Joc și dezvoltare personală

Este o adevărată provocare pentru părinți să ajungă într-o zonă de echilibru cu copiii lor în legătură cu timpul petrecut pe ecrane şi conținutul jocurilor. Este vital ca înainte de a lua o poziție să cunoaștem natura lucrurilor pe care le limităm şi să stabilim reguli sănătoase.

Există extreme în care copiii ajung să petreacă prea mult timp pe ecran sau situații în care interdicțiile sunt prea drastice, iar copilul are de suferit pentru că, de fapt, este ținut la distanță de un limbaj comun al generației lui.

Din fericire, există și căi de mijloc cu oportunități reale de dezvoltare personală și de fortificare a relațiilor. Una dintre aceste oportunități este DnD, un joc ce îi angajează pe copii pe multiple planuri într-o aventură a creației oferindu-le ocazia să descopere, să testeze, să se confrunte cu dificultăți și să trăiască urmările alegerilor proprii într-un cadru ghidat și sigur.

Cred că tot ce ne iese în cale are un sens iar noi am fost binecuvântați să întâlnim un om ce ne-a dezvăluit o nouă lume minunată. Am primit mai mult decât mi-aș fi putut imagina prin întâlnirea cu Kian N. Ardalan și munca pe care o face cu atâta pasiune ca autor (The Fantastically Underwhelming Epic: of a dead wizard and an average bard și The Dragon’s Heir) şi Dungeon Master iar în continuare ne va dezvălui mai multe despre acest univers.

Roxana Diaconu: Ce este DnD?

Kian N. Ardalan: Dungeons and Dragons este cunoscut ca un joc de rol de masă. Spre deosebire de un joc video sau un joc de societate acesta are loc în cea mai mare parte în imaginația jucătorilor. Există întotdeauna un dungeon master/DM ce poate fi văzut ca un zeu sau arbitru al acestei lumi. Ceilalţi jucători creează personaje precum vrăjitori elfi sau luptători pitici cu trăsăturile lor. Dungeon Master (DM) descrie jucătorilor împrejurimile acestei lumi iar aceștia pot da cu zarul pentru a realiza anumite acțiuni. Dau cu zarul un număr destul de mare si reușesc, dau cu zarul un număr prea mic și ratează, totul fiind la discreția DM.

Roxana Diaconu: Care este scopul jocului?

Kian N. Ardalan: Oamenii joacă DnD din diferite motive, unii pentru a avea ceva de câștigat, alții pentru a se bucura de luptă. Cred că majoritatea oamenilor familiarizați cu jocurile ar spune că DnD este format din povești interactive. Jucătorii au personajele lor care interacționează cu povești despre încredere și dragoste, trădare și ură. Ei învață unul despre celălalt și traversează o lume interactivă pe care o experimentează prin intermediul acestor personaje. Pentru a afla despre suferința unui oraș, ajutați-o pe fiica unui nobil să călătorească în siguranță prin cărări de munte periculoase sau prin orașe libere din calea unui vrăjitor malefic. Dacă vreodată cineva ar urmări un film sau un serial de fantezie și s-ar gândi „Mi-aș fi dorit să pot trăi în acea lume”, aceasta ar fi calea de a o face.

Dacă cineva ar întreba ce cred eu, aș spune că scopul jocului nu este să câștigi, (de fapt, cred că este imposibil să câștigi), ci să experimentezi o călătorie și o aventură cu prietenii. Dacă ajungi să scrii o poveste incredibilă cu prietenii tăi, atunci atingi scopul jocului.

Roxana Diaconu: Ce aduce aceasta aventura jucătorului?

Kian N. Ardalan: Mulți oameni se alătură jocului din mai multe motive. Personal îmi place să povestesc, este treaba mea ca autor până la urmă. Unii oameni o folosesc ca o scuză pentru a petrece timpul cu prietenii, alții o folosesc ca pe o modalitate de a-și trăi cele mai profunde fantezii sub forma povestirii. Cred că depinde și de grupa de vârstă a celor implicați. Pentru copiii cu autism (sau copii, în general), jocul a arătat un mare potențial în ceea ce privește dezvoltarea abilităților sociale. Cum ar fi înțelegerea când o persoană este rănită, să-și ceară scuze sau să găsească modalități de a convinge pe cineva să vă ofere o reducere la un obiect magic.

Ceea ce consider cu adevărat benefic în această abordare este folosirea personajelor de către copii pentru a interacționa cu lumea și nu direct prin ei înșiși. Dacă un personaj face ceva greșit, lumea reacționează în consecință – totuși nu atacă jucătorul, ci personajul. Aceasta nu înseamnă că jucătorul nu își asumă responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat însă poate evalua în siguranță de ce cineva este supărat pe personajul său și poate reflecta la asta. Această metodă de interacțiune cu lumea creează un tampon ce ajută copiii să se maturizeze. Pe de altă parte, poate fi, de asemenea, o modalitate minunată de a învăța copiii să rezolve probleme. Venind cu soluții creative, ei pot începe să folosească aceste abilitați și în viața reală.

D&D este limitat doar de imaginația noastră, la fel și beneficiile sale. Unii adulți pot folosi D&D ca metodă de terapie. Unii pot folosi jocul pentru a depăși o frică, poate pentru a evada în altă lume și a trăi ceva ce s-a pierdut. Poţi folosi jocul pentru a exprima o caracteristică pe care ți-ai dori să o manifești în viață, să fii un personaj încrezător, de exemplu.

Roxana Diaconu: Cum ai ajuns să joci DnD?

Kian N. Ardalan: Ca motivație personală pentru care am început să joc D&D, am crezut că este o idee foarte atrăgătoare să intru în aceste lumi fantastice la care visăm întotdeauna în copilărie, să fim spiriduși făuritori de arcuri sau magi puternici care să adune puterea focului în mâinile noastre. De obicei, majoritatea jucătorilor își doresc să fie personaje, nu DM, dar nu este cazul meu. Fiorul meu vine din crearea de povești, din construirea unor lumi întregi pe care personajele ajung să le exploreze și să interacționeze în moduri la care nu m-aș fi așteptat niciodată. Dilema cu care jucătorii se confruntă atunci când există două părți într-un război și aleg ce parte să sprijine sau când există o alegere care nu este foarte clară.

De asemenea, îmi place intrinsec să privesc nuanțele unei povești, complexitatea personajelor prinzând contur. Am văzut oameni buni în viața mea luând decizii cu adevărat îndoielnice în vâltoarea jocului, dar am găsit și alții rezolvând probleme pe care le-am creat pentru a nu putea fi rezolvate.

În mijlocul muzicii și al tensiunii, pot simți copiii încântați, zâmbetul lor extinzându-se, deoarece abia pot sta liniștiți.

În ceea ce privește ceea ce conduce povestea, asta depinde. Pentru copii poate fi la fel de simplu ca și dorința de a lupta cu lucrurile, pe măsură ce își imaginează că sunt super cool și cred că asta este normal. Am fost așa, uitându-mă la filme pentru părțile interesante, mai degrabă decât pentru poveste. Totuși, încerc să le transmit copiilor niște cunoștințe și lecții prin povești: cum să fii bun, cum să fii gânditor critic, cum să rezolvi probleme. Pentru unii copii, este posibil ca aceștia să fie prea asertivi în viața reală și să preia controlul fără să ofere nimănui șansa de a vorbi. Pe aceștia încerc să-i învăț cât de important este să faci un pas înapoi și să îi asculți pe ceilalți. Cred cu adevărat că un lider bun trebuie să învețe și să urmeze pe alții.

Pe de altă parte, alți copii sunt foarte timizi și rușinoși. Pe ei încerc să-i fac să fie mai curajoși în exprimare, să vorbească despre cum se simt și să le asigur că părerea lor este la fel de importantă ca a tuturor celorlalți. Există un echilibru de învățat prin aceste experiențe simulate și cred că acolo începe să vină cu adevărat valoarea.

Un copil pe care l-am avut prezenta dificultăți în a face față situațiilor stresante, chiar și în joc. A fost ocazia perfectă de a-l ajuta să abordeze problemele pas cu pas și să le disecăm. Ceea ce este uimitor la această abordare este că, la sfârșitul zilei, este doar un joc. Jucătorii se pot distanța oricând în siguranță de orice sursă de suferință și acest lucru îl face foarte valoros ca metodă de învățare a copiilor despre lecțiile de viață.

În ceea ce privește transformarea adusă în propria mea viață, nu aș spune că nu a adus niciuna. Crescând, aveam tulburare de anxietate generalizată și ADHD nediagnosticate. Mi-a lipsit orice încredere și nu am fost niciodată destul de sigur pe ceea ce fac. După ce am mers la universitate, am întâlnit un psihiatru și am fost diagnosticat cu ambele tulburări. Am învățat multe despre creierul meu, dar și despre viață, având în vedere și că multe din cele asimilate sunt și filozofie iar ceea ce funcționează pentru mine poate să nu funcționeze pentru altul. Alături de aceste diagnostice, a fost, de asemenea, modul în care am fost crescut, care au adus cu sine probleme. Calificativele mele de suferință au făcut viața dificilă acasă și ori de câte ori făceam o greșeală, părinții mei mă certau până la punctul în care am ajuns să mă tem să mai fac vreo alegere. Nu sunt părinți oribili, nici pe departe, dar a fost doar un mod de a mă crește care a făcut mai mult rău decât bine și a trebuit să trec peste asta.

Acum conduc și grupuri de sprijin ADHD, unde oamenii îmi împărtășesc povești similare. Lecțiile pe care le-am învățat în viață sunt lucruri pe care încerc să le ofer prin DnD:

• Când sunteți stresați sau copleșiți, faceți un pas înapoi și evaluați situația.
• Dacă ceva vă deranjează, asigurați-vă că îl comunicați persoanei cu care vorbiți.
• Adoptați anumite trăsături dezirabile ale masculinității, cum ar fi să fii ambițios sau neînfricat, dar aruncați-le pe cele toxice precum faptul că nu puteți vorbi despre sentimentele voastre sau nu puteți plânge.
• Învațaţi să lucraţi în echipă și să aveţi încredere în celălalt.
• Înțelegeți că poate lucrurile nu merg așa cum vă doriți însă puteți face lucrurile să funcționeze.
• Chiar dacă nu vă descurcaţi, este în regulă, ceea ce contează este ce veţi face în continuare.

Acestea sunt doar câteva dintre lecțiile de viață pe care încerc să le transmit subtil jucătorilor mei în jocuri, iar dacă există puncte pe care le înțeleg și care îi ajută în viață cu atât mai bine!

După toate aceste cuvinte, dacă aș reformula ceea ce este DnD, aș spune că este o realitate simulată care permite jucătorilor să facă greșeli și să crească datorită lor.

Blândețea este întotdeauna cea mai potrivită abordare. După cum știm, forța creează rezistență. Așadar cea mai practică metodă este să învățam cât mai multe despre lumea copiilor noștri, să le recunoaștem nevoile și să le fim alături. Avem tot atâta de învățat de la copii pe cât au ei de învățat de la noi.

Încurajez practicarea încrederii și o minte deschisă în permanență. Viața este un continuu proces de creștere iar ca părinte pe lângă învățare avem şi oportunitatea să vindecăm traume ale propriei copilării prin simpla însoțire și implicare în experiențele copiilor noștri. Investind copiii cu încredere, aceştia capătă curaj și încredere în propriile forțe și învață să se autoregleze.

Și ce modalitate mai eficientă de învățare decât jocul? Să ne jucăm mereu!