Comunitate

Ce se poate face in situatia in care esti hartuit psihic de un om al strazii? Pericolul unei hartuiri fizice nu este exclus, iar ajutorul politiei nu este intotdeauna o optiune. In tara noastra din cate stiu nu exista acea lege conform careia o persoana primeste restrictie sa se apropie tine la o anumita distanta sau la un anumit numar de metrii. Si sa nu uitam ca este totusi un om ce traieste pe strazi. Care este procedura atunci cand vrei sa internezi la un spital de boli mentale o persoana, dar totusi nu vrei sa mergi tu personal cu acea persoana?
 

Am 35 de ani si sunt un pic cam confuza. In urma cu 3 luni am cunoscut prin intermediul internetului un om cald, sensibil si bun, care are deci cam toate elementele cheie ca sa mi se lipeasca mie de suflet. Eu iesisem dintr o relatie cu un barbat ceva mai in varsta decat mine, cu care lucrurile mergeau relativ bine doar la nivel intim, dar care era incapabil de apropiere emotionala, de orice emotie pozitiva in general, imatur si legat de parinti, cultivat (prof. universitar cu memorie brici) dar si cu teoria conspriratiei care ii domina viata. Stiu ca am dat mai multe detalii despre trecut decat despre prezent, dar asta pentru a va face o idee despre sentimentul ca fusesem un soi de jucarie sexuala a unui om care, culmea, nu isi imagina ca viata mai are ceva bun frumos si in afara dormitorului. Ok, si iata ca-l intalnesc pe Omul prezentului,34 de ani , computerist de meserie, cu care pot sa vorbesc, sa rad, sa ma plimb, care simt ca imi raspunde, cu care am simtit de la inceput ca exista o legatura. Doar ca la nivel intim lucrurile au un ritm lent: el nu a mai facut niciodata dragoste si ca sa o spunem drept, acum cred ca ii e frica. Am avut, am si voi avea rabdare cu el, asa ca a ajuns sa fie dezinvolt in pat si suntem destul de ‘’creativi’’ si ne simtim bine impreuna… pana cand ajungem la momentul in care ar trebui sa punem un prezervativ si sa continuam. Atunci se opreste si spune ca inca nu poate. La inceput motivul exprimat verbal a fost ca mai demult si-a spus ca va face dragoste cand iubeste foarte foarte mult. Acum recunoste ca e pur si simplu ‘’ tulbure ‘’ si ca a face dragoste inseamna sa te darui in totalitate, si in mod evident inca nu este pregatit. La un moment dat ma gandeam sa las naibii prezervativul si sa las lucrurile sa curga dar… mi-e frica de consecinte. Il inteleg pentru ca si eu am avut prima experienta sexuala destul de tarziu (pe la 30 de ani) dar am recuperat… (desi, dupa cum s- a vazut si in prima parte a descrierii, am avut destule de ocazii sa mi para rau) In plus, lucrurile merg atat de bine in general incat capitolul asta nu-l simt ca fiind foarte important. Si stiu, din proprie experienta, cat de complicate sunt lucrurile cand esti la prima relatie… Dar totusi, e frustrant… Pentru ca ma simt atrasa de el, pentru ca vreau sa ma bucur impreuna cu el si de partea asta a existentei, pentru ca il vad chinuindu-se cu frica asta de intimitate (fizica dar cine stie…) si nu stiu cum as putea sa-l ajut. Am vorbit si am vorbit, si am asteptat si am asteptat, si nu-i o problema sa fac asta in continuare… Doar ca ma gandesc: ce as putea sa fac altceva, sa zic altceva?

Trebuie sa invat sa ma iubesc din nou. Cum fac asta, daca mi-e greata de mine, dupa ce am fost folosita?

Ma numesc Veronica si sunt din Republica Moldova. Sunt casatorita cu sotul meu de 12 ani si pana la casatorie am locuit 2 ani impreuna, deci suntem impreuna de 12 ani. Suntem ambii juristi cu studii superioare, din familii intelegente. Avem o fetita de 8 ani, foarte desteapta si frumoasa. De 1 an si jumatate suntem separati, insa fara a divorta. Problema este ca sotul meu tot timpul a ridicat mana asupra mea, popular vorbind. Cand ne intalneam m-a lovit de vreo cateva ori si dupa asta s-a repetat cu o frecventa tot mai mare. Au fost situatii (si multe) cand umblam cu vanatai pe fata, mi-au ramas chiar si cicatrice. M-a lovit si fata de copil si cand eram insarcinata. Dupa ce se intampla asta incearca cat de cat sa se scuze si sa se poarte altfel. De fapt sunt sigura ca ma iubeste, parca are o dependenta fata de mine. Am tolerat lucrurile astea tot timpul, pentru ca imi era frica sa plec, din cauza banilor si tot asa. Nu a mers bine nici in pat pentru ca exact dupa nunta mi-a spus ca-i place un altfel de sex, unde eu sa fiu dominanta si el sa joace rolul femeii. Si o buna perioada de timp cam asa si a fost. Ii placea sa fie dominat in pat, imbracat in femeie si… Eu nu pot sa fac pasul asta definitiv. La rusi este un proverb „Nici impreuna, nici separat”. Mi-e mila de el, mai ales cand imi scrie ca este singur, ca ii este dor. Mi-e mila de fata mea desi initial ea vroia foarte mult sa plecam. Acum ea spune ca daca tata se corecteaza poate ne intoarcem. Am uitat sa mentionez ca am fost la psiholog la cateva sedinte, dar mai mult am plans acolo. Sotul meu este foarte atasat de tatal sau de fapt dependent, inclusiv financiar, iar tatal sau este o persoana puternica si autoritara. Similar cu probleme noastre, au avut si socrii mei in familie, si soacra mea tot timpul imi reproseaza ca nu am avut rabdare sa le depasesc. Au fost doua perioade lungi cand nu a lucrat si atunci eu ma duceam sa lucrez chiar si la un serviciu prost platit. El statea acasa, se juca la calculator si era tot timpul sigur ca ne vom descurca pentru ca eram eu si parintii lui, cu care de altfel tot timpul am avut o relatie foarte buna. O data insa el la un delir de-al lui mi-a spus ca a fost violat de tatal lui cand era mic. Am fost ingrozita si am vorbit cu parintii lui pe sleau. Mi-au spus ca nu este adevarat, dar sincer trebuie sa-i cunosti pe parintii lui ca sa-ti dai seama ca sunt aberatii. Si nu l-am crezut, pentru ca de multe ori inventa niste istorii aberante. Acum imi promite ca totul se va schimba, ca totul va fi altfel si sunt foarte confuza. Evident ca dvs nu imi veti spune: „intoarce-te sau nu”, dar as vrea mult sa ma ajutati cu un sfat de profesionist si impartial, sa-mi spuneti cum vedeti dvs situatia data.

Am trait 4 luni o poveste de vis, ireala cum spuneam si noi si nu ne venea sa credem ca ne-am gasit unul pe altul, ca putem simti asemenea lucruri de o intensitate greu de descris. Traiam, simteam, doream si eram la fel, ne completam cu totul si ca personalitati, principii, atitudine, dorinte, invataminte, eram constienti si maturi, avand eu 34 si el 37, parca ne cunosteam de o viata. Firi puternice dar foarte sensibile dincolo de aparente iar lumea noastra era ca un paradis in care gaseam tot ce ne lipsea, tot ce n-am avut niciodata. Ne spuneam cat de norocosi suntem, iar el era complesit ca m-a gasit, imi spunea ca sunt minunea lui, ca ma cauta de o viata, ca-i place totul la mine, ne adoram cu totul si simteam o dragoste si o dorinta imensa de a fi impreuna pentru totdeauna. Ne-am plimbat, am trait, am simtit, mi-a spus vorbe mari, am trait tot in cele 4 luni. Ne scriam sms-uri de multe ori pe zi pline de dragoste, aproape ca sufeream cand nu eram impreuna iar cand ne regaseam ne divinizam, si ne regaseam linistea unul in bratele altuia ca doi copii intrezisi unul pentru altul, nestiind ce sa facem unul cu altul, cum sa putem fi impreuna fara a ne feri de judecata oamenilor pentru ca eu eram maritata de cativa ani (pe sot aproape toata casnicia l-am simtit ca un prieten, ani de zile ne-am certat, contrat, inca dinaintea casatoriei, ne-am indepartat, racit, aveam bucurii si preocupari diferite si oricum parca vorbeam limbi diferite, aveam sufletul gol, traind in ignoranta atatia ani, tin la el, sunt atasata dar altfel) iar el divortat, intrand si iesind rapid din relatii, dornic sa gaseasca femeia langa care sa simta viata si in plus de asta eram colegi. Atat de interzisa era relatia si greu sa fim impreuna. La birou nu l-am privit altfel inainte, niciodata, doar ca viata a facut sa plecam impreuna in interes de serviciu departe de tara si acolo am inceput sa vorbim despre viata, suflet si eram mirati cat de asemanatori suntem. Mi-a spus ca ma place la un moment dat, am inceput si eu sa-l simt altfel, incepea sa-mi fie drag, eram magnetizati unul de altul, doar ne-am sarutat si ne-am intors acasa tristi, nu stiam ce sa facem. Ceva tip ne-am vazut nevinovat, vorbeam, ne descopeream ca oameni si eram tot mai incantati. Ne inhibam trairile pentru a fi cat mai decenti in aceste circumstante. Dupa un timp ne-am horatat sa luptam sa fim impreuna si am inceput sa traim relatia noastra, meritam asta. Eu incercam sa-l conving pe sot ca nu mai e nimic intre noi si vreau sa divortam, dar a durat pana la pasul decisiv vreo 3 luni pentru ca plangea, eram intre ei, am suferit enorm, dar eu si el ne iubeam, imi spunea ca e langa mine, ca si asuma tot, vrea doar sa termin mai repede sa fim impreuna. Vorbea de familie, casatorie, copii, despre tot, lucru care mi-a transmis incredere si o siguranta enorma. Am depus cererea de divort, era incantat, dar dupa o saptamana am simtit ca ceva s-a schimbat brusc si in cateva zile mi-a spus ca vrea sa ne despartim. Singura fiind cu sufletul praf, nu mai simteam pentru sot nici ce simteam inainte, am mers cu divotul pana la capat. Imi tot spunea sa-i spun ca n-am divortat pentru el, cand tocmai el asta vroia.  Dupa insistente din partea mea (refuzam sa cred ca am fost o aventura pentru ca l-am simtit ca traieste langa mine era prea evident) de a gasi raspunsuri, mi-a spus ca s a regasit cu fosta iubita cu care a stat ceva timp, de care s-a desparit din vina lui si pe care a regretat-o la un moment dat inainte sa apar eu. Ea l-a cautat si a fost tentat, si-a dat seama ca ratiunea cu ea e mai simpla, ca i-a fost greu sa se rupa de mine, ca i-am marcat viata, ca a fost autentic si inca simte acele lucruri pentru mine, dar vrea sa mearga mai departe, ca sa poata fi cu mine mai trecea ceva timp si nu mai are timp, plus ca pe ea o stie mai bine, au convietuit impreuna, cu mine nu stia, si nu isi mai permite o casnicie ratata. Mi-a spus ca a obosit in perioada asta sa ne ascundem etc. Dupa o luna de la despatire isi ia cateva zile de concediu si se intoarce casatorit iar eu il vad in fiecare zi, aud cum isi face planuri de nunta etc. Ma simt penibila, naiva, umilita, n-am cuvinte, chiar si o mare pacatoasa. Cu sotul locuiesc inca impreuna doar atat ca doi prieteni (m-a ajuta cat am suferit fara sa stie de ce, dar tot nu-l simt ca pe un barbat). Sunt derutata, erau foarte diferiti, el era tot ce mi doream de la un barbat, trecand peste sentimente. Nu inteleg de ce a aparut in viata mea? Ce trebuie sa fac? Are rost sa raman cu sotul? Voi mai gasi ce caut eu? La cat eram de nefericita inainte pentru ca nu simteam drag fata de omul de langa mine, acum am vazut cat de minunat e sa simti, sa fie si altfel dar e mai greu ca inainte. De ce a plecat? Nu m-a iubit? M-a iubit dar a obosit, speriat, de teama? N-am inteles nimic… Am ramas doar cu iluzii si cat de minunata este viata daca simti si ai ce-ti doresti. Doare ingrozitor…

Sunt casatorit si am o fetita de 6 ani, prin prisma vieti cotidiene, sotia mea este plecata de 1 an si 6 luni intr-un contract afara, sincer nu suntem doi gelosi, nu ne suspectam de cine stie ce, dar ne iubim si vrem sa tinem relatia, si parca de o saptamana, la cat de mult o iubesc si cat o doresc si imi lipseste, nu mai e la fel, in urma unor discuti si reprosuri, parca s-a sters totul cu buretele, nu stiu de ce, nu vreau, nu inteleg, nu pot….

Este frustrant trebuie sa recunosc ca ma regasesc cu nevoia de a cere ajutor cuiva dupa 5 ani…. Mda, dupa o pauza de un an si ceva, am permis unei persoane sa intre in viata mea, sa-mi tulbure linistea si ritmul normal al fiecarei zi. M-am impotrivit initial si am fost suficient de indiferenta pana cand am obosit sa evit sa raspund la telefon si intr-o seara am acceptat invitatia de a iesi „la o cafea”, sperand ca voi fi suficient de recalcitranta si nesuferita incat sa nu mai fiu deranjata vreodata. Trebuie sa mentionez ca prietena mea a contribuit foarte mult la acest joculet, individul fiind un vechi prieten si coleg din facultate. A avut grija bineanteles sa ma faca atenta ca este un om nemaipomenit, cu un suflet mare si o functie pe masura, neinteresant desigur pt mine. Boom-ul si dezgustul dupa cafea, a venit desigur in momentul in care am dat un search pe google la numele lui – putere, bani, femei si sotie inselata. Dupa cafea, in momentul in care a sunat, i-am zis parerea mea despre oamenii ca el si ca nu sunt de acord cu relatiile extraconjugale. Mi-a cerut o sansa, mi-a cerut sa vreau sa-l cunosc si sa ma conving ca ma insel. Intr-adevar, o mare parte din articole sunt baliverne scrise de un ziar care pe asta functioneaza, mi-a recunoscut ca a fost insurat dar a divortat si m-am convins de asta. Am incercat in toata perioada asta de cunoastere, sa fiu cea mai reticenta si indifirenta persoana, insa…coplesita de atentiile, cadourile fata de mine si baietelul meu, inteligenta si nevoia de a fi iubita pe care o neg si ascund bine, inevitabilul s-a produs… da, m-am indragostit de un barbat de 42 ani, controversat si cu o mare functie, eu care mereu am trait in umbra si ascunsa in marea gluga a paltonaselor negre, camuflata in jeansi rupti si unghii negre pentru a respinge orice se apropie de mine. Dumnezeule, eram atat de bine doar eu cu mine… sunt vulnerabila, mi-e frica sa iubesc, mi-e frica sa pierd iar, mi-e frica sa cad iar, sunt orgolioasa, foarte, poate cea mai orgolioasa fiinta pe care o stiu, sunt eu… Ideea e ca a simtit si simte toate aceste lucruri, simte cum bat in retragere cu toate ca o parte din mine vrea sa mearga inainte, dar sunt mandra, prea mandra, si iau precum o mare umilinta orice sentiment de iubire recunoscut. Aseara, s-a rupt, m-a acuzat ca nu stiu ce vreau, ca a obosit, ca nu il apreciez, nu il respect, ca nu ma obosesc sa il inteleg si ca a hotarat ca e mai bine sa-i punem capat. Uimita, dar prea mandra pentru a argumenta ca se insala, am spus: ” OK”. Un mare si sec OK, cum vrei!!! La plecare am incercat sa il sarut, a refuzat, am incercat a doua si a treia oara, inutil, atunci m-am enervat, am trantit usa masinii si fara un salut am plecat. I-am trimis un mesaj in care am atacat cu toata convingerea, ma simteam ranita, respinsa, mi-a raspuns cu aceeasi arma, ba mai rau, a spus ca este usurat ca e liber… de parca l-a tinut cineva vreodata!!!!!!! Da… nu-mi place ce simt si nu stiu ce vreau acum, sunt totusi convinsa ca nu sunt pregatita inca sa renunt la aceasta relatie, ma intriga si ma enerveaza, il vreau si nu il vreau. Ce trebuie sa fac? Cum sa il abordez si cum sa las orgoliul jos, cum sa-i arat ca totusi imi pasa, doar ca nu vreau sa devin marioneta lui, sunt inteleasa gresit si asta ma doare cel mai tare, pentru ca am invatat prea bine sa-mi ascund trairile si simt ca de data asta el merita o sansa. Vreau sa ies din confuzie!!!!!

Problema mea de fapt nici nu stiu daca este o problema. Am 27 de ani si o relatie foarte buna cu parintii mei. Sunt singurul lor copil si relatia dintre noi a fost si este execelenta. Acum insa trebuie sa plec in strainatate unde este deja viitorul sot. Plecarea era oarecum anuntata dar am asteptat obtinerea trasnferului cu serviciul. Astazi am primit vestea ca acest lucru s-a intamplat. Pe de-o parte sunt fericita ca am obtinut acest transfer insa bucuria imi este umbrita de faptul ca voi pleca de langa parintii mei. Ma pun in locul lor si nici nu-mi pot imagina durerea pe care o vor simti cand voi pleca (cu toate ca ei mi-au aratat un mare suport si sprijin in toata povestea asta). Imi este teama ca ma voi indeparta si ca se vor simti abandonati. Ii iubesc foarte mult si relatia dintre noi este mult mai mult decat cea de parinte si copil, este de prietenie sincera. In momentul de fata ne despart doar 200 de km si ne vedem la fiecare sfarsit de saptamana. Mi-am promis ca voi face tot posibilul sa-i vad cat mai des. Nu stiu cum va fi… Si acest lucru ma copleseste. Inca nu le-am dat marea veste…
 

Pentru a ajunge sa pun intrebarea trebuie sa va explic putin care e situatia mea actuala. Sunt de sase ani in Italia. Am trei copii de 28, 25 si 22 de ani, in Romania. Baiatul de 28 ani e bolnav de artrita reumatoida. Fetele de 25 si 22 ani studiaza in Romania, dar ne vedem destul de des, caci vara vin aici in Italia la lucru. Mai am o mama de 80 de ani in Romania, cu problemele ei. Deci,am destule probleme la care sa ma gindesc, care sa-mi faca griji si stres. Dar spre norocul meu aici eu stau foarte bine. Sunt iubita si respectata, si eu si copii mei. De vreo patru ani sufar de dureri de stomac: reflux gastrico-esofagian. Toate analizele sunt perfecte deci mi s-a spus ca e pe fond nervos, din cauza stresului. Cu pastile de protectie o duc binisor. Citeva zile in urma insa mi s-a intimplat ceva groaznic. M-a prins mai intii obisnuitul cleste la inima care nu-mi dadea voie sa respir. E un simptom obisnuit pentru mine, tot pe fond nervos, mi-au spus, dar de data aceasta aveam si o durere foarte puternica in lateral si in spate care nu ma lasa sa ma intind pe pat. M-am speriat un pic si m-am dus la spital la urgenta. M-au facut analize, EKG-ul, radiografii la plamini si toate au iesit perfecte. Tensiunea era 16/9. Mi-au dat nitroglicerina si asteptind rezultatele vorbeam linistita cu asistenta. Dintr-o data am inceput sa transpir si dupa citeva secunde au inceput sa-mi amorteasca degetele si sa ma doara puternic. Am apucat sa spun asistentei ce mi se intimpla dupa care nu am mai fost capabila sa vorbesc sau sa ma misc, nici miini nici picioare, iar degele miinilor au devenit foarte rigide, s-au strins toate intr-o pozitie si ma dureau groaznic. Asta a durat, cred, vreo 10 minute, dupa care mi-am revenit. Medicul nu mi-a facut nimic decit sa-mi dea oxigen. Dupa, mi-a spus ca am avut o criza datorita stresului, o criza de panica. Este adevarat? Ce pot sa fac? Aici unde sunt eu, medicii nu se prea grabesc sa dea calmante pentru stres, spunind ca e mai bine sa lupti tu insuti, sa te linistesti, decit sa iei calmante. Care e sfatul dumneavoastra?

Sunt impreuna cu un barbat de 1 an. El este casatorit, are o fetita de 5 ani, il iubesc, ma iubeste, ne intelegem bine, dar nu stiu ce sa fac pentru ca nu mai pot continua asa. Mi-e foarte greu, spune ca sa am rabdare, dar cata rabdare sa am. Vreau sa imi fac o familie, sa imi fac un rost, sunt de multe ori dezamagita de mine si de situatia in care m-am bagat, mi-e foarte greu sa renunt la el, dar mi-e greu si asa in situatia asta sa ma multumesc doar cu ce se poate. Mi-as dori foarte mult sa imi fac o viata cu el, nu vreau sa il imping de la spate sa faca un pas. Si explicatia ca inca nu divorteaza este copilul, dar eu cred ca niciodata nu va divorta, poate ma insel dar… Vreau sa ies din situatia asta, vreau sa fac ceva pentru mine, e prea greu sa mai duc asa ceva si nu stiu cum sa fac sa fie bine.

Mi-am cunoscut sotul in urma cu aproape doi ani, amandoi fiind extrem de „sariti din tipar” – lucru care, presimt, ne-a apropiat la inceput. La momentul respectiv nu am privit lucrurile la modul serios; veneam dupa un numar de relatii esuate din pricina „aiurerilor” proprii si „ciudateniilor” lor. Nu eram satisfacuta din punct de vedere emotional sau sexual, nu ma simteam nici pe departe femeie. Alaturi de el, am inceput, cateodata bursc, cateodata treptat, sa ma simt iubita, inteleasa si dorita. Si atunci a intervenit frica (tatal meu a parasit familia cand aveam 13 ani, eu am ajuns internata cu anorexie nervoasa, mi-a luat foarte mult timp sa trec peste ideea si teama de abandon). El a incercat, s-a straduit peste puteri sa ma faca sa cred in el si in noi, insa nu a reusit. Dupa multe drame pseudoviolente, cateva plecari ale sale si multe izbucniri ale mele, am decis, totusi, sa ne urmam visul initial si sa ne casatorim civil. A iesit foarte frumos, insa imediat dupa a urmat o perioada de depresie crunta a lui, generata de faptul ca nu avea job si nu aducea bani in casa; apoi a plecat iar, si s-a intors cu dorinta „sa mai incercam”. Incercam si acum, desi nimic nu mai este ca inainte: eu sunt cumplit de stresata de 3 joburi simultane si de raspunderea de a purta mai tot greul cheltuielilor, si ma simt constransa sa nu imi cumpar sau sa nu plec pentru ca nu pot face acelasi lucru pentru el, in timp ce el se plange ca nu mai sunt ca inainte, ca il „contorizez”, ca nu ii vreau decat banii (oricum nu ii are) si ca simte tot mai mult ca e in zadar. Totodata, el este cel care afirma ca nu a incetat sa spere… care este o posibila solutie?

Probleme in relatii…. Nu stiu ce se intampla la mine, dar parca reusesc sa ii fac pe toti barbatii sa fuga de mine… Dupa o noapte, sau o luna ma trezesc ca nu mai dau niciun semn sau chiar trag eu de ei, si ei nu mai vor. Am niste parinti critici si cred ca reusesc sa proiectez in relatii neputinta din copilarie de a ma ridica la „inaltimea asteptarillor”… Ultima oara am fost cu un barbat pe care il consideram mult mai destept decat mine, si ca rezultat el ma considera mult mai proasta decat el (lucru dureros pentru mine evident). Ironia este ca eu am cautat mereu sustinerea unui barbat, incurajari, tandrete etc Si am primit exact opusul: jigniri, respingere, raceala. Am cautat sustinerea pentru ca am avut mereu probleme si am in continuare cu parintii mei, mult prea sufocanti si constrinctivi. Intrebarea mea este: Cat de vinovata sunt eu si cat de vinovati sunt ei – barbatii, pentru ca am ajuns sa ii urasc foarte tare pentru comportamentul lor fata de mine, deoarece nu mi se pare corect OMENESTE vorbind sa arunci cu noroi in cineva care cauta ajutorul tau. In trecut, am fost si eu in situatia de a-i putea ajuta pe altii si de multe ori nici nu era nevoie sa mi se ceara ajutorul ca ma ofeream eu singura… Deci mi se parea firesc ca si eu la randul meu daca cer ajutorul cuiva, sa fiu ajutata. Nu inteleg atitudinea asta a lor! Mi se pare mizerabila. Daca ati putea sa imi raspundeti la intrebare v-as fi foarte recunoscatoare!
 

Cum sa reusesc sa fiu mai deschisa? Am o mare problema, nu ma pot deschide fata de nimeni… Sunt o persoana destul de comunicativa, imi fac prieteni repede cu care pot vorbi lucruri banale, despre un film, o carte etc… dar nu pot merge mai departe sa povestesc despre mine sau sa ma implic in viata lor. Nu reusesc nici macar cu prietenul meu sa fiu deschisa. In primele saptamani in care nu am sentimente pentru el totul e ok, dar cand incep sa tin la cineva parca totul incepe sa se strice, ma blochez, nu mai pot comunica, ma inchid in mine, imi e frica sa nu fiu ranita. Ce e cel mai rau e ca nu inteleg de ce mi se intampla asta. Am avut o copilarie fericita mereu, am avut tot ceea ce am vrut: iubire, jucarii, haine, totul… Nu am deloc incredere in mine si mi se pare imposibil ca cineva sa ma iubeasca. As avea nevoie de un sfat, as vrea sa pot fi mai deschisa, mai ales in relatii, nu stiu ce sa fac sa dobor zidul ala…

As dori sa stiu cum sa fac sa trec peste greseala pe care am facut-o… Am un iubit cu care sunt impreuna de 5 ani si acum 1 luna l-am inselat cu alt barbat. El a aflat, dar m-a iertat si vrem sa trecem peste, sa ne fie bine, sa fim impreuna.

Ma simt deprimata si fara directie in viata, dar cel mai rau este ca imi afecteaza viata de familie. Dupa ce s-a nascut fetita noastra totul a intrat parca intr-un automatism. Totul trebuie programat, altfel nu mai pot avea timp pentru nimic atat eu cat si sotul meu. Am ajuns sa nu mai simt nimic pentru nimic si cei din jur isi sau seama de asta. Totul trebuie facut fiindca trebuie facut. Viata sociala nu ma mai intereseaza deoarece toti prietenii mei (nu cei dobanditi) au plecat din tara. Viata profesionala este ceea ce ma mai mentine deoarece inca mi se mai pare interesanta si provocatoare. Viata de familie este intr-un colaps, eu ma simt blocata si nu pot comunica cu cei din jur, nu doresc sa imi mai fac alti prieteni, nu imi mai doresc nimic. Este ingrozitor, ma simt ca un robot si nu mai pot sa comunic cu sotul meu care este convins de cele mai urate lucruri, cum ca nu il mai iubesc si ca am pe altcineva, ceea ce nu este adevarat. Nu stiu ce sa fac.

Repet mereu acelasi tipar. Sunt impreuna cu el de trei ani si ceva. Toti prietenii lui, verii mai mari, acum si mai mici, au copii si sunt casatoriti. Prietenele mele, rudele mele, nu. A fost primul meu barbat, dar am avut o tentativa de viol, pe la 9 ani cred, de care stie. A venit in relatia asta mai mult carpa, dupa o relatie mamut cu altcineva. La vremea respectiva nu eram foarte sigura de relatia noastra. Mi-a taiat-o scurt cu casatoria si copii, iar in ultimul timp ma surprind pe mine ca renut la visul asta. Nu mai discut nimic in acest sens. Cenzurez orice gand, fantezie. Avem doua pisici. Le tratam ca pe copii. Eram amandoi cu o gramada pe cap, cand ne-am cunoscut. Am fost foarte deschisa cu el, i-am spus sa tina „doliu” cat vrea. Am mers pe ideea aia din reviste, ca pe barbat trebuie sa-l inveti sa vorbeasca despre el, ca singur n-o sa zica niciodata, asa ca am renuntat la orice madrie si nevoie si intai l-am intrebat eu. Inapoi n-a venit intrebarea. In general, l-am menajat mult. Apoi mi-am dat seama ca pe undeva incep sa pierd. Eu aduc bani in casa, eu am libido-ul mai mare, eu adun si strang si tot eu sunt aia isterica, care face „drame pentru lucruri care oricum s-au intamplat”. Vorbesc cat pot de frumos cu el, uneori ii caut si scuze, dar am impresia ca orice responsabilitate, cat de mica, e un pas prea mare din punctul lui de vedere. In acelasi timp, nu ma imparte cu nimeni, sunt comoara plina cu aur, e posesiv si nicio femeie nu e ca mine, dar se impiedica in gandul asta parazitar ca el m-a facut femeie, si ma trateaza ca un copil si adora doar dulcegaria mea, nu vrea sa auda de certuri. Spune ca i-au marcat existenta in rau. Dar vrea sa ne iubim, sa ne intelegem, sa ne respectam, sa vorbim unul cu altul. Sunt in tara nimanui. As vrea sa am o harta, singura nu prea mai fac fata si am mintea grea de atatea responsabilitati. Cer prea mult? Sunt marcata de o nevoie prea mare de protectie, afectiune, care trebuie tratata? Il incurc? Ma incurc? Cum ma pot regrupa? De unde incep?

Intrebarea mea este mai mult o poveste si o transcriu foarte pe scurt ca sa pot ajunge la intrebare. Sunt casatorit de 3 ani, am un baietel de 2 ani si 8 luni. Anul trecut in 22 august am facut nunta, dar dupa doar 3 saptamani m-a parasit, mai bine spus a fugit in Grecia fara sa imi spuna nimic, cu o parte din banii primiti la nunta, imediat dupa ce am prins-o ca ma insela. Timp de 2 saptamani nu a stiut nimeni nimic de ea, dupa 2 saptamani m-a sunat din Grecia si mi-a spus ca nu ma mai iubeste si ca ei nu ii trebuie copilul. Timp de un am am vorbit cu ea doar de doua ori la telefon si nici nu intreba de copil, doar daca ii aduceam aminte de el. Acum dupa un an zice ca vrea sa ne impacam, dar fara sa imi dea explicati de ce a fugit, sau sa nu o intreb nimic daca vreau sa ne impacam. Eu inca o iubesc enorm de mult dupa cate mi-a facut, dar imi e tare frica sa nu fiu doar o usita de scapare pentru ea pana se plictiseste iarasi. Si acum intrebarea mea este: merita a doua sansa, sau merit eu imi ascult inima, sau sa imi ascult mintea?

Am 2 baietei, unul de 2 ani si o luna, iar celalalt de 4 luni. Diferente intre ei am observat inca de devreme, in sensul ca cel mare la 4 luni nu era atat de vioi si zambitor ca cel mic. Zambea si el dar doar la persoanele familiare, foarte rar la straini. Evolutia lui ulterioara a fost una normala, dar la 1 an si 9 luni a avut 2 episoade de convulsii febrile si de atunci este in tratament anticonvulsiv. Aceste episoade s-au manifestat pe fondul unei raceli care duara de mai bine de 3 saptamani, a lipsei de somn si a unui mare stres emotional, respectiv apropierea nasterii unui fratior. In urma numeroaselor investigatii ( 5 EEG, dintre care una de 12 ore pe timp de somn, CT, RMN, examen neurologic, psihologic ) copilul a fost evaluat ca fiind normal, cu dezvoltare normala. Trebuie sa va spun ca de la acel moment, grija noastra, a parintilor a fost una sporita, poate chiar exagerata. Totusi, eu am observat un comportament care imi da de gandit si pe care il regasesc in carti de specialitate ca specific pentru tot felul de anomalii. De exemplu, copilul meu este fascinat de usi inca de la varsta de 18 luni. Ii place la nebunie sa inchida si sa deschida usile, mai mult, daca se indeparteaza de o usa pe care a inchis-o si intre timp cineva a deschis-o arata cu degetul si spune ( in limba lui si gesticuland ) sa o inchida la loc. La magazin, unde usile se inchid si se deschid atomat ii place sa le priveasca minute in sir. Totusi, recunoaste obiecte pe care le vede in carti, construieste turnuri din lego. La 2 ani si 1 luna copilul nu vorbeste inca, decat foarte putin. Spune mama, tata, baie, apa. La noi in casa se vorbesc 2 limbi si ni s-a spus ca si acest lucru poate sa determine intarzierea in vorbire. Arata toate partile corpului cand i se cere in ambele limbi, executa comenzi de genul adu-mi telefonul, ia hartia de pe jos si du-o la gunoi, dar de exemplu in parc nu interactioneaza prea mult cu copiii de varsta lui. Nu are, in schimb nici un fel de temeri sau reticente de a interactiona cu adultii. Le raspunde la salut pe strada si daca i se cere ( chiar de catre straini ) sa dea mana si sa plece cu ei, e in stare sa plece de langa mine. De asemenea, precizez ca are un mers mai aparte, care mie mi se pare din cauza unui echilibru deficitar, dar toti pediatrii si ortopezii la care am fost mi-au spus ca nu este nici o problema si ca se va corecta in timp. Stiu ca este greu sa evaluati un copil doar din spusele mamei, dar considerati ca ar putea fi ceva in neregula cu copilul meu?

Sunt casatorita de un an de zile, dar sunt impreuna cu sotul meu de 6 ani. Am cu sotul meu o relatie de vis, ma completeaza in tot si-mi este cel mai bun prieten. Este un om foarte inteligent, calm si intelegator si il respect foarte mult. Dar acum 2 luni am cunoscut pe altcineva. Am hotarit in urma cu aceste doua luni sa fac ore de soferie si asa l-am cunoscut pe acest barbat care este instructor auto si este si proprietarul scolii de soferi. Are 33 ani si eu am 30. Cred ca m-am simtit atrasa de el de la inceput desi nu-l consider un om frumos ci mai degraba prea slab. Am inceput in timpul orelor sa vorbim despre multe lucruri, am devenit prieteni si pe facebook unde vorbeam ore intregi. El povestea la inceput despre el ca ca este singur si si-ar dori sa cunoasca o persoana speciala de care sa se indragosteasca si cu care sa-si petreaca viata. Si el spune ca prin cuvintul indragostit intelege s-o iubeasca pe cealalta persoana mai mult decit se iubeste pe sine si asta pentru toata viata. Si ca nu conteaza daca persoana respectiva are copii sau este divortata. Ca nu si-ar mai pierde timpul cu o relatie pasagera. Povestea ca locuieste singur, ca isi spala, face curatenie si mincare singur. Apoi a inceput sa povesteasca ca are prieteni care sunt deja insurati si isi inseala nevestele. Ma intreba ce consider atragator la un barbat, daca imi plac barbatii frumosi sau pun accent pe inteligenta? Bineinteles ca vorbeam si despre multe alte lucruri care nu au legatura cu dragostea. Dar aveam tot timpul impresia ca isi face reclama, ca flirteaza cu mine desi avea un comportament foarte respectuos( imi deschidea si-mi inchidea el portiera), desi eu am spus despre mine de la inceput ca sunt casatorita. Dupa vreo trei ore de conducere l-am intrebat daca sunt o prezenta agreabila sau ar trebui sa schimb ceva pentru ca urma sa-mi schimb locul de munca si vroiam sa fac impresie buna la acel nou loc de munca. El mi-a raspuns ca sunt o persoana extraordinara si sa nu ma schimb niciodata. Dupa alte 2 intilniri l-am intrebat daca exista posibilitatea ca el sa se indragosteasca de mine sau daca ma indragostesc eu de el ce o sa fac. El m-a intrebat daca ceva din comportamentul lui ma face sa intreb asta, si eu i-am spus ca el nu a facut nimic, dar gandeam altceva. Apoi a raspuns ca nu a fost niciodata cu adevarat indragostit dar ca totul e posibil. Desi era ocupat toata ziua cu munca lui, isi gasea timp sa schimbe si citeva vorbe cu mine pe internet in fiecare zi, iar in week-enduri vorbeam ore intregi. Chiar la un moment dat m-a intrebat daca nu putem vorbi pe net si seara cind el e acasa si nu mai lucreaza. Eu am inceput sa-i trimit mesaje de incurajare pe telefon, cite un mesaj in fiecare dimineata, pentru ca el spunea ca a imprumutat foarte multi bani din banca pentru a deschide scoala de soferi si ca munceste de dimineata pina noaptea si ca toti banii se duc pe rate si nu-i ramine nimic dar nu se descurajeaza si merge inainte pentru ca nu vrea sa-si dezamageasca parintii care cred in el si l-au sustinut mult in aceasta afacere. El imi multumea pentru ca-l incurajez, si spunea ca cuvintele mele ii sunt de mare ajutor. Discutam tot timpul ca doi prieteni si nimic altceva nu s-a intimplat intre noi, asta pentru o luna. Apoi eu simteam ca ma indragostesc de el si vroiam sa-l vad tot mai mult. Nu mi-am dorit niciodata o aventura, doream doar sa-l vad si sa vorbesc cu el, nimic altceva. Dupa ce am terminat orele de soferie, nu aveam unde sa-l mai vad si deveneam din ce in ce mai nerabdatoare sa-l vad. Asa ca i-am propus sa ne intilnim intr-o zi din week-end, dar el a raspuns ca din respect pentru mine nu poate sa faca asta, pentru ca sunt casatorita. Apoi dupa inca o saptamina nu am mai rezistat si i-am spus ca sunt indragostita de el. El mi-a raspuns ca nu are timp acum de dragoste si ca afacerea lui ii ocupa tot tompul si este singura prioritate. Dupa o zi eu i-am raspuns ca ar trebui sa nu mai vorbim 2 luni sa-mi pot pune ordine in ginduri si ca nu stiu daca dupa aia o sa mai vreau sau o sa mai pot fi prietena cu el. Raspunsul lui a fost ca am dreptate, ma intelege si asteapta sa-mi treaca aceasta stare si sa putem din nou vorbi despre toate lucrurile cum faceam inainte. Dar eu nu am rezistat 2 luni fara sa-i vorbesc si am inceput sa-i trimit mesaje in care ii spuneam ca am inceput sa rationalizez si ca vreau sa fim prieteni si sa vorbim in continuare, si ca sentimentele acelea mi-au trecut. El bineinteles ca nu m-a crezut, si a inceput sa nu-mi mai raspunda la mesaje. In cele din urma dupa multe rugaminti din partea mea, mi-a raspuns si mi-a spus ca el m-a vazut tot timpul doar ca pe o prietena si ca nu a facut nimic ca eu sa inteleg altceva si ca nu vede sensul continuarii acestor discutii si ca el considera ca eu am nevoie de o perioada de gindire, dar ca tot timpul o sa ma considere o prietena. Si eu nu stiu ce sa mai inteleg. A fost totul numai in imagimatia mea? Il iubesc si simt ca viata mea nu are sens fara el, si nu stiu ce sa fac sa scap de aceste sentimente si sa devin persoana fericita si senina care eram inainte sa-l cunosc. Nu stiu ce sa fac si ce sa inteleg din tot ce s-a intimplat. Stiu numai ca sufar cumplit pentru ca nu pot sa-l vad. Chiar am ginduri de suicid. Am uitat sa precizez ca sunt considerata de barbati o femeie frumoasa , atragatoare si foarte feminina. Nu am copii. Ultima discutie cu acest barbat a avut loc ieri. Si am si sugerat ca as fi dispusa sa am si o aventura cu el dar el a refuzat.

Va scriu in speranta ca ma veti ajuta cu un sfat. Cu o saptamana inainte sa nasc, am aflat ca sotul meu ma inseala. Nu a fost ceva ocazional, din pacate am amanunte dureroase pentru mine, aflate de la el. In prima faza, adica atunci cand am aflat l-am iertat, am spus ca a fost o greseala. Eram in stare de soc, nicioadata nu mi-as fii imaginat ca ma va insela. Am nascut o fetita minunata si am crezut ca va fii bine, insa din pacate nu pot uita ceea ce a facut. Acum ca lucrurile s-au mai asezat simt furie, ma simt dezamagita, tradata, nu mai am incredere. Nu stiu ce sa fac. Eu as divorta, dar oare imi va fii mai bine fara el? Sufleteste vorbind, nu material. A trecut ceva timp si tot nu pot sa cred ce a facut, aproape sub ochii mei. Nu pot accepta ca in timpul sarcinii mele in loc sa aiba grija de mine a avut de altcineva grija. Noi am avut o casnicie aproape perfecta si de aceea durerea e asa mare. In orice caz cum a fost nu o sa mai fie nicioadata. Cum sa fac sa realizez ce este mai bine pentru mine? Au trecut cateva luni si nu este mai bine, in permanenta vreau sa ii reprosez, nu pot uita ca m-a umilit si si-a batut joc de mine si de noi.

Am „iesit” de 5 luni dintr-o relatie cu un barbat mai mic ca mine. Relatie pe care a initiat-o el. Eu nici nu am crezut vreodata ca ar fi posibil asa ceva. La inceput mi-a spus ca nu vrea sa ma indragostesc de el, sa nu devin dependenta de el, apoi ne-am simtit minunat impreuna, ma definea ca fiind „sublima, superba, divina, femeia perfecta pentru el”. Ca apoi, tot el, sa inceapa sa ma raneasca, cautand tot felul de motive – ca m-am indragostit de el (cand el a facut TOTUL ca acest lucru sa se intample), apoi sa-mi spuna ca vom fi cei mai buni prieteni, dar el „a inceput sa iasa cu o fata”. In final a refuzat sa ma mai vada… Ca sa-mi revin, am incercat orice, dar parca totul se infunda undeva si incercarile mele esueaza. Nu reusesc sa-mi revin si sa privesc in jurul meu. Toata lumea spune ca sun o femeie frumoasa si foarte inteligenta, ca arat de 30 de ani. Vad barbati care ma privesc admirativ, dar nu-mi pasa. Simt ca ce-am trait cu el nu voi mai trai niciodata… sunt disperata!

Oare problema sunt eu? Sunt foarte singura. Imprejurarile au facut sa raman fara prieteni (multi au plecat in strainatate, altii s-au casatorit etc.). Dupa ultima relatie de 1 an (care s-a terminat de comun acord) nu stiu ce se intampla de nu am mai reusit sa ma aporpii sau mai exact sa se apropie nimeni. Uneori simt nevoia sa am pe cineva langa mine, uneori ma incearca sentimente de invidie fata de fostele colege care au o viata sentimentala foarte buna… Ma consider o fata normala ca si fizic, deci nu asta ar fi problema. Am terminat facultatea, trec printr-o perioada foarte foarte grea… nu mi-am gasit de lucru… simt ca innebunesc. Am ramas in aceeasi localitate si oamenii toti ma inunda cu intrebari despre „progresul” meu. Ma simt neputincioasa, simt ca ma plafonez desi citesc foarte, foarte mult, simt ca nimeni nu ma mai baga in seama. Am plans zile intregi… nu gasesc nimic de care sa ma agat sa pot spera din nou. Dorinta de a iesi in oras exista, dar efectiv ma trezesc ca nu am cu cine. Si cand foarte, foarte rar se intampla sa ies la un suc, atrag doar persoane ciudate, toti barbatii tatuati si cheliosi si vulgari. Nu inteleg de ce… sunt o fata normala, decenta, ingrijita, feminina, de ce atrag doar acesti barbati? Va rog ajutati-ma! Ma cert cu mama des, simt ca nu ma intelege, dar de fapt constientizez ca ea e singura care are rabdare si-mi suporta iesirile. Nu am stat cu mainile in san in ceea ce priveste progesul meu din punct de vedere profesional. Am depus n cv-uri, am fost la interviuri, dar NIMIC. Imi petrec foarte mult timp singura. Uneori imi vine sa plec sa nu stie nimeni de mine, nu stiu, intr-o lume noua, sa incep o alta viata, dar imi dau seama ca nu poti pleca pur si simplu. Macar financiar trebuie sa ai ceva pus deoparte. Ce e cum mine? Ce pot face sa ies din situatia asta? Eu nu-mi pot da seama…

De cateva saptamani imi visez fostul iubit. A fost prima dragoste, primul barbat din viata mea in toate. L-am iubit atat de mult incat nu pot descrie durerea pe care mi-a provocat-o atunci cand ne-am despartit si a plecat. Si astazi ma mir ca nu am innebunit… Acum am o alta relatie, imi iubesc enorm si actualul iubit, insa in mod constant il visez pe ex. Visez ca ne impacam… nu pot sa uit complet de el, desi au trecut 4 ani de cand ne-am despartit si consider ca nu mai am sentimente de dragoste pentru el.  A incercat sa ne impacam, insa eu nu am vrut sa renunt la ce am acum. Am o siguranta pe care el nu mi-ar asigura-o niciodata. Insa sunt geloasa atunci cand are alta iubita… Ma gandesc la el cand nu vorbim pe internet… Nu mai inteleg ce este cu mine… Oare inca il mai iubesc? Dar pe actualul il iubesc indeajuns? Nici nu mai stiu ce sentimente am…

Tatal meu a murit iar mama si-a refacut viata cu un barbat care nu ma place nici pe mine nici pe surorile mele. De atunci mama nu prea ne mai da importanta si o vad foarte rar. Uneori cand sunt singura in camera plang fara sa stiu de ce, iar cand ma opresc imi dau seama ca mi-e dor de tatal meu. Si nu pot spune nimanui din familie ce se intampla, pentru ca surorile mele au trecut peste asta, iar mama nici nu vrea sa auda. Cum as putea sa trec peste tot?

O sa incerc sa va expun scurt si concis problema mea. Sunt intr-o relatie de un an, cu un barbat care este separat de doi ani. Problema consta in faptul ca suntem foarte bine impreuna, discutam situatia, iar el nu reuseste sa accepte faptul ca acest divort nu este doar esecul lui. Nu doreste sa reia viata cu fosta sotie, decizia de a pleca ii apartine, tinind cont de faptul ca este extrem de traditionalist si familist, nu reuseste sa treaca peste. Nu stiu cum sa il ajut, simte nevoia sa vorbeasca despre asta. Mi-e frica sa nu ii dau sfaturi gresite, nu doresc sa ia o decizie pentru ca e impins intr-o directie anume. Spune ca ii e frica de un alt eventual esec, cu toate ca eu personal, nu impun nimic, pentru ca il iubesc realmente si doresc sa fie fericit. E foarte ancorat in trecut, nu neaparat de persoana, ci de ideea de familie.