/ Shishi no za – 1953). Mai tarziu, el va realiza filme de divertisment la studiourile Daiei pentru starul Raizô Ichikawa (Mascarada vesela/ Benten kozo – 1958, Kirare Yosaburô – 1960), dupa care va trece la studiourile Toei cu propria sa vedeta, Kinnosuke Nakamura (sau Yorozuya, dupa numele sau de scena din teatrul kabuki), pentru ultimele lui filme (Conspiratorul/ Hangyakuji, 1961).
Cazul cel mai interesant a fost acela al lui Tomu Uchida, care, dupa opt ani in prizonierat in China, se intoarce in Japonia, incheie un contract cu Toei, unde realizeaza, pana la moarte, un numar considerabil de filme, in majoritate jidai-geki. Trasaturi distinctive: mizanscena studiata si foarte precisa, precum si lentoarea, de sorginte kabuki, sparta din loc in loc de momente de violenta si de nebunie. Uchida semneaza cateva dintre cele mai bune filme de epoca ale anilor ’50-’60, interpretate adesea de actorul Chiezo Kataoka: Sabii insangerate pe Muntele Fuji (Chiyari Fuji, 1955), trilogia, considerata capodopera sa, Trecatoarea marelui Buda (Daibosatsu toge, 1957-1959), Eroul din cartierul felinarelor rosii (Hana no Yoshiwara hyaku-nin giri, 1960) si propria sa versiune a binecunoscutului Musashi Miyamoto (1961-1965). Printre creatiile sale se afla si un remarcabil gendai-geki: Trecutul nu iarta (Kiga kaikyo, 1965), fresca sociala cu intriga politista despre un om haituit de propriul trecut (interpret: Rentarô Mikuni).
Jidai-geki a fost un gen de baza al cinematografului japonez, in care majoritatea regizorilor mari (cu exceptia lui Ozu si Naruse) sau mai putin importanti si-au exersat talentul, asa cum o parte din marii cineasti hollywoodieni au abordat westernul. Unul dintre cei mai populari regizori care isi leaga numele de acest gen e Masahiro Makino (fiul lui Shozo Makino), autor a zeci de filme, printre care captivantul Cartierul roninilor (Rônin-gai, 1957), un jidai-geki emblematic. La randul sau, Kenji Misumi (1921-1975) poate fi considerat un innoitor al genului, prin faptul ca a recurs la stilizarea unor subiecte folosite si rasfolosite de catre predecesorii sai. A se vedea Fiul destinului (Kiru, 1962) si, mai ales, seria cu Zatôichi, masor orb si imbatabil luptator cu sabia, un rol care il lanseaza pe actorul Shintarô Katsu. Tot Misumi realizeaza cele mai bune episoade din seria Lupul singuratic si fiul (Kozure Ôkami, 1972-1973) si a avut onoarea sa turneze prima productie japoneza pe 70 mm, intitulata Buda (Shaka, 1961). Pe scurt: Misumi sau „mestesugarul“ desavarsit.
