Psih. Dr. Mircea Radu: Relația terapeutică rămâne cel mai puternic instrument al schimbării
Psih. Dr. Mircea Radu, fondator Resilient Mind, vorbește despre psihoterapie cu rigoare, claritate și o înțelegere profundă a felului în care oamenii se transformă cu adevărat. Dincolo de tehnici, metode și modele validate științific, el așază în centrul procesului terapeutic relația — acel spațiu sigur în care clientul poate începe să se vadă mai clar, să-și înțeleagă mecanismele și să își recapete autonomia.
În acest interviu, discutăm despre provocările reale ale dezvoltării personale, despre rolul rezistenței în terapie, despre formarea autentică a unui specialist și despre viziunea unui domeniu în care rigoarea, comunitatea și umanitatea trebuie să meargă împreună.
Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?
Mircea Radu: Alegerea profesiei nu a fost un moment singular, ci mai degrabă un proces de clarificare în timp. Încă de la începutul formării mele am fost interesat de felul în care oamenii funcționează dincolo de comportamentele vizibile, de mecanismele emoționale, de sensul personal și de felul în care experiențele de viață ne modelează.
Motivația a venit din convingerea că schimbarea reală se produce în relație. Psihologia mi-a oferit cadrul în care pot să însoțesc oamenii în procesele lor de înțelegere și transformare, iar lucrul direct cu ei este, în esență, nucleul acestei profesii. Este un domeniu în care impactul este viu, imediat și uman.
Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?
M.R.: Cea mai mare provocare nu este lipsa resurselor, ci dificultatea de a avea un contact autentic cu sine. Mulți oameni funcționează în tipare automate — construite din experiențe anterioare, credințe sau mecanisme de protecție — fără să fie pe deplin conștienți de ele.
În dezvoltarea personală și profesională, obstacolul major este evitarea disconfortului emoțional. Schimbarea implică inevitabil incertitudine, vulnerabilitate și confruntare cu aspecte mai puțin confortabile ale sinelui. Fără această asumare, dezvoltarea rămâne la nivel superficial.
Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi?
M.R.: Obiectivitatea în psihoterapie nu înseamnă absența implicării, ci conștientizarea propriilor reacții. Pentru mine, acest lucru se sprijină pe trei piloni:
- formare continuă și ancorare în modele validate științific
- supervizare profesională constantă
- reflecție personală asupra procesului terapeutic
Relația terapeutică este una autentică, dar delimitată profesional. Îmi asum rolul de ghid, nu de judecător sau salvator. Fiecare client este privit în contextul său unic, iar intervenția este adaptată.
Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta?
M.R.: Lucrez cu o abordare integrativă care îmbină rigoarea conceptuală cu lucrul direct asupra experienței. Cu toate acestea, dincolo de orice model sau tehnică, elementul central rămâne relația terapeutică.
În practică, am observat constant că tehnicile, oricât de bine validate ar fi, nu produc schimbare în absența unui cadru relațional sigur. Clientul nu se deschide și nu lucrează real cu sine dacă nu există un minim de încredere, acceptare și predictibilitate în relația terapeutică.
Dincolo de instrumente, ceea ce facilitează schimbarea sunt câteva procese esențiale:
- contactul real cu emoțiile, nu doar înțelegerea lor la nivel cognitiv
- integrarea experiențelor, adică legarea sensurilor personale de trăirile actuale
- reconectarea cu resursele personale, care de multe ori sunt blocate sau inaccesibile în momentul în care persoana ajunge în terapie
Tehnicile devin relevante abia în acest context. De exemplu, în lucrul cu depresia, putem folosi activare comportamentală sau restructurare cognitivă, dar eficiența lor depinde în mare măsură de cât de disponibil este clientul să se implice în proces — iar această disponibilitate este construită în relație.
Aș spune că rolul meu nu este doar să aplic tehnici, ci să creez condițiile în care acestea pot funcționa. Relația oferă siguranța necesară pentru explorare, iar intervenția vine ca o continuare firească a acestei relații, nu ca un element impus din exterior.
În acest sens, relația nu este un „context” al terapiei, ci un instrument în sine — unul care precede și susține orice alt tip de intervenție.
Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?
M.R.: Cred că întrebarea pornește de la o premisă ușor simplificată — că emoțiile apărute în urma sesiunilor sunt ceva de „gestionat” sau de „eliminat”. În realitate, ele fac parte din instrumentul de lucru.
În practică, nu vorbim doar despre stres sau emoții negative, ci despre reacțiile pe care le ai ca terapeut în relație cu clientul. Aceste reacții — dacă sunt înțelese corect — devin informație clinică, nu doar o încărcare personală.
Există o diferență importantă între două registre în care funcționez simultan:
Pe de o parte, este poziția de clinician, care pune la îndoială, formulează ipoteze, caută mecanisme. Este partea care nu ia lucrurile „așa cum sunt spuse”, ci încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în profunzime.
Pe de altă parte, este poziția de psihoterapeut, unde lucrezi cu realitatea subiectivă a clientului — cu experiența lui așa cum este trăită, nu corectată sau contrazisă.
Emoțiile apar, de regulă, exact în această intersecție. Dacă nu ești conștient de ele, riști fie să le eviți, fie să reacționezi din ele. Dacă le poți observa, devin un indicator util: despre relație, despre dinamică, uneori chiar despre ceea ce clientul nu poate încă exprima direct.
Din punct de vedere practic, nu fac ceva „special” pentru a scăpa de ele, ci le integrez în proces:
- le observ și le formulez ca ipoteze, nu ca adevăruri
- fac distincția între ce îmi aparține și ce este indus în relație
Delimitarea între spațiul profesional și cel personal rămâne importantă, dar nu în sensul de a „închide” emoțiile, ci de a nu le duce neprocesate mai departe.
Pe măsură ce acumulezi experiență, nu devii mai puțin expus la aceste reacții, ci mai capabil să le folosești fără să te lase fără resurse. Asta face diferența între a fi afectat de muncă și a lucra cu ceea ce apare în ea.
Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?
M.R.: În primul rând, să înțeleagă foarte clar că este un drum lung și cumulativ. Nu este o profesie care se construiește rapid și nici una în care poți funcționa bine doar pe bază de teorie sau intuiție.
La început există adesea o discrepanță între ceea ce știi și ceea ce poți face efectiv în cabinet. Asta este normal, dar trebuie acceptat. Competența reală apare în timp, din expunere constantă la cazuri, din greșeli corectate și din feedback.
Aș sublinia câteva direcții esențiale:
- investiția reală în formare, nu doar formală — nu este suficient să acumulezi diplome; este important să alegi formări care oferă structură, practică și feedback real
- dezvoltare personală continuă — nu doar ca obligație profesională, ci ca instrument de lucru; dacă nu îți înțelegi propriile mecanisme, ele vor intra inevitabil în relația cu clientul
- răbdare — la început există tendința de a vrea rezultate rapide, dar competența clinică se construiește lent, prin repetare și rafinare
- asumarea responsabilității — lucrezi cu oameni în situații de vulnerabilitate, iar intervențiile tale au consecințe reale
Aș mai adăuga un lucru care se învață mai târziu: este important să înveți să tolerezi incertitudinea. Nu toate cazurile sunt clare, nu toate intervențiile funcționează din prima, iar uneori progresul este lent sau greu de observat.
Este o profesie profund valoroasă, dar și una care cere disciplină, structură și o etică profesională solidă. Dincolo de motivație, ceea ce face diferența în timp este consistența.
Ce resurse recomanzi pentru dezvoltare în domeniu și cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist?
M.R.: Nu aș vorbi neapărat despre resurse ca o listă, ci mai degrabă despre un parcurs care trebuie construit coerent.
Din experiența mea, dezvoltarea reală apare atunci când merg în paralel trei direcții.
Prima este formarea profesională, în sensul în care înveți să gândești un caz și să lucrezi structurat — de la evaluare la intervenție. În cadrul Resilient Mind am dezvoltat cursuri orientate exact în direcția asta, cu accent pe aplicabilitate: evaluare clinică, conceptualizare de caz și lucrul cu contexte specifice din practică.
A doua este supervizarea și contactul direct cu cazurile. Aici începe, de fapt, învățarea reală. Eu lucrez de mai bine de 5 ani cu grupe de supervizați, iar acest cadru constant ajută mult la dezvoltarea gândirii clinice și a intervenției.
A treia este lucrul personal, care rămâne esențial. Am dezvoltat, alături de echipă, programe de mentorat pentru psihologi și studenți la psihologie, dar și grupe de practică și dezvoltare personală, tocmai pentru a susține această dimensiune — pentru că modul în care funcționezi tu ca persoană intră inevitabil în relația terapeutică.
Pe lângă acestea, ajută mult și expunerea la evenimente profesionale punctuale — workshopuri, webinarii sau întâlniri de tip networking (precum Resilient Talks), unde există contact direct cu teme actuale și cu alți specialiști din domeniu.
În esență, nu o resursă te formează, ci felul în care reușești să integrezi formarea, practica și lucrul cu tine într-un mod consecvent.
Ai avut un moment „aha!” în carieră?
M.R.: A fost un „aha” diferit, care a venit cu multă liniște. A pornit, de fapt, dintr-un vis recurent din copilărie. Știam că sunt un „doctor”, dar nu în sensul clasic — nu aveam halat sau stetoscop. Lucram cu oamenii, într-o mansardă, iar în curte era un vișin. Nu înțelegeam atunci ce înseamnă, dar imaginea a rămas constantă.
Ani mai târziu, lucrurile au început să capete formă. Primul centru Resilient Mind are o mansardă și, în curte, un vișin. A fost momentul în care a început să se contureze și comunitatea — atât din specialiști în sănătate mintală, cât și din oamenii care veneau către acest tip de sprijin.
Acolo a apărut, de fapt, „aha”-ul. Nu ca o revelație bruscă, ci ca o confirmare liniștită că lucrurile sunt așezate și că direcția este coerentă, iar impactul există — în oameni, în relațiile construite și în felul în care comunitatea a crescut.
A fost mai puțin un moment de descoperire și mai mult unul de recunoaștere.
Care este cea mai mare recompensă a muncii tale?
M.R.: Cea mai mare recompensă nu este un rezultat punctual, ci procesul prin care un om începe să își recapete autonomia.
Sunt momente în care vezi cum ceva se schimbă în mod real — nu neapărat spectaculos, dar profund. Clientul începe să înțeleagă mai clar ce i se întâmplă, să își recunoască propriile mecanisme și, treptat, să facă alegeri mai conștiente.
Nu este vorba doar despre reducerea simptomelor.
Simptomele pot să scadă și prin adaptare sau evitare. Ceea ce contează, din punctul meu de vedere, este transformarea — momentul în care persoana nu mai reacționează automat, ci începe să își asume direcția.
Există câteva momente-cheie în proces, care rămân relevante de fiecare dată:
când clientul spune „acum înțeleg” — dar o spune diferit, nu doar la nivel cognitiv, ci ca experiență integrată; sau când apare „acum pot” — nu ca intenție, ci ca acțiune.
În același timp, recompensa nu vine doar din lucrul individual.
O parte importantă este să vezi cum aceste procese se extind în comunitate. În Resilient Mind, întâlnesc atât oameni care vin în rol de beneficiari, cât și profesioniști aflați în formare sau în practică. În timp, diferențele dintre aceste roluri se nuanțează — rămâne, în esență, același proces de creștere.
Aș spune că, recompensa este să vezi cum ceva devine stabil în interiorul cuiva, fără să mai depindă de tine.
Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client?
M.R.: Rezistența nu este, din punctul meu de vedere, un obstacol în proces, ci un indicator important.
De cele mai multe ori, ea semnalează faptul că există un nivel de disconfort sau de vulnerabilitate pe care persoana nu îl poate accesa încă în mod direct. În acest sens, nu este ceva ce trebuie „depășit”, ci înțeles.
Scepticismul sau reticența nu apar fără motiv. De multe ori, ele sunt rezultatul unor experiențe anterioare — fie în terapie, fie în alte relații — în care încrederea a fost afectată sau în care persoana a învățat că este mai sigur să păstreze controlul.
De multe ori, rezistența protejează exact acele zone care au nevoie de cel mai mult timp și siguranță pentru a fi accesate.
În momentul în care este înțeleasă și nu forțată, rezistența își pierde din rigiditate și poate deveni parte activă din proces. Nu mai funcționează ca o barieră, ci ca o formă de ghidaj — indicând ritmul și limitele în care clientul poate lucra în acel moment.
În acest sens, nu încerc să „elimin” rezistența, ci să o integrez în intervenție.
Unde vezi viitorul domeniului tău?
M.R.: Cred că domeniul sănătății mintale va merge din ce în ce mai mult în direcția integrării.
Observ deja o schimbare importantă. Oamenii nu mai caută doar soluții punctuale sau intervenții rapide, ci încep să fie interesați de înțelegere și de procese pe termen lung. În același timp, crește nevoia de rigoare — intervenții validate, evaluări complexe, structură în lucru.
În paralel, cred că va deveni din ce în ce mai clar că sănătatea mintală nu poate fi abordată izolat.
Este legată de relații, de contextul de viață, de mediul profesional și de comunitățile în care funcționăm. În acest sens, intervenția nu mai este doar individuală, ci devine parte dintr-un sistem mai larg. Asta este ceea ce încerc să construiesc prin Resilient Mind, un spațiu integrat, în care evaluarea, intervenția, formarea și comunitatea coexistă. Un loc în care oamenii pot înțelege cum funcționează, pot lucra asupra acestui lucru și, în timp, pot duce mai departe ceea ce construiesc aici.
De altfel, ideea de comunitate devine din ce în ce mai relevantă.
Nu mai vorbim doar despre relația terapeutică individuală, ci despre contexte în care oamenii învață unii de la alții — fie că sunt beneficiari sau profesioniști în formare. În experiența noastră, aceste spații accelerează procesele de învățare și dau mai multă consistență schimbării.
Cred că viitorul domeniului nu este doar despre metode mai bune, ci despre cadre mai coerente în care relația, rigoarea și comunitatea se susțin reciproc.
