Erika Anna Jurescu: Psihoterapia nu e despre rețete, ci despre prezență și autenticitate.

Într-un interviu sincer și profund, psihoterapeuta Erika Anna Jurescu vorbește despre parcursul său personal și profesional, despre provocările reale ale schimbării și despre cum relația terapeutică poate deveni un spațiu de transformare autentică. Descoperă ce înseamnă, dincolo de tehnici și teorii, să fii cu adevărat prezent lângă un om aflat în căutarea sensului și al echilibrului interior.

Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Erika Anna Jurescu: Nu am visat dintotdeauna să fiu psihoterapeut. A fost un drum care s-a conturat treptat, în timp, pornind de la o nevoie profundă de sens și de a înțelege lumea interioară a oamenilor.

Maternitatea a fost un punct de cotitură important în viața mea. Îmi spun adesea că cei care m-au ajutat să mă îndrept spre psihologie au fost copiii mei. Mi-am dorit să fiu cu adevărat acolo pentru ei – implicată, prezentă, conectată. Iar dorința asta m-a întors inevitabil spre mine: spre nevoia de a înțelege cine sunt ca mamă, ca femeie, ca parte din relații care m-au format și, uneori, m-au rănit.

Așa a început o explorare interioară care, în timp, a devenit mai mult decât un proces personal. A devenit o cale profesională firească. Astăzi, îmi trăiesc profesia cu sens. Nu ca expertul care deține adevărul absolut, ci ca însoțitor sincer care oferă prezență, claritate și sprijin.

R.P.: Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

E.A.J.: Una dintre cele mai mari provocări pe care le observ este așteptarea ca schimbarea să fie rapidă, liniară și confortabilă. Ca și cum ar exista o baghetă magică ce poate rezolva totul imediat. Mulți oameni uită că atât dezvoltarea personală, cât și cea profesională sunt procese, nu evenimente. Iar procesele, prin natura lor, vin în valuri: uneori cu claritate și energie, alteori cu blocaje, ezitări sau reveniri la vechi tipare.

Adevărul este că nu se face nimic peste noapte. Transformarea reală cere timp și implicare. E nevoie de prezență constantă și responsabilitate personală, de răbdare și compasiune de sine, dar și de acceptarea faptului că ne mai poticnim, că uneori facem un pas înapoi, înainte de a merge mai departe.

Și mai mult decât atât: nimeni din exterior nu poate face schimbarea în locul nostru. Dar nici nu e nevoie să fim singuri în asta. Putem fi însoțiți, sprijiniți, ghidați… însă pașii, oricât de mici, rămân ai noștri.

Cred că e important să privim acest drum cu realism și blândețe: nu ca pe o urcare constantă, ci ca pe o călătorie care include și pauze, și întrebări, și reluări. La fel ca în viață.

Așa că, dacă te afli într-un moment în care îți dorești o schimbare, dar nu știi de unde să începi, începe de acolo de unde ești. Cu sinceritate, cu pași mici, cu încrederea că ai voie să mergi în ritmul tău.

R.P.: Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

E.A.J.: Prezența conștientă este cea care îmi permite să fiu alături de persoana din fața mea și în același timp, să rămân atentă și la propriile mele trăiri. Practic costant autoobservarea: îmi urmăresc gândurile, reacțiile, emoțiile pentru a le recunoaște și a nu le lăsa să influențeze procesul terapeutic.

În relația terapeutică, cultiv un cadrul stabil și conținător, unde celălalt să poată aduce părți vulnerabile, întrebări, ezitări, fără teama de a fi evaluat sau judecat.

Această prezență se sprijină și pe propria mea muncă interioară, un proces care nu s-a încheiat în momentul în care am devenit terapeut ci continuă firesc, alături de munca mea cu oamenii. Iar atunci când simt că o situație atinge un punct sensibil sau că am nevoie de o perspectivă diferită, aleg să merg în supervizare sau intervizare. Recunosc și îmi asum faptul că și eu sunt om, iar asta înseamnă să rămân deschisă, atentă și într-un proces de creștere continuă.

R.P.: Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

E.A.J.: Cred că fundamentul oricărui proces de transformare reală este relația terapeutică – acel spațiu bazat pe încredere și prezență, în care te poți simți în siguranță să aduci părți din tine pe care, poate, nu le-ai rostit niciodată. Totodată, oricât de valoroasă ar fi relația, este nevoie de implicarea reală a persoanei, disponibilitatea de a fi parte activă din proces.

Ca abordare, lucrez integrativ. Nu folosesc o tehnică preferată, ci tocmai această flexibilitate, de a alege și adapta instrumentele în funcție de nevoile reale ale omului din fața mea, este ceea ce consider esențial.

În funcție de ceea ce se deschide în terapie, putem lucra:

• cu schema therapy, pentru a identifica și schimba tiparele disfuncționale formate din copilărie;
• cu munca cu părțile interioare, pentru a înțelege și armoniza aspectele din noi care pot intra în conflict sau ne pot sabota;
• cu tehnici somatice, pentru a elibera tensiunea și energia acumulată în corp;
• cu lucrul cu copilul interior, pentru a repara răni vechi din relațiile semnificative;
• cu meditații ghidate, vizualizări, exerciții de compasiune, dar și cu o abordare relațională și transgenerațională, acolo unde este cazul.

Toate aceste metode se integrează într-un proces personalizat, care se construiește pas cu pas, în ritmul fiecărei persoane.

R.P.: Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

E.A.J.: Îmi încep ziua cu exerciții de respirație conștientă și le reiau ori de câte ori simt nevoia, pe parcursul zilei. Mă susțin și prin tehnici somatice blânde sau mai active, prin cântat, dans liber, citit, plimbări, mișcare.

Conectarea cu familia și prietenii e un alt sprijin important, la fel și prin propriul meu proces terapeutic. Nu le practic pe toate deodată, dar fac parte din alegerile pe care le cultiv conștient pentru a reveni la mine și a rămâne prezentă.

R.P.: Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

E.A.J.: Dacă cineva se gândește să urmeze drumul psihoterapiei, l-aș invita să înceapă prin propria experiență ca și client. Să cunoască spațiul acesta nu doar citind cărți, ci din interiorul propriului drum de autocunoaștere și transformare, cu tot ce aduce el: claritate, descoperiri profunde și reușite dar și provocări, blocaje și dificultăți.

Să nu fie o alegere născută din dorința de a-i salva pe alții, ci din disponibilitatea de a fi acolo, lângă un om care își parcurge propria cale și de a-l însoți, nu de a-i spune cum să meargă.

Și mai e și partea pragmatică, despre care se vorbește mai puțin la început. Facultatea, formările, orele de dezvoltare personală, supervizările… toate durează ani și vin cu o investiție serioasă, nu doar financiară, ci și de timp, energie și implicare emoțională.

Iar formarea nu marchează un final. Nu există un „acum sunt gata”. E un drum care se construiește continuu, cu fiecare client, cu fiecare etapă prin care treci – ca om și ca terapeut. Și tocmai asta îl face atât de viu… și, pentru unii dintre noi, imposibil de înlocuit cu altceva.

R.P.: Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?

E.A.J.: De-a lungul timpului, am întâlnit cărți și cursuri care nu doar m-au format profesional, ci m-au însoțit și în propriile mele procese. Recomand cu încredere câțiva autori celor care vor să pășească în acest domeniu.

• Peter Levine, Bessel van der Kolk, Janina Fisher – pentru înțelegerea traumei și a modului în care ea se manifestă în corp, minte și relații
• Jeffrey Young, Gitta Jacob, Arnoud Arntz – pentru explorarea schemelor cognitive și a tiparelor adânci formate în copilărie
• Richard Schwartz, Jay Earley și alți autori – pentru munca cu părțile din noi și influența lor asupra vieții interioare și a relațiilor (IFS)
• Franz Ruppert și Anne Ancelin Schützenberger – pentru perspectiva transgenerațională și impactul istoriei familiei asupra noastră
• Eric Berne – pentru claritatea cu care abordează scenariile de viață și dinamica relațiilor
• Irvin Yalom – pentru abordarea sa existențialistă despre sens, libertate, relație și moarte

R.P.: Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

E.A.J.: Pentru mine, este esențial ca procesul de creștere profesională să fie strâns legat de propria mea transformare. Cred că nu poți merge alături de cineva mai departe decât ai fost tu cu tine.

Formările și cursurile sunt o parte importantă din parcursul meu. Înainte de a integra o abordare nouă în munca mea, simt nevoia să o testez pe pielea mea, să văd cum rezonez cu ea, ce îmi aduce. Apoi, ceea ce simt că are sens pentru mine, duc mai departe și în cabinet.

Faptul că astăzi, multe programe valoroase sunt accesibile online, îmi permite să învăț constant din surse diverse și actuale, atât locale cât și internaționale. În prezent, sunt înscrisă la traininguri care vizează teoria polivagală, SE (Somatic Experiencing), IFS (Internal Family System) și alte modele de lucru cu trauma.

Mă bucur că am o profesie în care ceea ce trăiesc, învăț și transform – în mine, în relațiile mele, în formări – poate deveni resursă și sprijin real în lucrul cu clienții.

R.P.: Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?

E.A.J.: Nu cred că am avut un singur moment de „aha!” care să-mi fi schimbat radical perspectiva. Pentru mine, revelațiile vin des… și nu neapărat din lucruri mari. Uneori apar dintr-un gest, un cuvânt, o întrebare. Alteori, pur și simplu din cum se așază o idee deja știută, dar care capătă un alt sens.

Fiecare abordare învățată mi-a adus câte un „aha”, o piesă care completa ceva în munca mea integrativă. În perioada aceasta, cele mai multe astfel de momente vin din lucrul cu terapiile somatice, corporale: simple, blânde, graduale, dar surprinzător de profunde… încă în proces de așezare și în mine. Cred că, adesea, suntem mult mai deconectați de corp decât ne dăm seama, deși el e o sursă constantă de semnale, sens și reglare. Avem nevoie de această perspectivă și în terapie, mai ales când vorbim despre traumă, siguranță sau reconectare cu sinele.

R.P.: Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

E.A.J.: Una dintre cele mai mari bucurii este să văd, sub ochii mei, cum oamenii se schimbă, cum își regăsesc vocea, puterea, direcția. Cum încep să strălucească din nou, în felul lor unic.

Iar când un om se transformă în terapie, schimbarea lui nu rămâne izolată, ea se răsfrânge și în relațiile din jur, în familie, în cuplu, în viața de zi cu zi. Faptul că pot contribui, chiar și un pic, la o transformare care se propagă mai departe, îmi dă un sens profund.

E o muncă pe care o simt cu adevărat aliniată cu valorile mele, care mă pasionează și mă împlinește.

R.P.: Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

E.A.J.: Văd rezistența ca pe un mecanism de protecție, nu ca pe un obstacol – o parte din client care încearcă, în felul ei, să-l țină în siguranță. De aceea, o abordez cu deschidere, respect și uneori cu umor, atunci când contextul o permite.

Nu o evit, nu o ocolesc. Dimpotrivă, o întâmpin ca pe un semnal valoros care merită ascultat. Rezistența are un mesaj, o funcție importantă, iar când persoana ajunge să-i înțeleagă rostul, relația cu sine devine mai clară și mai blândă. De multe ori, tocmai în această înțelegere apar și resursele necesare pentru a construi ceva nou, mai adaptat prezentului, chiar dacă vechiul mecanism a avut un rol esențial în trecut. Și facem asta pas cu pas, în ritmul clientului, fără presiunea unei schimbări rapide.

R.P.: Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?

E.A.J.: Cred că viitorul psihoterapiei stă într-un echilibru între tot ce aduce tehnologia și esența profund umană a acestei meserii. Avem acces la resurse, formări și perspective din toată lumea, ceea ce deschide multe uși. În același timp, volumul uriaș de informație poate crea confuzie, e nevoie de discernământ și ancorare.

Conectarea reală, de la om la om, rămâne esențială. Poate că tehnologia poate susține și chiar îmbogăți procesul terapeutic, dar nu îl poate înlocui. Cel puțin nu acel spațiu viu, cald și conținător care se creează într-o relație interumană autentică.