Comunitate

Ma adresez voua fiindca de mult timp sufar de o lasitate incredibila. Mereu imi fac planuri pe care nu le duc la capat, am mereu teama ca o sa ies pe ultimul loc, ca prietenul ma va parasi, iar gandurile astea parca ma opresc din a face ceva concret pentru viata mea. Recent, am descoperit de sufar de nevroza, poate si de o isterie in dragoste (trec usor de la ras la plans, azi il iubesc la nebunie pe prietenul meu si maine fantasmez cum o sa ne despartim si provoc tot felul de certuri in sensul asta). Desi am obtinut rezultate bune la invatatura , tot nu ma consider indeajuns de buna si astept ca mereu prietenul meu sa-mi confirme asta, iar cand nu se intampla, incep sa ne certam. Mentionez ca am avut mereu o inclinatie spre literatura (mi-a placut sa scriu poezie, proza si am castigat si premii), insa mi se parea ca asta e o chestie pentru oamenii putin inteligenti, asa ca am ales o facultate (si probabil pe viitor o cariera) tehnica, incercand „sa omor” partea asta hipersensibila in mine, insa ea continua sa iasa la suprafata ca o explozie (in diferente momente). Am descoperit ca teama mea de esec isi are radacinile intr-o intamplare din clasa intai cand, dupa mai multe note de 9 si 10, am luat un 8 si am primit o bataie buna pentru asta. Desi stiu ca acum nu ma va mai bate nimeni pentru un eventual esec, am oroare de acest aspect, care parca ma imobilizeaza cand incerc sa intreprind ceva. Iar despre sensibilitatea afectiva nu stiu ce sa spun… doar ca mama a fost o persoana foarte rece si cu pretentii foarte mari de la mine (ea e bolnava si cred ca are niste frustrari legate de ce nu a reusit sa realizeze in viata ei si asteapta de la mine sa fac ce ea nu a reusit) iar cand cautam intelegere pentru diferite probleme, mereu spunea ca e vina mea pentru respectiva situatie. Tatal meu a fost apropiat de mine, desi uneori imi acorda prea multa atentie si alteori ma ignora, si era cam dur in ceea ce priveste notele. In plus amandoi au fost extrem de protectori. Intrebarea mea este: cum si ce pot face sa scap de nevroza?

Am ajuns in momentul in care chiar cred ca am nevoie de un psiholog. Am 32 de ani, sunt casatorita si povestea mea incepe cam asa… M-am casatorit cu sotul meu acum 4 ani, dupa 8 luni din momentul in care ne-am cunoscut. Ne-am cunoscut pe un site de matrimoniale, amandoi ne aflam in Bucuresti in perioada respectiva. Dupa cateva luni de la casatorie, am decis sa ne mutam in orasul meu natal. Momentul in care noi ne-am mutat in provincie, a coincis cu venirea in tara a tatalui meu, plecat de 10 ani in Statele Unite. A fost o perioada de cosmar, datorita certurilor pe care le aveam in fiecare zi in familie – tata era tot timpul nemultumit si nu se putea impaca cu ideea ca s-a intors acasa, intrucat in SUA, lasase o iubita. Certurile au continuat si dupa ce am ramas insarcinata, astfel incat din cauza tensiunii din famile, a stresului, am pierdut sarcina la 23 de saptamani. Au fost clipe cumplite, a fost o nastere propriu-zisa, cu multa durere fizica dar mai ales psihica. Totul s-a intamplat foarte repede, iar ceea ce nu-mi pot ierta este faptul ca nu am vrut sa vad copilul. Dupa cateva luni am ramas din nou insarcinata. Timp de 9 luni de zile am stat numai in pat pentru a nu pune in pericol sarcina. 9 luni am luat Diazepam, de 3 ori/zi. Dar certurile din familie au continuat. Am nascut, insa momentul care ar fi trebuit sa fie cel mai fericit din viata mea, s-a transformat intr-un cosmar. Copilul meu s-a nascut cu Sindrom Down. Mi-am dat seama de acest lucru, in primele secunde cand l-am vazut. A fost cumplit, am avut o cadere nervoasa puternica, voiam sa mor sau sa moara copilul, nu voiam sa-l accept. Dupa prima zi in care a stat cu mine in spital, am inceput sa-l vad asa cum este: puiul meu. Am avut de luptat insa cu familia mea si a sotului care au fost impotriva acestui copil. Socrul meu a venit in spital ca sa ma convinga sa-l las acolo pe baiat. Ai mei la fel. Pana la urma, am incercat sa-i conving de faptul ca acest copil va pleca cu mine, si daca nu se poate acasa la ei, atunci, in alta parte. Ajunsi acasa cu baiatul, parintii mei si-au schimbat total atitudinea, il iubesc foarte mult pe copil. Insa, ei nu accepta faptul ca are nevoi speciale. Il iubesc asa de mult, incat il vad perfect. In toata aceasta perioada, certurile dintre parintii mei sunt la fel de intense, iar eu sunt umarul pe care se plange toata lumea.Tata intre timp s-a imbolnavit de cancer, a devenit foarte rautacios, paranoic… singurul impotriva caruia nu are o astfel de atitudine este copilul meu. Noi am decis ca pentru binele copilului sa plecam din tara, asa ca, acum suntem in Germania, unde am considerat ca putem oferi o viata cat de cat normala celui mic. Problema este insa ca eu am ajuns la o limita. Sunt atat de satula de tot, incat am devenit foarte irascibila, iar asta a dus de multe ori la certuri intre mine si sotul meu. In plus, el nu a mai fost atent cu mine, nu m-a mai tinut de mana, nu ma mai saruta… Azi ne-am certat rau si mi-a zis ca de acum totul s-a terminat si ca vom ramane impreuna doar pentru copil, dar din partea lui pot sa dorm unde vreau de acum. Simt ca viata mea s-a terminat, ca atat el cat si parintii mei m-au distrus, incet si putin cate putin. Intotdeauna m-am simtit oaia neagra a familiei, iar fratele meu a fost febletea lor. Cu sotul meu simt ca nu am realizat nimic… avem impreuna un copil bolnav… atat. De fiecare data cand am incercat sa facem ceva, nu s-a putut, ba din cauza ca e el bolnav (lupus) ba din cauza ca nu s-a simtit in stare sa faca lucrul respectiv, avand un respect de sine foarte scazut. Azi mi-am petrecut aproape toata ziua in pat gandindu-ma unde sa fug sau cum sa ma sinucid, viata mea nu mai are niciun farmec… Imi iubesc copilul enorm si stiu ca are nevoie de mine

Sora mea are 30 de ani. Dupa ce a terminat facultatea (studii politice) a incercat sa se angajeze la Bruxelles/pentru Uniunea Europeana. A aplicat ani de zile pentru asta. A refuzat sa se angajeze in tara. Locuieste de atunci cu parintii in casa. Ei ii asigura toate cheltuielile. Considera ca este datoria lor si nu fac nicio presiune financiara asupra ei. Ulterior a incercat sa dezvolte o afacere/organizare de evenimente. Nu a functionat afacerea. Nu a mai avut nici un prieten (barbat) stabil de cand a terminat facultatea. Sta toata ziua in casa in fata calculatorului. Nu merge nicaieri, nu are prieteni aici in oras. Doar in strainatate – cu care corespondeaza. Nu are nicio motivatie sa se angajeze. Castiga putin din traduceri dar nu contribuie cu nimic la cheltuielile casei. Nu are nicio responsabilitate in casa. Parintii mei sunt suparati si deprimati. Va rog sa ma ajutati cu un sfat legat de situatia aceasta.
 

Nu-mi pot scoate din minte niste vorbe care imi provoaca suferinta. Au fost spuse de o prietena care mi-a facut cunostinta cu un fostul ei prieten si a incercat chiar sa faca pe Cupidon cu noi, mie spunandu-mi ca este timid, bietul de el, ca nu isi gaseste o prietena si prezentandu-l intr-o lumina foarte favorabila. M-am indragostit, desi dupa aceea mi-am dat seama ca baiatul nu prea era interesat de mine, si la vremea respectiva spunea ca nu vrea sa fie pentru multi ani intr-o relatie. Am lungit situatia nefavorabila, gasind scuze pentru firea lui si sperand ca exista o sansa de a fi impreuna cu el. In timpul verii am facut eforturi sa fiu mai rationala si sa nu imi mai doresc nimic cu el. In toamna am aflat ca a inceput o relatie cu o alta fata. Aceasta prietena a mea a inceput sa imi povesteasca in repetate randuri despre ei, desi i-am zis ca nu imi face placere sa aud. Si dintre toate lucrurile, inca imi mai rasuna in minte ”Imi place de prietena lui, il pune la punct. De asta are el nevoie, sa fie controlat.” si ”La petrecere o tinea de mana. I-am spus: in sfarsit te-ai indragostit si ai trecut peste mine, dupa x ani”. Si au urmat o multime de comentarii despre cum eu sunt prea sensibila, ar trebui sa ma imbrac mai indraznet, ar trebui sa am comport altfel cu baietii si cate si mai cate. Am inceput sa o consider o persoana toxica pentru mine. Intre timp m-am si deprimat, am plans nejustificat toata iarna. Si de fiecare data cand imi povestea ceva, imi imaginam cum sunt ei impreuna. Am spus ca intr-adevar  problema este la mine daca imi mai pasa dupa atat de mult timp pentru atat de putin, si am reusit sa ma repun pe picioare. Am decis sa ma distantez de ea pentru ca in continuare nu a respectat ceea ce ii spusesem, ca nu vreau sa aud povestirile despre el. Nu cred ca a facut ceva cu intentii rele, cel mult este inca indragostita de el daca vorbeste atat de mult despre el… Eu pot accepta cu usurinta ca s-a terminat, si de aceea nu inteleg de ce declanseaza amintirea acestor cuvinte durere?

Am o relatie cu logodnica mea de aproape 6 ani si am nevoie de un sfat. Locuim impreuna de patru ani si jumatate din care ultimii 3 ani si jumatate in afara tarii. Aici am avut o multime de probleme, dar nu intre noi. Certurile erau rare si minore pana acum 8, 9 luni, de cand au venit fratele meu si al ei si locuim toti 4 intr-un apartament. La inceput totul a fost bine, dar incet-incet au aparut certurile (tot mai dese si mai lungi). De cele mai multe ori se inchide in ea si nu mai vorbeste zile in sir. Cu fratele meu pot sa zic ca nu mai schimba nici doua vorbe (motivul ca e barbat si nu stie ce sa vorbeasca). Am vrut doar sa se inteleaga normal dar ii reproseaza o multime de lucruri care sunt exagerate. Problema cea mai mare este ca nu zice ce o deranjeaza foarte multa vreme si pe urma, dintr-o data, se supara si nu mai vorbeste. In ultimele 2 luni nu i-am mai recunoscut comportamentul… A zis ca plateste cu aceeasi moneda (dar exagereaza foarte mult si nu mai tine cont de parerea nimanui). Inainte nu era rautacioasa si razbunatoare dar acum nu o mai recunosc. A ajuns sa recunoasca, ca a gresit dar intre timp ne-am despartit (insa inca suntem obligati sa stam in aceeasi casa timp de 3 luni). Parintii mei cand au aflat ce s-a intamplat nu mai sunt de acord cu relatia. In prezent stam in aceeasi casa, problemele au disparut, dar nu mai suntem impreuna si nu mai stiu ce sa cred. Se poate schimba sau nu… 5 ani pot  zice ca au fost perfecti si nimeni nu ne crede ca ne-am putut desparti. O alta problema ar fi acum si parintii care sunt implicati si care si-au schimbat mult parerea despre ea. Va rog sa ma ajutati cu cateva sfaturi.

Incep prin a mentiona ca psihologia e una din pasiunile mele, poate si pentru ca de mai bine de 4 ani incoace am tot incercat „sa ma repar” din punct de vedere psihologic. Insa drept cariera am ales ceva masculin – ingineria – ca sa-mi demonstrez ca-mi pot invinge slabiciunile, ca pot fi mai buna decat sunt. Iar lucru asta se extinde si la viata afectiva. Pana acum am avut 2 relatii serioase, de cate 2 ani cu baieti care locuiau in alta localitate iar asta imi permitea mie sa pastrez o anumita distanta emotionala. Acum sunt cu cineva, tot de 2 ani, insa invatam in acelasi oras, aceeasi facultate deci petrecem mult timp impreuna. Insa in momentele in care nu stam impreuna, simt o agitatie in corp, nu ma pot concentra pe ceea ce fac, ma simt disociata de mediul in care sunt. Insa atunci cand stam impreuna, e totul ok. Chiar daca fiecare isi vede de ale lui si nu facem ceva impreuna propriu-zis, faptul de a-l sti acolo langa mine, ma scoate din starea de alerta. Problema este ca mie imi place sa calatoresc si tot caut posibilitati sa plec din tara, insa el nu doreste lucrul asta, iar eu ma simt cumva prinsa intre ciocan si nicovala. Eu il iubesc foarte mult fiindca e prietenul, iubitul, amantul meu, la fel cum si el ma iubeste pe mine, si chiar ma sustine in a-mi urma visele si dorintele, insa ma tem ca o situatie in care noi am sta mult prea mult timp departe unul de celalalt ar duce la o ruptura, iar eu nu vreau sa-l pierd (sau o alta relatie la distanta), dar nici nu vreau sa-mi tradez dorintele. Cum as putea sa rezolv dilema asta?

Am 25 de ani si intr-un an de zile am suferit 2 avorturi cu acelasi baiat, nu inteleg ce se intampla. Am inceput relatia cu el dupa una cu un barbat mai in varsta ca mine, la inceput nu am luat-o ca pe ceva serios dar acum am ajuns sa imi pun intrebarea daca mai merita sa traiesc fara el. Eu sunt plecata in strainatate, aici am un job bun, el este la facultate in ultimul an. Ne-am inteles foarte bine in prima jumatate de an pentru ca eu m-am intors acasa pentru aceasta relatie. A fost ceva de vis, dar odata cu plecarea mea, si mai ales acum dupa sarbatori, totul parca se ruineaza. Am aflat ca sunt iarasi insarcinata si am decis sa nu-l pastram, un chin total… a devenit indiferent, cel putin asa mi se pare. Ori este cu sesiunea si examenele, ori am devenit din ce in ce mai posesiva si geloasa. Am am ajuns sa ne certam foarte des, nu ma cauta o zi doua, dar imi cauta prin mesajele de pe facebook sau yahoo. Eu nu-l insel si nici prin gand nu-mi trece, am amici barbati dar atat. Altceva este ca stau cu fostul prieten pe aceeasi scara si ne vedem des. El inca ma iubeste si vrea sa revin, dar atata de mult ma uimeste devotamentul lui si vointa de a ma recupera ca am ajuns sa compar iubirea actualului, cu care sunt de un an si un pic, si iubirea fostului. Sufar enorm, nu mai dorm noaptea, este mai mic, inteleg, mi-a spus ca ma iubeste, a plans pentru mine si mi-a zis sa ma intorc acasa. Acum ce s-a intamplat, de s-a racit? Eu sunt cea care vrea sa se intoarca acum acasa, sa lase job si tot pentru el, dar oare merita sau totul e pierdut?

Am o fetita de 3 ani si nu stiu ce sa mai fac cu ea, urla si bate din picioare, nu o pot linisti cu nimic. Daca nu ii dau ceea ce vrea, sau sa fac ce vrea ea urla continuu. Nu pot pleca nicaieri ca nu ma lasa, nu o poate intreba nimeni nimic ca urla. Sincer nu stiu ce sa ma mai fac cu ea, nici la servici nu pot sa merg. Ce as putea sa fac ca sa nu mai urle asa?

Va rog sa ma ajutati cu un sfat, am mare nevoie. Sunt casatorita de aproximativ 20 ani. Casnicia mea nu a mers niciodata. Nu l-am iubit pe sotul meu, el s-a purtat urat cu mine, m-a lovit, m-a jignit si ma jigneste in continuare. Cel mai mult m-a afectat faptul ca a abuzat fizic si psihic de mine. Traieste cu alte femei, duce o viata dezordonata si mizerabila. Cu toate astea nu am avut puterea niciodata sa-l parasesc. Cateodata am sentimentul ca din cauza mea a ajuns asa, pentru ca nu l-am iubit. Nu a stiut sau nu a putut sa indure acest lucru, si atunci a ales calea asta de desfrau. Cu vreo sase ani in urma am cunoscut un barbat de care m-am indragostit. Si el la randul lui cu o casnicie care nu merge. Amandoi am hotarat sa ne schimbam viata. Ma simteam foarte bine in prezenta lui, eram linistita, imi crea o siguranta de sine. Alaturi de el am invatat sa comunic, ma puteam exprima asa cum simteam. Aceste sentimente nu le-am trait alaturi de sotul meu niciodata. Timpul a trecut si niciunul dintre noi nu a facut niciun pas catre ceea ce ne-am propus. Am inceput sa ma simt frustrata, sa nu imi mai convina situatia asta si fata de el aveam reactii destul de urate. Intr-o zi dupa o repriza de reprosuri mi-a spus ca s-a inselat in privinta mea, si nu mai vrea sa aiba sentimente fata de mine. In clipele acelea asa simteam si eu, nu mai puteam, obosisem, dar acum stau si ma gandesc daca am facut bine. El nu a mai sunat desi ne auzeam in fiecare zi la telefon. Mi-e greu sa cred ca s-a terminat. Nu-mi imaginez viata fara el, dar nici nu stiu cum sa reactionez. Fata de sotul meu, am sentimente de mila. Mi-e greu sa il parasesc si sa stiu ca sufera. Ma simt vinovata ca nu l-am iubit, am impresia ca din cauza mea este asa. Oare este normal sa simt asa? Ce sa fac, cum sa ies din starea asta? Nu sunt multumita de casnicia mea dar nici nu pot lua nicio hotarare.

Ma numesc Toni si am 17 ani. M-am hotarat sa cer ajutorul unui specialist pentru ca nu mai pot pur si simplu. Pana acum ceva timp viata mea era normala, dar deodata s-a schimbat, toate lucurile rele mi se intampla mie. Eu am o problema pot spune a adolescentei dar care ma omoara. Este vorba de acneea cu care ma chinui de 4 ani si inca de la inceput mi-a facut viata un calvar. M-am chinuit cu ea atata timp incercand sa o tratez in toate modurile, consultand numerosi specialisti ale caror prescriptii nu au dat roade. Ma face zi de zi sa ma simt din ce in ce mai prost, ma face sa nu imi mai doresc aceasta viata, sa o urasc, sa ma vad ca pe un monstru. Am ajuns in stadiul in care nu imi mai doresc sa ma mai trezesc din somn. Inainte sa intru la liceu aveam cativa prieteni, dar de cand am intrat la liceu toti s-au instrainat. Cand vorbesc cu ei pe internet pur si simplu par sa ma ocoleasca, nimeni nu ma mai baga in seama, cei care odata ma chemau de fiecare data afara acum nici nu ma mai saluta si ma intreb cu ce am gresit. La liceul am doar cateva persoane cu care ma inteleg bine dar cu toate acestea tot nu reusesc sa ma simt bine niciodata, niciodata viata mea nu este asa cum imi doresc. Parintii nu mai vor sa ma asculte pentru ca s-au saturat sa auda aceleasi si aceleasi lucruri despre cat de mult imi urasc viata si cu cat trag ca sa-mi imi fie mai bine cu atat totul este pe invers. Am devenit o fire nervoasa, am multe crize de nervi si fac lucruri care imi fac chiar mie foarte mult rau. De exemplu cu cateva zile in urma am spart lustra din sufragerie si am ramas socat dandu-mi seama cat de rau am ajuns. Pur si simplu nu ma mai pot controla, am inceput sa fug de oamenii din jur, sa ma izolez, sa ma inchid in mine, sa sufar, sa imi doresc sa nu mai traiesc. Am ajuns sa am chiar si ganduri sinucigase, sunt facut nebun, obsedat pur si simplu, nu imi mai gasesc rostul. Cei din familie imi spun ca sunt salbatic si ca din aceasta cauza nu am prieteni. Cateodata imi spun sa fac ce vreau cu viata mea pentru ca ei nu mai pot sa faca fata. Nu ma mai pot concentra la liceu, nu mai iau note bune, incetul cu incetul ajung sa fiu un nimic. Tatal meu cand se enerveaza imi spune ca nu sunt bun la nimic, ca imi pierd timpul degeaba, ca nu am nici o personalitate. Nu stiu ce sa mai fac. Nu mai sunt fericit, nu ma mai pot bucura de viata, seara de seara ma rog sa mi se indrepte viata dar totul este la fel si ma intreb de ce m-am mai nascut… ca sa sufar? Nu vreau sa ma omor pentru ca numai cei slabi o fac, eu ma lupt zi de zi cu viata, dar de fiecare data aceasta castiga.
 

Va rog sa ma ajutati pentru ca am senzatia ca am innebunit. M-am indragostit la anii mei mai ceva ca la 20 de ani. Nu mai am somn, nici liniste, iar viata mea de familie se termina incet, incet. Povestea mea – sunt casatorita de 24 de ani si am un baiat mare, major, nu am avut nicio relatie extraconjugala de cand sunt casatorita. Acum 4 ani mi-am schimbat locul de munca si am cunoscut un barbat, toate bune pana anul trecut in septembrie cand el a inceput cu tachinari si declaratii. O perioada nu am raspuns la nimic, dar apoi, relatia cu sotul meu fiind destul de proasta, mi-am spus – de ce nu? O aventura cu un om (casatorit si el) care nu inceta cu vorbele frumoase si gesturile de tandrete nu are ce sa-mi strice, sa fac si eu ceva pentru sufletul meu. Am vrut doar ceva frumos, fara obligatii si fara promisiuni – o relatie care sa-mi faca viata (destul de chinuita – dar asta e alta poveste) mai frumoasa si mai usor de suportat. A trecut mai bine de un an, am facut orice numai dragoste nu si asta nu pentru ca nu as fi vrut eu, ci pentru ca el a tot amanat ,pana am spus GATA. I-a fost frica, nu mi-a dat nici o explicatie cu toate ca l-am intrebat de sute de ori, ma lua in brate , ma saruta si imi spunea ca nu e momentul. Acum eu am spus gata pentu ca nu mai pot sa ma chinui asa, nu mai pot sa-mi fac rau singura, dar mi-e drag, tare drag, nu pot sa ma culc cu sotul meu fara sa ma gandesc la el, nu pot dormi, nu pot face nimic, am ajuns sa astept sa treaca zilele si atat. Unde am gresit, am vrut putina fericire si am ajuns la disperare pentru un om care nu a stiut niciodata ce vrea, dar in schimb m-a prins intr-un moment foarte prost si a vorbit frumos. Trebuie sa-mi revin, sa ma ridic si nu stiu cum, am ajuns la disperare. Stiu ca sunt probleme mai grele in viata, teoretic stiu tot. As vrea sa sterg din viata mea ultimul an si nu pot uita. Va rog daca se poate sa-mi dati un sfat, nu am cu cine vorbi de iubirea mea interzisa.

Ma aflu intr-o situatie foarte ciudata. Acum sunt in concediul pentru ingrijirea copilului pana la 2 ani. Functia de la locul de munca este de sef, inainte de a intra in concediu am recomandat ca in locul meu sa ramana o colega, acum aceasta imi transmite prin diverse alte colege ca daca mai vin in vizita le va intocmi acestora referat si va propune ca ele sa fie sanctionate. Eu nu am mers in mod expres sa vizitez colegii, am mers sa vizitez copiii, noi lucram cu copii.

Sunt cu cineva de doi ani iar inainte am fost prietenii cei mai buni pentru alti doi ani. Acum a ramas „prietena” mea cel mai buna si pasiunea mea cea mai profunda. Il iubesc foarte mult si stiu ca si el pe mine, gesturile vorbesc in fiecare zi pentru el. Si totusi nu mi-a spus niciodata „te iubesc”. Iar cand l-am intrebat daca ii e greu sa spuna sau chiar nu simte, mi-a zis ca nu poate sa spuna. De fiecare data cand am deschis subiectul, parca amuteste. Si daca il intreb ce simte pentru mine, amuteste. Oare de ce ii e greu sa spuna ?

Ce sa fac pentru a avea abilitati de integrare intr-un grup social? Sunt timid si ma confrunt cu asta de cand ma stiu. Cum as putea sa scap?

Va rog din tot sufletul sa ma ajutati! Am o problema mare. Adica nu stiu cat e de mare, dar asa pare a fi. Sunt foarte inchisa in mine, si nu pot vorbi deschis cu parintii mei. Mi-e teama de reactia lor daca vreau sa le zic ceva si asa mai bine tac. Mi-e frica. Nu stiu de ce dar mi-e frica. Sunt cu un baiat de aproape un an. Il iubesc mult si ma iubeste. Dar ei au o mica retinere fata de el. Chiar mi-as dori sa pot vorbi cu ei mai deschis… nu neaparat despre relatia pe care o am, dar despre orice. Vreau sa scap de problema asta, de frica asta, de tot. Vreau sa pot spune cand am ceva in minte sau pe suflet. Vreau sa fiu mai comunicativa. Va rog sa ma ajutati. Nu mai vreau sa am nopti nedormite si sa plang…

Din copilaria mea, pana in prezent, obisnuiesc sa fac lucruri in mod repetitiv, sa imi impun anumite actiuni, in ideea ca asa lucrurile vor merge bine. De exemplu, spal vasele de doua ori, daca vreau sa scot ceva din priza, scot cablul si il mai bag odata apoi il scot definitiv, cand ma imbrac, bag unghia in tesatura, si altele de genul, obiceiuri care se schimba, fara sa imi dau seama ce si cand. Daca imi reusesc bine obiceiurile astea, imi dau incredere in actiunile din viitorul apropiat, iar daca nu le pot indeplini corect, mi se pare ca nu imi va merge bine in ziua sau orele urmatoare. Deja pierd timp cu toate prostiile astea, plus ca observa si lumea, ce sa fac?
 

Am 32 de ani, sotia mea 29 suntem casatoriti de 9 ani si avem doua fete, de 8 si respectiv 2 ani. O cunosc pe sotia mea de 14 ani, am fost asadar prieteni vreo 5 ani pana sa ne casatorim. Ne-am atasat unul de celalalt, am inceput sa ne iubim si sa nu mai puteam sta unul fara celalalt pana cand am hotarat sa ne casatorim chiar daca eram destul de tineri. Primul copil a venit repede (n-a facut niciodata avort, nu e de acord) si am intrat direct in greutatile vietii (problema locuintei, studii in curs de terminare, probleme financiare etc.) Am trecut de toate fara mari probleme si cu ajutorul parintilor, e adevarat, si am fost foarte apropiati pe toate planurile (cel putin asa am crezut…). Dupa ce a venit al doilea copil, la vreun an de zile, am inceput sa ne certam, sa ne iubim mai rar (gasea mereu motive si spunea ca nu fac eu nimic ca sa o atrag). Dupa mai bine de 2 luni in care n-am mai facut sex mi-a marturisit ca a avut o legatura cu colegul ei de birou si ca nu ma mai iubeste. De atunci din luna iulie anul trecut viata noastra a fost un cosmar (certuri frecvente, reprosuri, implicarea parintilor, scandaluri etc.), nu ne-am mai putut apropia. Din motive financiare, pentru copii, iar in ce ma priveste si pentru ca o iubeam si eram dispus sa trec peste orice ca sa ramnem impreuna, nu ne-am separat pana acum. Furios si ranit, dupa interminabile certuri, intr-o seara am vrut sa o am cu forta si de atunci nu mai poate trece peste asta, nu ma mai poate lasa sa o ating, spune ca n-o sa mai fie niciodata femeia mea. Parintii ei o condamna si vor cu orice pret sa ramanem impreuna si au ranit-o prin comportamentul lor. Niciunul nu mai suportam situatia la care s-a ajuns, ne-am certat si in fata copiilor si avem in suflet prea multe resentimente, prea multe rani, prea multe frustrari. Am avut tot timpul tendinta sa o invinovatesc dar constientizez astazi ca e si vina mea, in mare parte, ca n-am stiut sa o tin langa mine, sau cel putin n-am plecat de langa ea cand am aflat ca m-a inselat, n-am stiut sa o castig inapoi. Ce mai pot face, ce mai pot salva cand femeia pe care am iubit-o atat de mult si pe care poate as mai iubi-o mi-a spus clar ca nu ar mai sta cu mine decat pentru copii si locuinta, ca are nevoie de intimitate, ca se poate descurca si singura (apartamentul este al parintilor ei …), decat sa plec eu, sa o las libera, sa ne revenim fiecare emotional si fizic, sa stopam certurile si efectele lor psihice devastatoare ? Cat nu e prea tarziu, cat suntem inca lucizi si intregi la minte…

Sint mama a trei copii, 2 fete si un baiat. Am apelat la dvs. deoarece am mare nevoie de ajutor in ceia ce il priveste pe baiatul meu. Trebuie sa va spun ca fetele au studiat mult si cind au terminat cu studiile s-au angajat si au viata lor personala departe de noi. Ele sint mai mari decit baiatul cu10, respectiv 9 ani. Baiatul a facut liceul si dupa ce a terminat nu a mai vrut sa mearga mai departe cu studiile. Am fost foarte tristi, dar am incercat sa il lasam sa isi ia ceva timp sa se plimbe prin lume, in ideea ca dupa ce se va intoarce o sa isi doreasca sa studieze ceva mai mult ca sa aiba o viata mai decenta, precum surorile lui. Din nefericire lucrurile nu aveau sa se intimple asa, ci dimpotriva au mers din rau in mai rau. A fost angajat la o companie, unde se parea ca ii placea la inceput, dar in scurt timp nu a mai vrut sa mai stea sub pretexul ca este greu si a plecat. Acesta a fost primul pas gresit in ceea ce priveste lucrul. Apoi ori de cite ori se angaja, nu reusea sa stea mult timp pentru ca nu era de acord in mintea lui sa lucreze 8 ore pe zi si nici 5 zile pe saptamina. Cu timpul a inceput o scoala, iar in momentul in care a luat o nota mica si trebuia sa repete examenul el nu a mai vrut sa repete si a plecat de la scoala inainte sa o termine. Din nou la lucru si din nou nu a stat niciunde ca nu poate. Acum am reusit sa il convingem sa faca o alta scoala, a reusit, dar dupa ce si-ai luat carnetul nu a vrut sa practice absolut de loc tot sub pretextul ca nu ii place si ca a gresit facind acea scoala. Acum are 22 de ani si sta in casa petrecind mult timp la computer si citind biblia. In vara anului 2011 a fost in vizita in Cipru la cineva cunoscut si inainte de a plca de acolo a vazut cum musulmanii se rugau si aceasta imagine l-a facut sa studieze Coranul si din septembrie el s-a declarat musulman. Nu mai vrea sa accepte nici un fel de ajutor din partea familiei, nu avem nicio putere asupra lui, nu asculta de sfatul nimanui. Si-a lasat barba mare si parul, si declara ca nu vrea sa le mai taie niciodata, ca asa este omul facut de Domnul. Sintem cu toti disperati si neajutorati, nu mai stim cum sa procedam si unde sa ne indreptam pentru ajutor. Cum sa il facem sa il aducem inapoi pe calea cea buna. Se ascunde de lume, nu are prieteni, ii ignora pe toti, ignora si critica pina si fapul ca noi lucram, spunind ca nu trebuie si ca el nu vrea sa faca ce face toata lumea, caci lumea este pierduta. Spune cuvine care ne blocheaza, ne spune ca vrea sa plece in pustiu, sa traiasca acolo singur departe de lume. Nu il afecteaza cit de mult ne doare, cit de mult ne rugam de el sa faca ceva pentru el insusi. Nimic nu pare sa il determine sa isi  schimbe situatia. Va scriu deoarece am nevoie sa ne spuneti ce sa facem cu el, unde sa ne ducem pentru ajutor. El nu vrea sa fie ajutat , nu lasa pe nimeni sa se apropie de el, este de o incapatinare fara limite. Oare ce sa facem? Este o cale si este posibil ca noi sa nu o stim?

Am nevoie de ajutor. Cum pot sa fac sa nu ma mai intereseze ce spun ceilalti despre mine? Sa nu ma mai doara fiecare vorba scoasa de oricine?

Sunteti singura mea solutie. Stiu ca in clipa asta ar trebui sa vorbesc cu un psiholog, insa nu am resursele financiare necesare. Simt ca o iau razna! De cateva saptamani tot imi staruie in minte ideea ca o sa-l pierd pe cel pe care il iubesc mai mult decat orice pe lumea asta. Noi am fost prietenii cei mai buni cam 1 an jumate si apoi intr-un fel, am acceptat ca suntem impreuna (ne era teama ca ideea de „relatie” va distruge prietenia sincera si afectiunea calda dintre noi). In vara , am fost plecati amandoi in afara tarii si asta ne-a apropiat si mai mult, atat pe mine cat si pe el, atat de mult incat in clipa asta mi se pare indispensabil in viata mea. Toate lucrurile merg bine intre noi, numai ca de cand cu ideile mele ca o sa-l pierd , ca ne vom desparti , parca nu fac decat sa provoc conflicte. El ma asculta mereu si incearca sa ma ajute, imi spune ca are incredere in mine desi eu nu am si cu toate astea, initiez certuri din nimic. Iar acum pur si simplu ma gandesc continuu la ideea aceea si intru in panica, nu ma mai pot concentra pe nimic, si sunt si ultimul an la facultate (noi suntem colegi de facultate)… imi este ingrozitor de teama, mai ales fiindca nu-mi concep viata fara el. E adevarat ce zicea Freud ca orice teama ascunde o dorinta? Eu chiar nu vreau sa-l pierd. E singura relatie „adevarata” din viata mea, dat fiindca primele doua au fost cu persoane din alte localitati si probabil, am evitat sa ma implic cu adevarat (eram si mai mica, aveam 17 respectiv 19 ani). Ma innebuneste faptul ca nu inteleg ce e in mintea mea. De ce ma sabotez singura?
 

Situatia mea e destul de complicata. Acum cateva luni am cunoscut, la locul de munca, un barbat cu 14 ani mai in varsta decat mine, si m-am simtit atrasa de el din primul moment. E arogant, e laudaros, si cateodata e si nesimtit… sau cel putin asa a fost la inceput. Mi-am dat seama, in timp, ca e doar un scut, si am vazut cum isi schimba comportamentul fata de mine pe masura ce ne cunosteam mai bine. Mi-am petrecut cam jumatate de an gandindu-ma ca nu e de mine, mai ales ca stiam ca fusese casatorit si ca are si un copil, dar in cele din urma am cedat, si i-am dat de inteles ca ma simt atrasa de el. In scurt timp, am inceput sa vorbim, mai mult on-line, avand in vedere ca are un job solicitant si e mai mereu plecat. Ne-am intalnit de doua ori, intr-un cadru mai intim, si am intretinut relatii sexuale. Din comportamentul lui, atunci cand nu e cu mine, reiese ca e interesat de mine doar din punct de vedere sexual, nu si emotional. Insa, cand ne vedem, e cu totul altceva. Ma saruta, ma tine in brate, imi da sfaturi… S-a intamplat sa am nevoie de ajutorul lui intr-o chestiune, si ma gandeam ca nu va fi dispus sa ma ajute, dar am fost surprinsa de cat de repede s-a mobilizat si mi-a oferit sprijin. Problema e ca nu il pot face sa vorbeasca despre sentimentele lui. Primesc semnale contradictorii de la el. Pe de o parte imi spune ca nu e disponibil emotional, dar de pe alta parte, chestia asta nu se reflecta deloc in comportamentul lui. Si eu trebuie sa stiu pozitia mea in jocul acesta. Vreau sa stiu daca va fi vreodata mai mult decat atat, vreau sa stiu daca pot, daca merita sa ma indragostesc de el. Am reusit pana acum sa-mi tin sentimentele in frau, gandindu-ma ca voi suferi enorm daca nu va fi nimic intre noi, dar nu stiu cat timp voi putea continua asa. Cum as putea sa il fac sa vorbeasca ? Cum as putea sa aflu ce isi doreste de la mine ?

Cum sa explic mai bine ceea ce simt, in cat mai putine cuvinte !? Pe scurt, simt ca o iau razna! Ma enervez din orice, ma supar foarte repede, pe sot, pe copilul de 6 ani, tip la ei, fara sa ma gandesc in prealabil. Am si o bebelusa de 7 luni – sa fie oare doar o depresie post-natala? Ma simt trista, singura, nefericita, desi unii ar spune ca am tot ce imi trebuie si ca suntem o familie implinita si fericita. Am momente cand imi vine sa strig in gura mare ca sa ma eliberez, dar nu stiu de ce! Toata ziua stau inchisa in casa, ies doar cu fetita la plimbare putin si atat. Am senzatia ca sotul meu nu ma mai priveste cu aceeasi ochi, cateodata ma gandesc daca sa mai stam impreuna sau sa ne despartim! Nici eu nu stiu ce mai simt pentru el! Oare am nevoie de ajutor de specialitate, sau este doar o perioada mai dificila acum dupa nasterea fiicei mele?

Este ora 3:33 dimineata si am venit de la un spectacol. Am sa fiu cat de clara si concisa se poate. L-am cunoscut pe X oficial acum 1 an, are o iubita de circa 8 ani, locuiesc impreuna, ea are o relatie cu un coleg de facultate de-al meu de aproape 2 ani. Intre mine si X s-a infiripat o legatura destul de stransa, ne-am sarutat de vreo 2 ori carnal, la atat s-a rezumat, sufleteste… astept sa imi spuneti dvs. Am facut greseala de a-i povesti colegului meu despre mine si X iar acesta s-a dus tinta la iubita lui X si i-a spus absolut totul. Din acea noapte nu am mai auzit de X. In toamna ne-am reluat activitatile comune si vrand nevrand, ne-am intalnit, am interactionat… Au fost momente si momente. Asta seara am avut un spectacol, a venit si m-a pupat, m-a strans in brate, m-a felicitat si ne-am pierdut cateva secunde unul in privirea celuilalt. In localul respectiv am cantat o melodie la karaoke (De-ar fi sa vii-Mihaela Runceanu) si dupa 1 minut de la inceperea melodiei mi s-a alaturat si el. Nu stiu cat de mult va spune tot ce am scris eu aici, dar credeti-ma… pe mine ma apasa. Se intampla ceva intre mine si omul asta? Sau e doar in mintea mea?

Va rog frumos sa ma ajutati si pe mine intr-o problema familiala. Sunt casatorit de 3 ani si putin, la inceput toate bune si frumoase, pana a aparut primul nostru copil, dupa care s-au schimbat radical lucrurile intre mine si sotia mea. Adica inteleg ca trec pe locul 3 si nu numai ca am trecut pe locul 3, dar nu cred ca mai contez prea mult pentru sotia mea. Si de ce am ajuns sa cred asta e pentru ca a disparut aproape in totalitate comunicarea,viata sexuala (mi se spune ca sunt disperat si ca numai la sex ma gandesc), iar de fiecare data cand ne certam eu sunt cel vinovat in ochii ei si niciodata nu-si recunoaste partea ei de vina. Situatia este destul de complicata, fiindca sotia a avut casa ei si aproape la fiecare cearta mi se spune ca nu-i casa mea si ca nu impun eu regulile. Banii sunt alta problema care e adusa in discutie, pentru ca ea aduce mai multi bani decat mine si mi se reproseaza destul de des acest aspect. Eu ce sa inteleg prin mesajul zilnic “sunt obosita” pe care mi-l aduce la cunostinta in momentul cand vine de la serviciu? Niciodata nu a luat si ea initiativa in privinta sexului pentru ca zice ea ca s-ar simti ca o femeie usoara, dar eu cum ar trebui sa ma simt cand vad ca ea niciodata nu-si doreste sa facem dragoste. Si ar mai fi multe de spus. In concluzie niciodata nu-si recunoaste partea ei de vina, iar eu trebuie sa stau de fiecare data in pozitia ghiocelului si sa-mi cer iertare. Niciodata n-o simt ca isi doreste sa faca dragoste cu mine, niciodata nu sunt apreciat pentru putinul pe care-l considera ea ca-l fac, pe cand eu ar trebui sa ma tavalesc pe jos de bucurie si probabil sa-i scriu vreun roman in care sa-i spun cat de mult o apreciez si cat de recunoscator sunt ca am o sotie care se duce la serviciu. Si aici tin sa mentionez ca ea in afara de faptul ca se duce la serviciu si ca sta cu copilul nu face mai nimic – piata eu o fac, mancarea o face maica-sa ca vine zilnic la noi ca sa stea cu baiatul, curatenie nu, de calcat haine nu mai vorbesc ca daca aduc in discutie asa ceva ii pica fata, se supara si-mi spune ca nu-i sclava mea ca sa-mi faca mie toate astea. Cand vin si eu de la serviciu n-am fost o data intrebat daca mi-e foame etc. Mentionez ca sotia de meserie e avocat iar eu cadru militar, v-am spus asta poate va ajuta la ceva in sfatul pe care il astept de la dvs. M-am saturat sa fiu intr-un continuu proces cu sotia mea.

Familia mea e divortata de aproximativ 2 ani iar mama vrea sa se recasatoreasca. Eu am locuit la tara iar de cand mama a plecat de la tata m-am mutat la oras. Mai am un frate care are 10 ani si inainte de a divorta parintii mei, ma impacam foarte bine cu el. Acesta in momentul de fata locuieste cu tatal meu. Mama mea a intrat intr-o depresie, ii este foarte dor de el, si mie deasemenea imi lipseste, si uneori sunt nervoasa si o supar pe mama. Este o poveste lunga, am suferit mult in acest divort, insa niciodata nu mi-a placut sa arat asta. Fratele meu ma mai suna, insa relatia noastra s-a racit. El nu vrea sa vina in vacanta deoarece este foarte speriat de mama care incearca din rasputeri sa il aduca sa locuiasca impreuna cu noi. Pentru mine bunicii au insemnat deasemenea foarte mult, mai ales bunica care imi este ca o mama. Este dificil pentru mine, sunt foarte confuza pentru ca nu stiu ce sa fac. Pe mama o iubesc mult deoarece o vad ca se straduieste sa imi dea ce are mai bun, insa tot la tara ma atrage sa ma duc, deoarece acolo am crescut, majoritatea prietenilor mei sunt acolo si toata copilaria mea. Uneori ma simt foarte singura, mama munceste pana seara, e o munca grea si o apreciez, insa este foarte greu pentru mine, e ca si cum nu as avea pe nimeni. Mama nu prea discuta cu mine, eu sunt o fire mai interiorizata, nu sunt persoana care spune ce simte deoarece ma simt judecata, frustrata, si mereu ma critic de fiecare data cand privesc in trecut. Mama nu o suporta deloc pe bunica, totusi eu o iubesc mult pentru ca face parte din copilaria mea. Cu ea ma urcam pe deal, mi-am petrecut majoritatea timpului si orice ar face nu o voi uita niciodata.Va spun sincer ca in momentul de fata simt o stransoare in piept, imi vine sa plang dar nu pot, stiu ca niciodata nu se vor mai intoarce acele timpuri cand eram atat de fericita langa familia mea, acum destramata.Barbatul cu care mama vrea sa se casatoreasca este de treaba, insa mie imi pare putin artificial si… nu stiu parca nu il suport cand vorbeste, cum se poarta. Stiu ca este un lucru nepoliticos, dar pur si simplu nu ma pot abtine.Eu mamei nu i-am zis ca nu il plac pentru ca este foarte legata de el, il iubeste enorm, insa uneori se cearta cu el. Nu stiu… este prea suparacios, mie mi se pare artificial, dar mama are ochii inchisi. ea nu vede. Stiti si dvs., dragostea e oarba. Mama in timpul ei liber sta pe messenger, discuta cu acel domn, isi dau web cam, ea pur si simplu e atrasa extrem de mult, inseamna enorm pentru ea. A venit si pe la noi de cateva ori, el are o fata de-o seama cu mine si un baiat de 16 ani. Chiar nu stiu cum va fi viata noastra daca mama va face o alegere proasta (nu stiu ce sa cred despre respectivul, nu il cunosc foarte bine insa asa mi se pare ca este).Va rog sa va spuneti parerea despre situatia mea si a mamei mele si cum sa procedam!

Am avut o relatie de 5 ani, ne-am despartit si dupa 1an si jumatate ne-am impacat din nou. Motivul despartirii noastre a fost acela ca ne vedeam rar, de 2 ori pe saptamana si in weekend. Acum, dupa sapte luni de la impacare ne vedem la fel ca si inainte. Am deschis subiectul de a ne vedea mai des, de a ne muta impreuna si de a ne casatori. Raspunsul lui a fost acela ca el are nevoie sa fie si singur una sau doua zile pe saptamana. Ca nu stie daca poate sa stam impreuna, ca s-a obisnuit singur, ca ii este frica de casatorie dar ca va incerca sa vada daca vom reusi si nu se va simti „inchis”. El este o persoana introvertita, inchisa, isi exprima greu sentimentele, este foarte atasat de mama lui, dar in acelasi timp foarte vesel si optimist, sufletul petrecerilor si un barbat foarte sigur de sine. Motivele lui sunt doar scuze? De fapt nu isi doreste sa ne mutam impreuna? Vreau sa il inteleg!