Ana-Raluca și Bogdan Acatrinei: „O misiune care a devenit poveste de familie”

Raluca a construit, în 17 ani, o nișă a recuperării pediatrice care nu exista în România. Bogdan a coborât de pe scenă ca să dea voce unei cauze pe care a ajuns să și-o asume ca fondator. S-au cunoscut lucrând pentru copiii KinetoBebe — mai întâi a fost misiunea, abia apoi povestea de iubire. Astăzi conduc împreună o asociaţie așezată pe trei piloni — sănătate, educaţie și cultură — și o comunitate de familii pentru care sprijinul nu mai este un gest ocazional, ci un mod de viaţă. Am vorbit cu ei despre roluri, dezacorduri, lecţiile unui parteneriat care e și profesional, și personal, și despre pașii mici care schimbă totul.

Psychologies: Cum a intrat misiunea KinetoBebe în povestea voastră de cuplu și când a devenit o cauză asumată de amândoi?
Raluca: Misiunea KinetoBebe a intrat în povestea noastră înainte ca noi să fim un cuplu. Unul dintre primele lucruri construite împreună a fost proiectul „Povești în Flori de Sare”. Asociaţia avea în grijă salina Flori de Sare, iar eu voiam ca timpul petrecut acolo de copii și părinţi să aducă, dincolo de sănătate, liniște, apropiere și bucurie. L-am rugat pe Bogdan să citească povești terapeutice copiilor, știind că experienţa lui de actor putea da textelor voce și atmosferă. Miza mai profundă: să le reamintim părinţilor cât de importantă e lectura în familie — câteva clipe în care să se oprească și să fie cu adevărat împreună.

Bogdan: Pentru mine, acela a fost primul moment în care am înţeles că profesia mea poate avea o utilitate dincolo de scenă. Nu citeam doar texte: încercam să creez un spaţiu sigur pentru copii și să le amintesc părinţilor că o poveste spusă seara poate deveni o formă de conectare și vindecare emoţională. A fost primul nostru proiect pus pe hârtie, când nu eram nici măcar parteneri: Raluca venea cu experienţa și înţelegerea nevoilor familiilor, eu cu vocea și emoţia. Creionam deja proiecte mai ample, precum „Dansul Pașilor de Catifea”, care avea să prindă viaţă după mai bine de un an. Privind în urmă, misiunea comună a apărut înaintea poveștii de iubire: mai întâi am descoperit că putem construi împreună pentru copii, apoi că putem construi împreună o viaţă.

Când un proiect profesional devine și o misiune de familie, apar emoţii, presiune și responsabilitate. Cum vă păstraţi rolurile distincte, cum gestionaţi diferenţele de opinie și ce aţi învăţat despre voi ca parteneri?

Bogdan: Ne ajută faptul că nu încercăm să facem același lucru. Raluca are experienţa managerială, disciplina construcţiei și capacitatea de a vedea simultan oamenii, resursele și consecinţele unei decizii. Eu vin din zona comunicării și a poveștii: mă implic acolo unde pot deschide o conversaţie, pot aduce oameni împreună sau pot transforma un mesaj important într-unul care ajunge la public.

Raluca: Diferenţele de opinie există și ar fi nefiresc să nu existe. Eu mă uit imediat la sustenabilitate, proceduri și bugete; Bogdan vede mai repede potenţialul emoţional al unei idei și are curajul de a porni la drum chiar când resursele nu sunt încă așezate. O lecţie importantă a venit la începutul relaţiei, în pregătirea proiectului „Dansul Pașilor de Catifea”: aveam opinii diferite despre abordarea finanţatorilor, iar tensiunea profesională a început să pătrundă în relaţia personală. Ne apăram fiecare perspectiva ca și cum unul trebuia să câștige, iar celălalt să piardă. Atunci am învăţat că a renunţa la dorinţa de a câștiga o bătălie profesională înseamnă, uneori, să câștigi teren în viaţa personală.

Bogdan: A fost important să înţelegem că nu suntem adversari: eram de aceeași parte și luptam pentru același proiect. Nu trebuia să stabilim cine are dreptate, ci să găsim o soluţie care să protejeze și proiectul, și relaţia. Uneori eu o temperez pe Raluca, alteori ea mă readuce la realitatea resurselor. Important este că niciunul nu trebuie să îl învingă pe celălalt.

Raluca: De atunci ne întrebăm nu cine câștigă o discuţie, ci ce servește mai bine copilul, familia, proiectul și relaţia noastră. Vor exista proiecte finanţate și respinse, dar viaţa noastră personală trebuie să fie sortită câștigului, niciodată pierderii. Misiunea KinetoBebe ne-a învăţat că putem avea roluri distincte și opinii diferite, rămânând de aceeași parte.

În centre vedeţi direct nevoile copiilor și părinţilor, iar prin Asociaţie le transformaţi în burse de terapie, prevenţie, educaţie, incluziune și cultură. Cum decideţi ce nevoie trebuie dusă mai departe și ce impact vă doriţi să aibă fiecare proiect?

Raluca: Plecăm întotdeauna de la realitate, nu de la proiecte care arată bine pe hârtie. În centre vedem unde se rupe traseul unui copil și al familiei sale: lipsa banilor pentru terapie, informaţia primită prea târziu, izolarea socială adusă uneori de un diagnostic. Când aceeași nevoie revine la mai multe familii, ea devine o problemă a comunităţii, care cere un răspuns organizat. Înainte de implicarea lui Bogdan, activitatea era construită în jurul sănătăţii: prin „Burse de Terapie” ofeream ședinţe gratuite copiilor cu diagnostice ce necesitau intervenţie pe termen lung, pentru ca banii să nu întrerupă progresul exact când consecvenţa era esenţială. #StaiDrept, implementat în școlile primare prin educaţie posturală și prevenţie, deschisese deja pilonul educaţiei.

Bogdan: Când am intrat în coordonarea Asociaţiei, am găsit doi piloni bine conturaţi — sănătatea și educaţia —
și mi-am dorit să dezvoltăm o a treia direcţie: cultura. Era firesc, prin meseria mea și convingerea că accesul la cultură nu este un privilegiu, ci parte din dezvoltarea și apartenenţa fiecărui copil. „Povești în Flori de Sare” a fost începutul acestui pilon, iar direcţia a devenit clară prin „Dansul Pașilor de Catifea”, construit în jurul accesului copiilor cu dizabilităţi la cultură, într-un cadru demn și firesc. Apoi, prin programul „București este și al lor”, am dat consistenţă ieșirilor din spaţiul terapiei: de cel puţin două ori pe lună, copiii participă la activităţi în spaţii culturale, educaţionale sau comunitare. Comunitatea copiilor și familiilor a ajuns, în câteva luni, la aproximativ 200 de persoane permanent conectate — dincolo de informaţie, se creează apartenenţă.

Raluca: Bogdan a adus nu doar ideea de cultură, ci și insistenţa pentru continuitate: a transformat activităţile ocazionale într-un program cu ritm, obiective și parteneriate permanente. Copiii nu au nevoie de o experienţă spectaculoasă o dată pe an, ci de posibilitatea constantă de a participa la viaţa orașului. Astăzi, proiectele se dezvoltă pe trei piloni care se completează: sănătate, educaţie și cultură. Impactul nu se reduce la cifre, ci la ceea ce rămâne: o terapie continuată, un părinte mai puţin singur, un obicei sănătos, o instituţie mai accesibilă.

Nu ești terapeut, însă ţi-ai pus experienţa economică și managerială în slujba recuperării pediatrice. Ce experienţă personală te-a făcut să simţi că aici poţi avea cel mai mult sens?

Raluca: Răspunsul începe în copilăria mea, prin două experienţe care s-au întâlnit, mulţi ani mai târziu, în felul în care am construit KinetoBebe. Prima: am fost un copil care a avut nevoie de îngrijire medicală. Aveam o problemă degenerativă de vedere care nu putea fi tratată în orașul natal, iar viaţa mea s-a împărţit o vreme între operaţii, recuperare, spital și prăjituri de încurajare. Nu înţelegeam explicaţiile medicale, dar simţeam cum se purtau oamenii cu mine — și am descoperit că halatul alb nu înseamnă doar excelenţă medicală, ci și empatie, răbdare și drag de copii. A doua: am văzut-o pe nașa mea, sora bunicii, conducând un spital din judeţul Sibiu — organizarea strictă, lupta cu resursele limitate, responsabilitatea deciziilor care afectau vieţi. A devenit modelul meu de autoritate construită prin competenţă și respect.
Prin KinetoBebe am reunit cele două experienţe: empatia de care copilul are nevoie și rigoarea fără de care niciun serviciu de sănătate nu funcţionează. Nu sunt terapeut și nu am încercat să înlocuiesc terapeutul: controlul terapeutic rămâne la specialiști, iar rolul managerului este să le ofere cadrul, resursele și stabilitatea necesare. Convingerea mi-a fost confirmată de studiile de MBA în management sanitar urmate în Anglia. După 17 ani de muncă, sunt mândră că, alături de echipa mea, am contribuit la conturarea unei nișe a recuperării pediatrice care nu exista în această formă în România.

Cum arată, în viziunea ta, un loc în care părintele se simte susţinut, iar copilul este văzut dincolo de diagnostic?

Raluca: Este un loc în care copilul nu intră doar cu un diagnostic și nu pleacă arhivat ca un dosar. Este întâmpinat cu ritmul, abilităţile, temerile și curiozitatea lui. Diagnosticul oferă o direcţie profesională, dar nu trebuie să devină singurul mod în care privim copilul. Pentru părinte, susţinerea înseamnă adevăr spus cu empatie: nu promisiuni imposibile, dar nici sentinţe — obiective clare, explicaţii ușor de înţeles și o echipă coerentă. Esenţial este să implicăm terapeuţii în întregul proces: oricât de riguroase ar fi procedurile, ele trec prin filtrul personal al fiecărui specialist. Monitorizăm permanent acest proces și intervenim când relaţia emoţională nu răspunde nevoilor familiei. Un centru bun este profesionist, dar cald; riguros, dar niciodată mecanic. Copilul are nevoie de competenţă, părintele de încredere, iar terapeutul de un sistem care să îl susţină.

Lucrezi într-un domeniu în care progresul se măsoară uneori în gesturi foarte mici. Care a fost acel pas mic al unui copil care, pentru tine, a însemnat enorm?

Raluca: Mi-ar fi nedrept să aleg un singur copil. Am văzut multe „gesturi mici” care pentru o familie au însemnat o lume: o mână care se deschide să prindă o jucărie, câteva secunde de echilibru, un sunet devenit cuvânt, prima participare liniștită la o activitate de grup. Ce m-a marcat nu este dimensiunea gestului, ci felul în care se schimbă chipul părintelui când îl vede: dovada că munca de luni întregi are sens și că speranţa poate fi realistă. Recuperarea pediatrică m-a învăţat să nu măsor progresul după cât de spectaculos e pentru public. Uneori, cea mai mare victorie încape într-o secundă — dar acea secundă poate schimba energia unei întregi familii.

Ce ai descoperit despre Bogdan văzându-l implicat în misiune și cum v-a apropiat faptul că luptaţi, fiecare cu instrumentele lui, pentru aceiași copii?

Raluca: Mi-am dorit să lucrez cu Bogdan înainte să devenim un cuplu, pentru că am văzut în el un artist autentic, cu un talent aparte pentru comunicare și poveste. Pentru el, arta este o formă de a ajunge la oameni — asta mi-a dat curajul să implic un actor în proiecte sociale, o idee veche pentru care nu găsisem persoana potrivită. Adevărata provocare a fost să las, pentru prima dată, pe cineva atât de aproape de procesul decizional: i-am încredinţat o parte dintre responsabilităţi, știind că avem aceleași valori și obiective. L-am privit apoi trecând de la lumea scenei la bugete și bilanţuri și sunt mândră de curajul cu care a ieșit din zona de confort. Faptul că luptăm pentru aceiași copii ne-a arătat valorile comune: demnitate, responsabilitate, loialitate. Eu aduc structura, el aduce vocea, iar între noi se construiește curajul de a începe proiecte pe care, separat, poate nu le-am fi început.

Cum a fost să vezi că lumea pe care o construiseși profesional începe să capete o voce nouă prin omul de lângă tine?

Raluca: Emoţionant și, la început, puţin dificil. Când ai construit ceva mulţi ani, devii protectiv cu sensul lui: ţi-e teamă ca mesajul să nu fie simplificat sau dramatizat. A trebuit să învăţ să las o altă voce să spună aceeași poveste în limbajul ei. Bogdan nu a preluat vocea KinetoBebe, ci a adăugat una nouă: a făcut proiectele mai ușor de auzit de oameni care nu cunosc lumea recuperării pediatrice, transformând informaţia într-o poveste
care emoţionează fără să piardă respectul pentru beneficiar. Nu mai simt că port singură vocea acestei lumi. O purtăm împreună, diferit și complementar.

Ca actor și prezentator TV, știi câtă putere are o poveste. Cum alegi să vorbești despre copiii cu dizabilităţi și familiile lor astfel încât să creezi empatie, respect și implicare, păstrându-le demnitatea?

Bogdan: Prima regulă pe care mi-am stabilit-o: să nu folosesc niciodată vulnerabilitatea unui copil ca instrument de spectacol. O poveste poate mobiliza, dar poate și răni când reduce o persoană la suferinţa sau diagnosticul său. Vorbesc despre copiii cu dizabilităţi cu aceeași naturaleţe cu care vorbim despre copiii tipici — fără să ignor dificultăţile, dar și fără să le las să le definească identitatea. La început priveam cauza din exterior; după ce m-am implicat, mesajul a devenit personal — vorbeam despre oameni pe care îi cunoșteam. Intenţia bună nu este suficientă: trebuie să cunoști realitatea și să alegi cuvintele cu grijă — am petrecut timp în sălile de terapie, am cunoscut copii, părinţi și specialiști. Rolul meu este un echilibru etic: să creez emoţie fără să exploatez vulnerabilitatea, să spun adevărul fără să dramatizez. Scopul nu este ca publicului să îi pară rău câteva minute, ci să înţeleagă ce poate face: să susţină o bursă de terapie, să deschidă un spaţiu accesibil, să se implice. Empatia devine valoroasă când se transformă în responsabilitate.

Cum ai trecut de la a susţine proiectul partenerei tale la a-ţi găsi propriul rol în cadrul Asociaţiei KinetoBebe?

Bogdan: Când am început să mă implic, eu și Raluca nu eram un cuplu: relaţia noastră a început printr-o colaborare profesională. În „Povești în Flori de Sare” făceam ceea ce știam — citeam, interpretam, cream atmosferă. Cu timpul, simpla participare la evenimente nu mai era suficientă: o iniţiativă frumoasă are nevoie de bugete, contracte, proceduri, parteneriate și continuitate financiară. Am ales să îmi asum și responsabilităţile mai puţin vizibile, am devenit unul dintre fondatorii Asociaţiei și m-am implicat în căutarea finanţatorilor, gestionarea echipei și deciziile administrative. A fost o lecţie de antreprenoriat social pe fast-forward: am învăţat rapid contabilitate, cash flow și programarea plăţilor — lucruri străine pregătirii mele de actor. Motorul a fost misiunea în sine și dorinţa de a nu rămâne doar un susţinător, ci de a participa activ la construirea ei.

Când ai intrat cu adevărat în lumea recuperării pediatrice, ce te-a tulburat, ce te-a inspirat și ce te-a făcut să înţelegi că vocea ta publică poate deveni utilă?

Bogdan: M-a tulburat discrepanţa dintre efortul uriaș al unei familii și cât de puţin se vede din afară. Pentru public, o ședinţă de terapie pare o oră într-un program; pentru familie înseamnă drumuri, bani, reorganizarea vieţii și uneori frica de a pierde o fereastră de intervenţie. Multe dintre aceste lupte se duc în liniște. M-au inspirat copiii, părinţii și terapeuţii — capacitatea lor de a construi progres prin repetiţie, răbdare și încredere. În actorie, publicul vede rezultatul final, dar în spate sunt sute de ore nevăzute; am recunoscut ceva familiar, chiar dacă miza este incomparabil mai mare. Am înţeles că vocea mea poate fi utilă când am văzut cât contează ca vreo persoană din afara domeniului să traducă o nevoie pentru public, fără să o simplifice. Vizibilitatea este un privilegiu numai dacă o pui în slujba altora.

Dincolo de rolurile publice, ce înseamnă să fii partenerul Ralucăi într-o misiune atât de solicitantă și ce admiri cel mai mult la felul în care a transformat o viziune într-un sistem de sprijin?

Bogdan: A fost o decizie conștientă, luată cu inima deschisă. Știam că aleg o femeie puternică, capabilă să facă aproape tot ce își propune, dar care își dorea ca acasă să poată renunţa la acest rol și să devină ea — cea de care poate avea grijă altcineva. Să îi fii alături nu înseamnă doar să o asculţi: înseamnă să îi dai curaj și să o ajuţi să vadă că tot ce a construit este extraordinar și că, pentru multe familii din România, KinetoBebe a devenit un colac de salvare. Admir perseverenţa ei și faptul că a transformat empatia în structură: mulţi simt compasiune, dar puţini au disciplina de a construi echipe, centre și parteneriate care funcţionează ani la rând. Misiunea nu are întotdeauna program, așa că încerc să îi amintesc, în fiecare seară, că a făcut suficient pentru ziua respectivă. Pentru seara aceea nu mai trebuie să fie managerul cu toate răspunsurile — poate fi pur și simplu Raluca, femeia pe care o iubesc și de care îmi doresc să am grijă.