Poti recunoaste ca ai gresit?

 

Acum doi-trei ani, o colega de serviciu, mai veche, mai experimentata si mai sfatoasa, mi-a facut acest repros care m-a socat: “Nu stii sa-ti recunosti greseala. Te aperi agresiv.”. Am inghitit-o cu noduri, credeti-ma. M-am blocat. Cred ca am urat-o in clipa aceea. Si nu e de mirare: ma prinsese cu ocaua mica.

M-am tot gandit la asta toata ziua si in zilele care au urmat.

Povestea a fost asa:

Aveam de trimis felicitarile de Paste din partea companiei, catre colaboratori, clienti, furnizori, vreo 300 de destinatii in total. Pentru ca n-am primit la timp listele, am intrat in criza de timp. Atunci mi s-a parut evident ca nu vor mai ajunge la timp cu posta si mi-am luat libertatea de a le trimite prin curier.

Toate bune si frumoase, dar era o diferenta de costuri, adica dadusem putin pe dinafara bugetului. Cand mi s-a reprosat asta, eu am sarit ca arsa. In primul rand, m-am aratat dispusa sa suport eu diferenta de cost. (Si, pe cuvant, chiar eram dispusa. Si din orgoliu dar si ca sa sting conflictul.)

Colega cu pricina, care era responsabila de (marele!) proiect, mi-a spus ca pun problema gresit. Adevarata problema era ca luasem decizia de capul meu si nu cerusem acordul. M-am simtit incoltita. Atunci am atacat si i-am acuzat in bloc pe toti cei care ar fi trebuit sa-si revizuiasca listele de clienti si colaboratori si sa mi le dea la timp actualizate.

Apoi a urmat replica de mai sus: “nu stii sa-ti recunosti greseala…”

“Asa sa fie?”, m-am intrebat. Intocmai asa era. Maria avea dreptate. De ce nu mi-am dat seama pana acum? De ce nu mi-a spus-o nimeni niciodata? Si, mai ales, de ce nu stiam eu sa-mi recunosc greseala si sa-mi cer scuze?

De ce ne lipseste aceasta abilitate, atunci cand ne lipseste?

Mai intai, suspectez orgoliul. Atat de nesuferit si incurca-lume este acest orgoliu, incat nu vreau sa mai detaliez problema lui. “Eu sunt infailibila, eu nu pot gresi, eu am intotdeauna dreptate…” Vous savez…

Apoi este neincrederea in ceilalti. In buna lor credinta, in bunavointa lor, in sinceritatea dorintei lor de a comunica si de a negocia. Daca-mi recunosc greseala in fata cui nu merita, n-o sa aprecieze, o sa profite de asta, exact asa cum spune expresia corespondenta in limba engleza: “to take advantage”.

Mai apoi, poate ca ma tem de generalizare: “Iar ai zbarcit-o, ca si data trecuta.”

De ce vreau s-o scot la capat acuzandu-i pe ceilalti? Poate, ca sa deturnez atentia de la propria mea greseala. Poate ca sa-mi deturnez propria atentie, sa ma reabilitez in propriii mei ochi, sa ma impac intr-un fel cu mine.

Mi-ar fi fost mai la indemana sa platesc si toata lumea sa uite.

Dar daca as recunoaste, atunci cand e cazul? Probabil ca unii nu vor intelege gestul. Dar cati ar fi aceia? Eu cred ca oamenii sunt din ce in ce mai deschisi – chiar cred cu tarie acest lucru si voi incerca sa-l demonstrez cu alta ocazie. Iar daca cineva nu va sti sa-mi accepte scuzele si sa porneasca de aici demersul de rezolvare a situatiei, atunci ce voi fi pierdut eu? Nimic. Eu voi fi facut, de buna credinta, ceea ce se cuvenea facut, iar celalalt va fi ratat ocazia.

Rezolutia in speta? E greu, am pierdut ceva timp persistand in greseala si acum recuperez greu. Dar tot e mai bine ca mi-am pus problema intr-o buna zi si ca ma straduiesc, zi de zi, pas cu pas, sa-mi infrunt orgoliul, neincrederea, lasitatea…

Epilog:
N-are prea multa legatura, dar stiti cum m-am despartit de Maria? Intr-un proiect, a luat o decizie pe care a considerat-o evident buna, depasind, astfel, bugetul. I s-a reprosat acest lucru, ea a platit diferenta de cheltuiala, apoi si-a dat demisia. Era cea mai veche angajata a companiei!