Antonio Lobo Antunes: Important in viata e sa te lasi mereu surprins

Antonio Lobo Antunes este unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. A fost propus la Premiul Nobel pentru literatura in doua randuri. Este de profesie psihiatru si vorbeste despre viata cu modestia unui intelept antic. Iar cartile sale sunt grele de metafora precum constructiile baroce lusitane.

De ce scrieti?
Antonio Lobo Antunes: E ceva foarte complicat. Eu sunt un scriitor ocupat mai mereu cu problemele tehnice ale textului. Nu am timp sa ma intreb asupra sensului scrisului, de ce o fac. La fiecare pas am dificultati tehnice, ma chinui sa vad cum sa spun un lucru in cea mai buna forma. Nu am idei generale despre literatura si nu am un plan dinainte facut. Cuvintele genereaza cuvinte… Cauti, atunci cand scrii, solutii sa spui cel mai bine o idee.

E foarte dificil sa scrii, e tot mai dificil pentru mine, cred ca mereu voi fi un incepator. Experienta nu exista. E atat de suprinzator! Pe de o parte, asta e bine, pentru ca esti surprins mereu, pe de alta parte, face lucrurile tare dificle. Apar mereu atatea carti pe piata! Eu sunt mirat de acest fapt, pentru ca e atat de dificil sa scrii...

Aveti o poveste in minte atunci cand incepeti?
Antonio Lobo Antunes: Eu nu scriu povesti, nu imi pasa de povesti, cred ca ceea ce ma intereseaza pe mine sunt vocile, o voce care se schimba, merge mai departe. Nu le vad fizic, asa, ca pe niste oameni. In ultima mea carte (Ordinea naturala a lucrurilor, n.n.), nici macar nu au nume. Vreau sa pun lumea intre co­pertele unei carti. Mereu incerci sa faci o prima carte. Restul sunt continuari. Tu apartii unui lant care a inceput inainte de tine si merge mai departe dupa moartea ta. Si cititorii scriu cartea. Cand scriu cartea, eu, de fapt, o citesc.

Aveti in minte un cititor pentru care scrieti?
Antonio Lobo Antunes: Incep de la nimic, o fraza, apoi alta. Sunt foarte sarac. Nu stiu unde ma duc, ma duc unde ma duce cartea, ea e ca un organism. Esti, ca scriitor, un fel de somnambul, cartea te duce, nu tu pe ea. Dar asa e si viata. Nu stii ce se va intampla intr-o ora, si asta e minunat. Viata e atat de miraculoasa.

De ce oamenii cauta in continuare si citesc literatura?
Antonio Lobo Antunes: Pentru ca ei isi fac planuri, vor sa afle raspunsuri din carti. Dar nu poti sti raspunsurile, pentru mine asta e atat de evident. Eu am mai multe intrebari decat raspunsuri. Am foarte putine certitudini. Lucrul important in viata e sa te lasi mereu surprins. Oamenii sunt mai bogati decat credem noi. Te surprind mereu. E o mare onoare sa fii viu, e fascinant. Pentru mine, nu e important unde traiesc, as putea trai aici, la Bucuresti.

Si care e visul nostru intr-o viata? Sa fim intelesi. Oamenii se uita la tine, dar nu vad cine esti. E plicticos sa fie nevoie sa explici ceea ce gandesti…

Cand gasesti pe cineva care te intelege, e perfect. Dar e extrem de greu. Celalalt se va uita la mine si va intelege ce vreau sa zic, daca am noroc sa-l gasesc pe acel Cineva Minunat. Sa vorbesti fara cuvinte… dar oamenii de acest fel nu se gasesc usor. Am cunoscut un scriitor, Jorge Amado, el spunea: „inorogul alb vine o singura data, daca trece in fata ta, nu il pierde”. Dar, in general, noi, oamenii, il pierdem. Pentru ca nu suntem obisnuiti sa fim fericiti. Si nu il vedem. Complicam viata teribil…

Dar cu ce suntem obisnuiti?
Antonio Lobo Antunes: Cu singuratatea si cu tristetea. Si cu a fi neintelesi. Amado era mai bun decat cartile sale si stiti de ce? Pentru ca avea atata cunoastere a vietii. A fost comunist, a suferit apoi persecutia comunistilor. Si era un tip foarte singur… era foarte cald ca om. Era asa de frumos sa il vezi cu sotia lui, ii atingea sanul in public atat de natural si deloc vulgar. Ca un semn al cunoasterii lor intime si spunea: „ea e inorogul meu alb”…

Credeti ca suferinta ascute simturile si intelepciunea?
Antonio Lobo Antunes: Majoritatea sufera in tacere. Cu cine sa impartaseasca? Vrem sa fim iubiti si intelesi, dar nu ni se intampla asta. „Sunt atat de singur, sunt atat de singur…” - imi vine si mie sa strig, uneori. Trebuie sa lupti. Daca cineva te intelege, nu e nevoie de vorbe. Eu sunt scriitor, dar nu imi plac cuvintele. Jurnalistii vor de obicei sa scrie ce au ei in minte, iar eu nu vreau sa spun ce vor ei sa scrie. E o intalnire intre doua greseli.

Sincer? Nu stiu de ce scriu. Oamenii nu te vor citi asa cum vrei, ei citesc ce vor. E dificil pentru cititori sa-ti citeasca sufletul. Un scriitor scrie pentru a fi iubit si inteles, dar ei nu inteleg asta. „Va dau sufletul meu, incerc sa exist in ochii vostri, eu exist, dar nu sunt cel pe care il vedeti. Si celalalt, dindaratul cuvintelor este cel important”. Oamenii nu iti vad sufletul, iti vad cuvintele.

Interviu de Iuliana Alexa
Foto: shutterstock.com, Guliver/Getty Images