Now Reading
Mama anxioasă, fiica neliniștită — cum ne modelăm una pe cealaltă

Mama anxioasă, fiica neliniștită — cum ne modelăm una pe cealaltă

Avatar photo
anxietate fiica mama

Când simți că ceva nu e în regulă, când neliniștea te cuprinde fără un motiv clar, ce voce interioară îți vorbește? E blândă? E critică? Îți spune că ești în pericol? Sau că ar trebui să fii mai atentă, mai cuminte, mai „perfectă”?

Pentru multe femei, acea voce nu este întâmplătoare. E ecoul unei alte voci, auzită în copilărie — poate vocea mamei, poate doar energia ei. O mamă anxioasă nu transmite doar sfaturi, reguli sau îngrijorări. Ea transmite o întreagă perspectivă asupra lumii: cum să simți, cum să reacționezi, cât e sigur să fii tu.

Când anxietatea se învață înainte de a se înțelege

Mama este prima noastră „oglindă emoțională”. Prin ea învățăm ce simțim și dacă e sigur să simțim. Dacă ea a trăit cu teamă, neîncredere sau rușine, e foarte probabil să fi modelat, fără să vrea, felul în care percepem lumea.

Stilul de atașament se formează în primii ani, iar o mamă anxioasă (mai ales una care nu a fost conștientă de propriile trăiri) poate fi:
Supraprotejatoare – copilul învață că lumea e periculoasă și că singur nu se poate descurca.
Critică sau exigentă – copilul învață că nu e niciodată suficient de bun, deci mereu trebuie să se teamă că va greși.
Emoțional indisponibilă – copilul învață că nu e în regulă să simtă sau să ceară ajutor.

Aceste mesaje nu vin întotdeauna prin cuvinte. Adesea vin prin tonul vocii, respirație, expresii faciale, sau prin reacțiile la propriile emoții ale mamei.

Când devii femeia care își poartă mama în reacții

Ajungem adulte și trăim într-o stare de agitație internă. Simțim că trebuie să controlăm totul, că nu avem voie să greșim, că nu ne putem relaxa — pentru că „ceva rău” s-ar putea întâmpla.

Dar dacă ne oprim puțin, putem observa că aceste reacții nu sunt tocmai ale noastre.
Poate sunt răspunsuri învățate. Poate sunt
modele emoționale vechi.
Poate, în spatele fiecărei îngrijorări, se află o replică rostită sau nerostită de mama:
— „Ai grijă să nu te faci de râs.”
— „Lumea nu e un loc sigur.”
— „Nu te încrede în nimeni.”

Uneori, mama nu a spus nimic — dar ne-a arătat totul, prin felul în care se temea de lume.

Separarea conștientă – un act de iubire față de tine (și de ea)

A ne diferenția emoțional de mama nu înseamnă să o respingem sau să o judecăm. Înseamnă să recunoaștem influența ei și să ne întrebăm cu blândețe: „Mai e valabil pentru mine acel tipar?”

Este posibil să păstrăm iubirea față de mamă și, în același timp, să eliberăm ceea ce nu ne mai aparține. Acesta este un act profund de maturizare emoțională.

În psihologia relațională, acest proces se numește differentiation of self – capacitatea de a rămâne conectat cu celălalt, fără a fuziona sau respinge, și în același timp, a-ți păstra propria identitate.

Poți să o iubești pe mama ta și totuși să decizi că e timpul să nu mai trăiești în anxietatea ei.

Întrebarea care rămâne: ce-ar spune mama dacă te-ar vedea liniștită?

Această întrebare poate avea răspunsuri contradictorii. Poate ar fi uimită. Poate s-ar simți în siguranță prin tine. Sau poate ar fi neliniștită, pentru că liniștea nu îi este familiară.

Dar tu ai voie să fii liniștită.

Ai voie să fii femeia care sparge ciclul.

Ai voie să înveți o voce nouă, mai blândă.

Poți descărca exercițiul ghidatCât spațiu ocupă mama în tine?” aici: [Linkul]


Este un pas simbolic, dar profund, în a te reconecta cu propriul spațiu interior. Nu e despre a o elimina pe mamă din tine, ci despre a o onora, păstrând ce te hrănește și eliberând ce te limitează.

Îți aparții. Cu tot ce simți. Cu tot ce devii.

promo
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top