Pe vremea mea…

Există o poveste care se repetă de când lumea: aproape fiecare generaţie a privit-o cu o strângere de inimă pe următoarea. Ba că tinerii sunt prea îndrăzneţi, ba că s-au lenevit, că sunt prea visători, rebeli sau că nu mai au niciun respect. Se schimbă vremurile, se schimbă și reproșurile, însă concluzia rămâne mereu aceeași: lumea se schimbă, ba chiar se duce de râpă, iar copiii nu mai sunt ce-au fost odată. Doar că această nemulţumire spune, de fapt, destul de puţine despre copii și mult mai multe despre adulţi.

Fiecare dintre noi s-a format în funcţie de lumea în care am crescut. Am învăţat să ne comportăm într-un anumit fel pentru că acelea erau regulile jocului atunci. Ni se cerea să fim serioși, responsabili. E cumva omenește să ne dorim aceleași lucruri și de la cei mai tineri. Numai că lumea în care cresc ei nu mai seamănă deloc cu cea din amintirile noastre.
Poate că aici apare una dintre cele mai mari capcane ale relaţiei dintre generaţii. Avem tendinţa să confundăm adaptarea la lumea în care am crescut cu o virtute universală. Credem că am devenit disciplinaţi, răbdători sau respectuoși doar pentru că acestea sunt valori superioare. În realitate, am devenit astfel și pentru că lumea noastră recompensa aceste comportamente.
La fel, copiii de astăzi nu sunt mai contestatari pentru că sunt neapărat mai prost-crescuţi. Ei se adaptează unei lumi care valorizează iniţiativa, autonomia, creativitatea și exprimarea de sine. Ceea ce nouă ne poate părea uneori îndrăzneală este, pentru ei, o abilitate necesară.

Mitul „ascultării oarbe” și noua monedă a respectului

Cei mai mulţi am fost crescuţi într-un mediu în care cuvântul celor mari nu se discuta. Respectul însemna să te conformezi, iar ascultarea era o calitate. În școlile și în familiile noastre, întrebarea „de ce?” era percepută deseori ca o sfidare, nu ca o încercare firească de a înţelege lumea. Adulţii acţionau dintr-o poziţie de autoritate nativă, conferită pur și simplu de statutul de adult.
Copiii de astăzi sunt mai puţin impresionaţi de acest statut formal și mai atenţi la coerenţa dintre ceea ce spune și ceea ce face un adult.
Copiii de astăzi pun întrebări, vor să testeze
lucrurile pe pielea lor și, când simt că nu este în regulă ceva, o spun pe șleau. Așadar, s-au dus timpurile în care se asculta orbește doar pentru că „așa trebuie”. Aceasta nu înseamnă însă că tinerii sunt lipsiţi de respect.

Oglinda timpului: abundenţă, stimuli și capcanele ecranului

Când spunem „pe vremea mea”, rareori vorbim doar despre trecut. Vorbim, de fapt, despre un sentiment de siguranţă. Ceea ce ne este familiar ni se pare firesc, iar ceea ce ni se pare firesc ajunge adesea să ni se pară și corect. De aici pornește uneori dificultatea de a înţelege generaţiile care vin după noi.
Fiecare generaţie este practic o oglindă a timpului ei. Așa cum pe noi ne-au modelat lipsurile sau restricţiile de atunci, pe ei îi modelează abundenţa digitală și suprastimularea. De aceea nu-i putem înţelege cu adevărat dacă ignorăm aerul pe care îl respiră în fiecare zi.
De multe ori privim spre copiii de astăzi și credem că am fi făcut alegeri mai bune decât ei. Dar comparaţia este nedreaptă. Noi nu am fost formaţi într-o lume cu internet, reţele sociale și acces instantaneu la informaţie. După cum nici ei nu au fost formaţi într-o lume în care perspectivele asupra lumii erau limitate, autoritatea era greu de contestat, iar conformarea era adesea o condiţie a supravieţuirii sociale. Avem impresia că tot ceea ce ne-a ajutat pe noi să reușim ar trebui să îi ajute pe toţi oamenii, indiferent de epocă.

Cum creștem împreună

Mai util decât să ne întrebăm dacă tinerii de astăzi sunt mai buni sau mai răi decât eram noi ar fi să ne întrebăm dacă noi, adulţii, avem suficientă curiozitate pentru a-i înţelege. Maturitatea nu înseamnă doar să știm mai multe despre lume. Este la fel de important să rămânem suficient de deschiși și pentru a o redescoperi.
Vestea bună este că mulţi adulţi de astăzi fac deja un efort conștient de a sparge aceste tipare vechi, căutând noi metode de comunicare. Ei înţeleg că treaba oricărei generaţii nu este să o copieze pe cea dinainte. Fiecare are de înţeles lumea în care s-a născut și de găsit propriul mod de a trăi în ea.
Reușita lor, dar și a noastră, va depinde de capacitatea de a învăţa unii de la alţii. Ei ne pot învăţa libertatea de a pune întrebări, curajul de a ne exprima vulnerabilităţile și disponibilitatea de a contesta ceea ce pare de la sine înţeles. Noi îi putem învăţa rezilienţa, valoarea plictiselii constructive, ancorarea în prezentul analogic și frumuseţea lucrurilor care se construiesc în timp.
Data viitoare când vom fi tentaţi să spunem „pe vremea mea”, merită să ne amintim că și noi am fost, cândva, prea îndrăzneţi, prea visători sau, pur și simplu, diferiţi faţă de așteptările vremii.