Cine îl ascultă pe cel care ascultă?

Meseria de psiholog te pune, zi de zi, în mijlocul oamenilor. Și totuși, poate fi una dintre cele mai solitare profesii. Despre nevoia noastră, a celor care conțin, de a nu rămâne singuri cu ceea ce ducem.

Este ora opt seara. Ultimul client de azi și-a luat rămas-bun, ușa s-a închis, iar în cabinet s-a lăsat o liniște pe care numai eu o aud. Aranjez pernele, sting veioza, adun ceștile. Camera care, cu câteva minute în urmă, era plină de o poveste — de o durere, de o speranță, de o cotitură — se golește dintr-odată. Iar drumul spre casă e tăcut.

Sună aproape a paradox: psihologul este omul care nu rămâne aproape niciodată singur. Ușa cabinetului se deschide și se închide de mai multe ori pe zi, iar în spatele ei se așază, rând pe rând, povești, lacrimi, tăceri, momente de răscruce. Am întâlnit, în anii aceștia, sute de oameni. I-am ascultat, i-am însoțit, i-am ținut aproape în clipe în care ei înșiși abia se mai țineau. Și totuși, dacă i-ai întreba pe mulți dintre colegii mei ce simt la capătul unei zile pline, ți-ar răspunde cu un cuvânt care surprinde: singurătate.

Am ales de multă vreme această meserie și o iubesc profund. Dar am învățat, în timp, un adevăr pe care rareori îl spunem cu voce tare: relația din cabinet este, prin natura ei, asimetrică. Noi îi ascultăm pe ceilalți, îi susținem, îi conținem. Ei ne vorbesc nouă — nu noi lor. Și este exact așa cum trebuie să fie, fiindcă spațiul acela le aparține lor. Rolul nostru e să fim malul stabil de care se pot sprijini valurile, nu să adăugăm propriile valuri în încăpere.

Numai că malul, la rândul lui, e udat de fiecare val. Suntem antrenați ani de zile să reglăm, să conținem, să găzduim emoția celuilalt fără să ne pierdem pe noi. Rareori ne întreabă cineva unde se duce tot ceea ce găzduim. Pentru că, la sfârșitul zilei, poveștile nu dispar odată cu clientul care iese pe ușă. Rămân cu noi. Le ducem acasă, în tăcerea aceea de pe drum, și de multe ori le metabolizăm singuri.

Cine ține cont de cel care ține cont? Cine îl conține pe cel care conține? Cine îl ascultă pe cel care ascultă?

O singurătate discretă, dar reală

Există o formă de izolare specifică profesiei noastre, cu atât mai pronunțată pentru cei care lucrează pe cont propriu sau de acasă. Nu ai un coleg pe hol. Nu ai conversația de la cafea în care, fără să vrei, îți descarci ziua. Nu ai pe cineva la câțiva pași care să ridice privirea și să dea din cap a înțelegere atunci când ieși dintr-o ședință grea. Liniștea unui cabinet propriu e un lux — și, uneori, o povară.

În timp, această izolare are un cost. Îl cunoaștem cu toții sub diverse nume: oboseala de compasiune, epuizarea profesională, senzația surdă că dai încontinuu și rareori primești. Nu pentru că am fi slabi, ci pentru că suntem oameni. Iar oamenii nu sunt făcuți să care singuri, la nesfârșit, greutatea altora.

Am descoperit, în timp, că antidotul nu vine dintr-o tehnică nouă sau dintr-un articol de specialitate. Vine din oameni. Din colegi. Dintr-un loc în care, între două ședințe, poți schimba o privire care spune „știu, și eu am zile din astea”. Din cafeaua băută în doi pe hol. Din întrebarea „tu ce-ai fi făcut în cazul ăsta?”, pusă cuiva care înțelege exact despre ce e vorba, fără să fie nevoie de explicații.

Avem și noi nevoie să aparținem. Nu doar clienții noștri caută un loc sigur — și noi îl căutăm. Iar comunitatea de colegi ne oferă lucruri pe care singuri nu ni le putem da: normalizarea („nu ești singurul care simte asta”), o a doua pereche de ochi asupra unui caz, o identitate profesională care se construiește în oglinda celorlalți și, poate cel mai simplu și cel mai important, sentimentul că nu suntem singuri.

Vocile celor de lângă noi

Mă gândesc adesea la practica fiecăruia dintre noi ca la o imagine care se întregește încet, ședință cu ședință. Dar sunt părți ale ei pe care nu ni le putem așeza singuri — părțile care țin de apartenență. Acelea ne vin de la ceilalți.

Am rugat câțiva dintre psihologii și psihoterapeuții care își desfășoară activitatea în cabinetele Resilient Mind să-mi spună care era, pentru ei, lucrul care lipsea înainte — și pe care l-au găsit aici. Iată câteva dintre răspunsurile lor.

„Știu că sună a clișeu, dar visele pot deveni realitate. Exact asta simt când mă gândesc la Resilient Mind și la tot ce trăiesc de când am fost primită în această frumoasă comunitate de specialiști, cu care mă mândresc oriunde m-aș duce. De la primele mele întâlniri aici și până acum, când am cabinet în spațiul RM, am trăit momente speciale alături de întreaga echipă, am conceput și am implementat proiecte de suflet, am prins curaj să mă exprim liber din punct de vedere profesional. Cu alte cuvinte, am găsit locul potrivit în care îmi pot trăi visul.”

— Delia Cambrea, psiholog clinician

„Am ales un interval fix — aceeași zi și aceeași oră, în fiecare săptămână. Clienții mei au nevoie de predictibilitate, și eu la fel. Nu mai pierd timp cu logistica: totul e pregătit, de la spațiu și curățenie până la cafea. Eu vin și îmi fac meseria.”

— Miruna Anin, psiholog, comunitatea Resilient Mind

„Cea mai valoroasă resursă nu e biroul, ci colegii, echipa în care sunt. Au fost cazuri în care m-am blocat, însă o conversație de cinci minute cu cineva care gândește altfel îmi deschide o direcție la care nu ajungeam singură, o nouă perspectivă. E ca o intervizare care se întâmplă firesc, în fiecare zi.”

— Bianca Crăciun, psiholog clinician, comunitatea Resilient Mind

„Uneori, un spațiu devine mult mai mult decât locul în care îți primești clienții — devine un loc în care te simți înțeles, susținut și inspirat. La Resilient Mind mi-am închiriat cabinetul și am descoperit o echipă care împărtășește aceleași valori: profesionalism, empatie, colaborare și respect. Știu că pot cere o părere atunci când am nevoie, că pot împărtăși provocările din cabinet și că voi găsi colegi care ascultă și încurajează. Construim împreună proiecte, ne bucurăm de reușitele fiecăruia și, poate cel mai frumos, găsim timp să râdem împreună. Într-o profesie în care oferim atât de mult din noi, astfel de relații sunt neprețuite. Pentru mine, Resilient Mind înseamnă încredere, structură, apartenență și sentimentul că nu sunt singură pe acest drum.”

— Andreea Bran, psiholog clinician autonom

„Timpul petrecut la căsuța Resilient Mind din Vitan a reprezentat o etapă fundamentală în parcursul meu ca psiholog și psihoterapeut. Timp de câțiva ani, acest loc a fost o ancoră de liniște, siguranță și reconectare — atât pentru mine, cât și pentru fiecare persoană care i-a trecut pragul. Într-un cadru cald și primitor, am avut privilegiul să însoțesc zeci de oameni în procesul lor de autocunoaștere și reconstrucție interioară. Căsuța a purtat o energie aparte, un spațiu în care vulnerabilitatea a fost îmbrățișată fără judecată, iar reziliența s-a transformat din concept în realitate trăită. Pentru mine, acești ani au însemnat un capitol de profundă maturizare profesională și umană, lăsând în urmă amintiri valoroase și recunoștință pentru fiecare poveste încredințată acestui spațiu.”

— Alina Beldianu, psihoterapeut integrativ și psiholog clinician

„Colaborarea cu Resilient Mind a fost și rămâne una foarte plăcută și apropiată de sufletul meu. Mă simt cu adevărat parte din echipă, nu doar o colaboratoare. Apreciez enorm deschiderea, sprijinul reciproc și atmosfera caldă, în care simți că oamenii lucrează împreună, nu separat. E un loc în care spiritul de echipă chiar se simte și face diferența. Pentru mine, e mai mult decât un spațiu de lucru — e un loc în care mă simt în siguranță, valorizată și încurajată să cresc. Sunt recunoscătoare că fac parte din această echipă frumoasă și o recomand din toată inima.”

— Galeni Moise, psiholog clinician și psihoterapeut autonom

Recitindu-le, mi-am dat seama că, dincolo de cuvinte diferite, spun toate cam același lucru. Niciunul nu vorbește, în esență, despre metri pătrați sau despre mobilier. Vorbesc despre apartenență. Despre ușurarea de a nu fi singur cu greutatea meseriei. Despre faptul că un spațiu bun te ajută să lucrezi, dar oamenii buni din jurul lui te ajută să continui.

O invitație

Dacă te regăsești în vreuna dintre aceste voci, poate că îți lipsește exact același lucru. Iar dacă e așa, te invit să vii să-l cauți alături de noi.

Avem câteva intervale disponibile, pe bază lunară, în cele două sedii Resilient Mind din București — în Tei (Str. Sfântul Petru Tei nr. 23, Sector 2) și în Vitan (Str. Popa Stoica din Fărcaș nr. 17, Sector 3, chiar în spatele Mall Vitan). Ambele sunt ușor accesibile, atât cu transportul în comun, cât și cu mașina, iar intervalele se eliberează începând cu luna august 2026.

Cum funcționează? Rezervi un interval săptămânal fix — aceeași zi, aceeași oră — pe care îl păstrezi lună de lună, pentru un program previzibil și pentru tine, și pentru clienții tăi. Poți rezerva unul sau mai multe intervale. În preț sunt incluse toate utilitățile, curățenia, consumabilele și accesul la un spațiu amenajat pentru ședințe în condiții de confidențialitate. Cabinetele sunt potrivite pentru psihoterapie individuală (adulți și adolescenți), pentru copii, pentru cuplu și familie, precum și pentru consiliere psihologică și dezvoltare personală.

Dar dincolo de spațiu — și e important să spun asta răspicat — vei face parte dintr-o comunitate de psihologi și psihoterapeuți în care există deschidere, sprijin și colaborare. Un loc în care poți schimba idei între ședințe, poți cere o părere atunci când ai nevoie și îți construiești practica alături de alți profesioniști care înțeleg, din interior, ce înseamnă munca aceasta.

Meseria noastră ne cere să ținem, zi de zi, poveștile altora. Merităm și noi un loc în care să nu le ținem singuri. Pentru că nimeni — nici măcar cel mai bun dintre noi — nu ar trebui să metabolizeze singur, seară de seară, tot ceea ce a găzduit peste zi.

Camera se va goli oricum la sfârșitul zilei. Întrebarea e dacă, atunci când te întorci spre hol, găsești pe cineva acolo.

Te așteptăm.

Pentru intervalele disponibile sau pentru o vizionare: contact@resilientmind.ro │ 0775 563 283

Psih. Dr. Mircea Radu Fondator Resilient Mind