Parinti, copii, prieteni… Relatiile noastre cu cei din jur fac parte din bogatiile noastre. Ele nu sunt mereu idilice. Dar se pot, desigur, remedia. Tu cum stai la capitolul mama, tata, matusi, veri? Iti sunt aproape? Dar la capitolul prieteni? Ai unul sau o gasca? Sunt stabili sau doar... de o vara?
Cu relatiile noastre afective (parintii copiii sau prietenii) ne petrecem cea mai mare parte a vietii. Cu o expresie americana destul de nimerita, ei sunt the significant others.
Ceea ce nu inseamna ca sunt numai lapte si miere, sursa de bucurie si caldura…. Mai intai, putem incepe prin a survola rapid „reteaua“ noastra de oameni semnificativi.
Este ea destul de densa si multumitoare pentru fiecare dintre noi? E prea-prea? Ne debordeaza? Avem fantasme legate de solitudine?
PARINTII
Presupunand ca inca sunt printre noi, ne intelegem bine cu ei? Cu unul sau cu amandoi? In acest al doilea caz, am facut tot ce ne statea in putinta pentru a remedia noi situatia?
Daca avem lucruri de spus, de reprosat, le-am formulat clar? Ne simtim inca dependenti de ei in vreun fel? Ne este teama sa ii vizitam, de teama vesnicelor reprosuri care ne plonjeaza din nou in statutul de fetita sau de baietel?
Oare ne-am gandit sa le vorbim cu blandete intr-un moment de destindere? Sau oare continuam a le vorbi din datorie, am pierdut speranta schimbarii unei relatii deja degradate? In ce am dori sa le semanam?
Ce anume din ceea ce ne-au transmis am vrea sa dam mai departe copiilor nostri? In fine, ca adult, mai astept ceva de la parintii mei?
COPIII
Daca nu avem inca urmasi, ii dorim oare cu adevarat sau mai degraba nutrim obiectii la ideea de reproducere? Care sunt obiectiile? Daca suntem deja parinti, stim deja ca este o relatie care nu seamana cu nicio alta. Cea pe care o avem cu copiii nostri, le conditioneaza viitorul.
Pentru a face un examen al acestei relatii, depinde daca ei mai sunt inca acasa ori au plecat din cuib. In acest ultim caz, ne putem pune in situatia lor, imaginandu-ne copii. Daca sunt inca dependenti de noi, probabil ca sunt putine puncte comune intre prescolarul dragalas si adolescentul introvertit care se izoleaza in domiciliul parental.
La fiecare varsta, sunt probleme specifice. Putem gasi, orice varsta ar avea, cateva chestiuni fundamentale la care sa meditam. Stim oare ce ne place mai mult la ei, ce ne place cel mai mult sa facem cu ei?
Sau care sunt, din punctul lor de vedere, lucrurile cele mai placute pe care le facem impreuna? Stim ce doresc ei mai mult? De ce anume suntem cei mai mandri? Sau mai putin mandri? Ce fel de griji ne facem in privinta lor?
Scoala? Temperament? Comunicarea cu ceilalti? Am indentificat oare zonele de indoiala, de anxietate, le-am discutat oare cu partenerul? Suntem impreuna in procesul de educare a copilului? Nimeni nu este scutit de culpabilitate in privinta copiilor sai. Ce culpabilitati avem noi si cum le gestionam?
Sunt ele surse de conflict intre noi si copiii nostri? Avem impresia ca ei ne pot spune cu usurinta ceea ce ii deranjeaza la noi? Le facilitam acest dialog? Intr-un fel mai general, ne asumam rolul de parinte? Avem sentimentul ca ne sacrificam pentru ei sau suntem fericiti de momentele pe care le petrecem impreuna cu ei?
PRIETENII
Avem oare destui amici? Sau sunt simple cunostinte? De altfel, care este diferenta? Ce asteptam de la ei: placeri impartite, schimb intelectual, solidaritate in fata dificultatilor existentei? Dar noi ce le aducem lor?
Avem prieteni vechi sau nu prea tine mult o prietenie? Avem un „cel mai bun prieten“ sau „cea mai buna prietena“? Ce rol joaca aceasta persoana in viata noastra? Cat timp mai petrecem impreuna de cand avem si o viata amoroasa multumitoare?
„Fostul“ sau „fosta“ devin prieteni buni? Daca nu, de ce? Prietenii partenerului sunt si ai nostri? Daca nu, de ce? Pierdem amici sau facem in asa fel incat sa ii pastram mai mult timp? Ne putem lipsi de ei complet?
