Relații care dor: cum să recunoști iubirea nesănătoasă și să te vindeci

Relațiile nesănătoase pot fi greu de recunoscut atunci când iubirea se împletește cu suferința. Multe persoane rămân în relații care dor, sperând că partenerul se va schimba sau va învăța să iubească. În realitate, iubirea care rănește nu este iubire autentică, ci un semnal că avem nevoie să ne vindecăm propriile răni emoționale și să alegem respectul de sine.

Cu toate acestea, uneori, stăm în relații care dor. Nu pentru că nu știm că merităm mai mult. Nu pentru că ne place suferința. Nu pentru că suntem slabe. Ci pentru că sperăm – cu fiecare fibră a sufletului – că într-o zi, omul acela se va trezi. Ne va vedea. Ne va alege. Ne va iubi cum avem nevoie. Rămânem acolo, între gesturi mici de afecțiune și absențe dureroase, între promisiuni nespuse și realități care ne golesc sufletul.

Și ne întrebăm: Oare e vina mea că nu sunt suficientă? sau Oare poate fi salvat omul ăsta, dacă îl iubesc destul?.

În cabinet, vin des femei care spun:

• „Nu e perfect, dar îl iubesc.”
• „Nu e mereu așa, când e bine, e chiar minunat.”
• „Cred că are o traumă. Poate dacă aș mai avea răbdare…”
• „Poate nu știe cum să iubească. Poate pot să-l învăț eu.”

Dar ce facem când iubirea devine o formă de sacrificiu tăcut? Când stăm, așteptând, în timp ce inima se pietrifică zi după zi?

Iubirea intermitentă – capcana apropierii și respingerii

Aici e și capcana. Dacă ar fi doar durere, poate am pleca. Dar sunt și zile bune. Zâmbete, atingeri, promisiuni nerostite. E exact acea combinație intermitentă de apropiere și respingere care ne prinde – ca într-o adicție emoțională.

Aura, o femeie de 38 de ani, a venit în terapie după al treilea an într-o relație în care se simțea tot mai singură în doi: „Îmi spune că mă iubește. Dar dispare câte o săptămână, apoi revine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu vrea să vorbim despre viitor. Nu mă prezintă familiei. Și totuși… când suntem doar noi doi, parcă totul are sens. Sau poate doar eu cred asta…”

Aura nu plângea, „era puternică”, doar ochii îi jucau în lacrimi. Avea un zâmbet frumos și controlat. Se agăța de momentele bune și le ținea în palme ca pe niște flori de sticlă – fragile, dar cu grijă, poate nu se vor sparge.

Tipare din copilărie care ne influențează alegerile în dragoste

Relațiile în care nu primim iubirea de care avem nevoie nu sunt întâmplătoare. Ele ating în noi răni vechi: răni de respingere, de abandon, de invizibilitate.

Și dincolo de povestea fiecărei femei e o dorință universală: „Vreau să fiu văzută. Aleasă. Valoroasă pentru cineva.”

Aura avea o istorie de copil crescut „cu grijă”, dar fără prea multă afecțiune. O mamă exigentă, un tată distant, militar de profesie. Fusese mereu fata bună, care nu deranja. Care nu cerea.

În relațiile de adult, asta a devenit un tipar:

• „Dacă nu sunt prea mult, poate mă vor iubi.”
• „Dacă nu deranjez, poate mă vor apreciai.”

Dar în relația cu el, chiar și așa… tot era „prea mult”. Prea afectuoasă. Prea prezentă. Prea disponibilă.

Nu toți cei care ne rănesc sunt oameni răi

Adevărul crud e că unii oameni pur și simplu nu pot iubi în forma pe care o așteptăm noi. Nu pentru că sunt răi. Ci pentru că ei înșiși sunt închiși în propriile frici, în propriile traume.

Dar – și aici vine diferența crucială – faptul că suferă nu-i face potriviți pentru o relație sănătoasă. Compasiunea față de ei nu trebuie să înlocuiască compasiunea față de tine.

Într-o ședință mai târziu, Aura a rostit o frază care a schimbat totul: „Am obosit să fiu salvatoarea lui. Poate că e timpul să devin salvatoarea mea.”

Cum să te eliberezi din relații nesănătoase cu sprijin terapeutic

Nu brusc. De preferat, nu ca o eroină de roman. Uneori cu pași mici, tăcuți, dar sinceri. Ne dăm voie să vedem realitatea, nu ce speram să fie. Așa că întreabă-te:

• Mă simt iubită aici?
• Cine sunt eu în această relație?
• Ce parte din mine rămâne mereu flămândă?

Cu sprijin terapeutic: uneori, inima are nevoie să plângă în siguranță, înainte să plece, iar psihoterapeutul este o persoana obiectivă, care te va oglindi în consecință, nu ca prietena pe umărul căreia ai plâns de nenumărate ori, la telefon, povestindu-ți toată drama.

Aura a ales, în cele din urmă, să plece. Nu a fost o despărțire spectaculoasă. A fost una blândă. Cu lacrimi, cu dor, dar și cu eliberare: „Am iubit, dar acum aleg să mă iubesc pe mine. Nu mai vreau să fiu femeia care așteaptă în zadar ceva ce nu va veni niciodată.”

Unele iubiri nu sunt despre „noi doi”, ci despre ce ai nevoie tu să vindeci în tine, ce rană ai de vindecat.

Pași blânzi pentru a te pune pe primul loc în iubire

Iubirea care doare nu e iubire – e durerea care cere să fie auzită. Și da, e greu să pleci. Dar e și mai greu să rămâi acolo unde inima ta se ofilește  și în care cu fiecare zi trecută este o zi pierdută din viață.

Și da, nu „ești slabă” dacă ai iubit pe cineva care nu te-a putut iubi. Dar ești puternică atunci când alegi să nu te mai trădezi pentru a fi „aleasă”.

Uneori, în loc să te întrebi „Cum îl pot schimba?”, întrebarea care vindecă este: „Cine aș putea deveni eu, dacă aș înceta să lupt pentru iubirea care nu vine?”. Și dragă cititoare, te invit să-ți pui această întrebare.