Interviu cu specialist în Reflexoterapia Facială Italiană, MIHAELA PANAIT

1. Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

M.P.: Parcursul meu către Reflexoterapia Facială Italiană nu a fost unul liniar. Sunt licențiată în Drept în România, iar pasiunea pentru domeniul investigativ a existat cu mult înainte ca reflexoterapia să intre în viața mea. Criminalistica a reprezentat, pentru mult timp, o direcție profesională către care am simțit o atracție profundă.
Venirea în Italia a schimbat însă cursul lucrurilor. Pentru o perioadă am lucrat într-un domeniu foarte diferit de pregătirea mea, până când o problemă serioasă la nivelul coloanei vertebrale, urmată de o intervenție chirurgicală, m-a determinat să-mi reconsider drumul.
Privind retrospectiv, ceea ce atunci am trăit ca pe o ruptură s-a dovedit a fi, de fapt, un punct de reașezare și de plecare într-o altă direcție.
Încă din anii facultății aveam o înclinație spontană către masajul facial și către lucrul prin atingere, fără să fi urmat însă o formare în acest sens. După operație, la sugestia unei prietene, am început să caut o posibilă direcție profesională și astfel am întâlnit reflexoterapia. Am început să o studiez și să o experimentez inclusiv asupra mea, iar ceea ce am observat m-a determinat să aprofundez.
În aceeași perioadă am reluat și celălalt fir al parcursului meu. În Italia mi-am continuat formarea în domeniul științelor investigative, criminologiei și criminalisticii, aprofundând inclusiv psihologia investigativă, comunicarea nonverbală și studiul microexpresiilor faciale. Pentru o vreme, cele două drumuri au crescut în paralel.
Mult timp m-am întrebat ce putea să mă atragă atât de profund către două domenii aparent atât de îndepărtate. Până când am înțeles că exista un element comun: căutarea a ceea ce nu este imediat vizibil.
În criminalistică pornești de la urme, detalii și indicii pentru a reconstrui o realitate. În reflexoterapia facială pornești de la ceea ce persoana aduce cu sine și înveți să observi semnalele prin care corpul își exprimă propria realitate. Sunt două forme foarte diferite de cunoaștere, dar ambele solicită acea parte din mine care observă, cercetează și caută sens dincolo de aparență.
La un moment dat, alegerea a devenit firească. Am ales reflexoterapia pentru că aici am simțit că pot pune toate aceste calități în slujba omului.
Într-un anumit sens, am ales viața: întâlnirea directă cu oamenii și posibilitatea de a contribui, prin ceea ce știu să fac, la starea lor de bine.

2. Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

M.P.: Cred că una dintre marile provocări ale omului contemporan este dificultatea de a rămâne conectat la sine într-o lume care îi solicită permanent atenția către exterior.
Suntem încurajați să performăm, să fim eficienți, să ne adaptăm și să continuăm, uneori chiar și atunci când resursele noastre interioare sunt diminuate. Ajungem astfel să acordăm foarte multă atenție lucrurilor pe care trebuie să le facem și mult mai puțină felului în care suntem în timp ce le facem.
Pentru mine, dezvoltarea nu înseamnă doar acumulare de cunoștințe, competențe sau rezultate. Înseamnă și capacitatea de a ne observa, de a ne recunoaște limitele și de a sesiza semnalele care ne arată că ceva are nevoie de atenția noastră.
Echilibrul începe, poate, atunci când omul încetează să se privească numai prin prisma a ceea ce trebuie să facă și începe să fie atent la ceea ce este.

3. Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

M.P.: Pentru mine, obiectivitatea începe prin a întâlni persoana, nu problema ei.
Un simptom sau o disarmonie surprinde o stare dintr-un anumit moment; omul din fața mea poartă însă o întreagă istorie, un context familial, profesional și relațional, experiențe, alegeri și un mod unic de a traversa viața. De aceea încerc să nu încadrez niciodată persoana într-un tipar prestabilit.
Ascult ceea ce îmi spune, dar acord atenție și comunicării nonverbale, expresiei și acelor elemente care uneori rămân nerostite. Formarea mea în fizionomie, comunicare nonverbală și studiul microexpresiilor faciale mi-a rafinat capacitatea de observație, fără ca aceasta să devină un instrument de etichetare sau de interpretare arbitrară.
În același timp, încerc să nu proiectez asupra celui din fața mea propriile experiențe, convingeri sau așteptări.
Obiectivitatea nu înseamnă distanță umană. Înseamnă să fii suficient de aproape pentru a înțelege, fără să te substitui celuilalt.

4. Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

M.P.: Mai mult decât o singură tehnică, consider esențial felul în care este construit și urmărit întregul parcurs.
În Reflexoterapia Facială Italiană pornim de la simptomul pentru care persoana ni se adresează și construim un protocol de tratament. Simptomul nu este privit exclusiv ca ceva ce trebuie îndepărtat, ci și ca un semnal prin care corpul atrage atenția asupra unei disarmonii.
Protocolul oferă structură, însă observația rămâne fundamentală. Pe parcurs urmăresc reacțiile corpului și, atunci când este indicat, pot integra tehnici complementare din formarea mea, precum moxa, ventuzoterapia sau Gua Sha.
Consider importantă și participarea activă a persoanei. Atunci când parcursul o prevede, ofer o hartă simplificată pentru autotratament, astfel încât lucrul început împreună să poată continua și acasă. Persoana este invitată să observe și să noteze reacțiile corpului într-un jurnal, pentru că acestea devin informații valoroase în evaluarea etapelor următoare.
După încheierea protocolului și perioada de pauză, ceea ce corpul a exprimat ne ajută să orientăm continuarea parcursului.
Tehnica oferă reperele; ascultarea răspunsului individual al corpului este ceea ce împiedică metoda să devină mecanică.

5. Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

M.P.: Pentru mine, empatia nu înseamnă să preiau asupra mea ceea ce aparține celuilalt. Pot fi profund prezentă în întâlnire și pot primi ceea ce persoana aduce cu sine, fără să mă identific cu experiența ei.
Nu am simțit niciodată nevoia de a construi o formă de „protecție” față de persoana cu care lucrez. Prefer să lucrez cu inima deschisă, păstrând în același timp conștientizarea propriilor limite.
Deschiderea nu înseamnă să te pierzi în experiența celuilalt.
În timp am învățat să-mi observ propriile reacții și să-mi păstrez centrul. Atunci când simt nevoia, după o întâlnire îmi acord câteva momente de liniște pentru a reveni la mine.
Consider esențial și lucrul continuu asupra propriei persoane. Atunci când alegi o profesie în care intri atât de aproape în contact cu oamenii, responsabilitatea nu privește doar ceea ce știi să faci, ci și felul în care tu însuți te prezinți în acea întâlnire.

6. Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

M.P.: I-aș spune, înainte de toate, să nu se grăbească să caute efectul spectaculos. Un rezultat imediat poate impresiona, dar nu poate înlocui cunoașterea, experiența și capacitatea de a înțelege ceea ce faci și de ce o faci.
Este nevoie de studiu, practică, disciplină și respect pentru limitele propriei competențe. Dar există și o dimensiune pe care nicio tehnică nu o poate înlocui: disponibilitatea de a lucra asupra propriei persoane.
Este mai mult decât o formare profesională: este un parcurs în care, în timp ce înveți să-l întâlnești pe celălalt, ajungi inevitabil să te întâlnești și pe tine.
A lucra cu oamenii presupune responsabilitate. Înseamnă să respecți timpul, limitele și unicitatea celui din fața ta, fără să te așezi vreodată în postura celui care deține toate răspunsurile.
Și cred că există ceva ce nu ar trebui pierdut niciodată pe acest drum: capacitatea de a te emoționa în fața întâlnirii cu celălalt.
În ziua în care un tratament devine doar o succesiune de gesturi executate corect, ceva esențial din această profesie s-a pierdut.

7. Ce resurse, cărți, cursuri, seminarii recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coachingului, consultanței sau trainingului?

M.P.: Nu cred într-o bibliografie universală și nici într-un curs care să poată reprezenta răspunsul potrivit pentru toată lumea. Resursele trebuie alese în funcție de domeniul în care fiecare dorește să se formeze și, mai ales, cu discernământ.
În domeniul meu consider fundamentală o formare serioasă, structurată și coerentă, care să ofere nu doar tehnici, ci și înțelegerea principiilor pe care acestea se bazează.
Formarea mea în Reflexoterapia Facială Italiană, în cadrul Academiei AIRFI, constituie fundamentul practicii mele. În acest parcurs am întâlnit și principiile Medicinei Tradiționale Chineze, pe care continui să le aprofundez pentru a înțelege mai bine dinamica energetică proprie fiecărei persoane și modul în care diferitele manifestări ale corpului se află în relație unele cu altele.
Cred, de asemenea, în valoarea întâlnirii cu discipline diferite, atunci când sunt abordate cu rigoare, discernământ și fără confuzie între competențe.
Nu cred că valoarea unui profesionist se măsoară prin numărul de cursuri sau diplome acumulate.
O formare autentică nu ar trebui doar să ne ofere răspunsuri, ci și să ne învețe să formulăm întrebări mai bune.

8. Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

M.P.: Curiozitatea a fost întotdeauna unul dintre motoarele parcursului meu.
Continui să studiez, să aprofundez ceea ce am învățat și să urmez formări care au o legătură reală cu practica mea. Îmi aprofundez permanent cunoștințele în reflexoterapie și Medicina Tradițională Chineză și continui să explorez metode care îmi pot rafina capacitatea de observație și de lucru.
În același timp, consider că dezvoltarea profesională nu înseamnă doar acumulare de tehnici. Înseamnă să revii asupra a ceea ce știi, să confrunți teoria cu experiența, să observi, să rămâi receptiv la ceea ce fiecare întâlnire îți poate arăta și să ai disponibilitatea de a-ți revizui propriile certitudini.
Îmi păstrez și libertatea de a explora perspective diferite prin lecturi și practici care aparțin parcursului meu personal. Nu transform însă automat fiecare interes într-un instrument profesional. Pentru mine este esențial să păstrez clară diferența dintre ceea ce explorez din curiozitate și ceea ce sunt formată să practic.
Curiozitatea este una dintre formele vitalității. Atâta timp cât continuăm să ne punem întrebări, continuăm să evoluăm.

9. Ai avut vreodată un moment „AHA” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea?

M.P.: Da. Una dintre conștientizările importante pentru mine a fost să înțeleg că rigoarea unei metode și capacitatea de a simți ceea ce se petrece în timpul unui tratament nu se exclud; se completează.
Cunoașterea îți oferă reperele. Experiența te învață să observi.
Am înțeles că nu trebuie să caut cu orice preț un răspuns, ci să învăț să urmăresc ceea ce corpul îmi arată.

10. Dacă da, ne poți povesti despre el?

M.P.: La începutul practicii mă sprijineam, firesc, foarte mult pe ceea ce învățasem: simptom, corespondențe, protocol, tehnică. Experiența mi-a arătat treptat că omul este întotdeauna mai complex decât schema prin care încercăm să-l înțelegem.
Pornim de la un protocol precis și îl ducem la capăt, însă reacțiile observate pe parcurs și cele consemnate ulterior de persoană reprezintă informații prețioase. Ele pot indica ceea ce este necesar să integrăm sau pot orienta etapa următoare.
Pentru mine, revelația a fost să înțeleg că protocolul este o structură care susține munca, nu o limită care împiedică observația.
Două persoane pot veni cu același simptom și totuși pot avea parcursuri diferite. Cunoașterea îmi oferă repere; experiența m-a învățat să recunosc unicitatea omului pe care îl am în față.
Cred că maturitatea profesională începe atunci când ceea ce ai învățat îți oferă nu doar siguranța de a ști ce să faci, ci și discernământul de a înțelege ceea ce observi.

11. Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

M.P.: Cea mai mare recompensă este, pentru mine, încrederea.
Faptul că un om îți permite să intri, pentru un timp, într-un spațiu atât de personal și îți încredințează o parte din vulnerabilitatea sa este un privilegiu și, în același timp, o mare responsabilitate.
Mă emoționează să observ schimbarea: uneori într-un chip mai destins, într-o respirație diferită sau într-o stare de liniște; alteori, mult mai subtil, prin ceea ce persoana începe să observe și să înțeleagă despre sine și despre propriul corp.
Dar există și o altă dimensiune pe care am înțeles-o în timp: relația nu este niciodată unilaterală.
Fiecare întâlnire este un schimb: în timp ce îl însoțești pe celălalt, evoluezi și tu.
Poate tocmai de aceea capacitatea de a mă emoționa nu s-a diminuat. Și sper să nu se diminueze niciodată.

12. Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

Nu consider scepticismul un obstacol și, mai ales, nu simt nevoia să îl combat.
Fiecare persoană are dreptul la propriile întrebări și rezerve, mai ales atunci când se apropie pentru prima dată de o metodă pe care nu o cunoaște.
Prefer să explic cu claritate ce este Reflexoterapia Facială Italiană, cum se desfășoară un tratament și care sunt limitele practicii mele. Nu încerc să conving și nu promit rezultate. Încrederea autentică nu se obține prin persuasiune, ci se construiește prin seriozitate, transparență și experiență directă.
Și rezistența merită respectată. Uneori omul are nevoie de timp, iar acel timp îi aparține. Nu este rolul meu să forțez o deschidere pentru care nu este încă pregătit.
Reflexoterapia nu cere credință. Persoana poate veni cu toate îndoielile sale. Prefer ca experiența să vorbească în locul meu.

13. Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate? 

M.P.: Cred că, paradoxal, cu cât lumea devine mai tehnologizată, cu atât va crește nevoia de a ne întoarce către ceea ce este profund uman.
Tehnologia ne oferă instrumente extraordinare, acces rapid la informație și posibilități de conectare pe care generațiile anterioare nu le-au avut. În același timp, petrecem tot mai mult timp prin intermediul ecranelor, într-un ritm care ne poate îndepărta de experiența directă a propriului corp.
Tocmai de aceea cred că practicile care presupun contactul direct, atingerea, prezența și întâlnirea nemijlocită dintre doi oameni vor dobândi o valoare tot mai mare.
În ceea ce privește Reflexoterapia Facială Italiană, îmi doresc să o văd evoluând prin rigoare, formare profesională serioasă și dialog cu alte discipline. Nu cred că viitorul constă în a opune practicile complementare medicinei sau progresului tehnologic, ci în a înțelege cu luciditate unde le este locul, care le sunt limitele și ce pot aduce în susținerea stării de bine a persoanei.
Poate că adevărata provocare a viitorului nu va fi să alegem între tehnologie și umanitate, ci să învățăm să le păstrăm pe amândouă, fără ca una să o înlocuiască pe cealaltă.