Sfatul expertului

I-am spus mamei ca ma certam cu sotul meu. Oricum nu l-a placut de la inceput… m-a sfatuit sa divortez (asta am si facut). Mai tarziu am inteles ca barbatii sunt diferiti. Am reluat relatia. Dar cand a aflat mama mea a facut o criza. Pe o parte se simte vinovata ca mi-a distrus viata, dar tot il critica pe fostul meu sot… parca vorbea de un monstru…

Am vazut raspunsul anterior si as vrea sa mai fac niste completari. Sunt o persoana normala, care arata bine si isi doreste pe cineva. Dar nu ga­seste. Am incercat pe acele site-uri de intalniri, petreceri, evenimente (care, in afara de petrecerea firmei, daca nu ai intalnit un barbat sa te invite nu ai unde sa te duci), baruri (aceeasi problema, plus fumul de tigara). Poate va ganditi la unul aerisit – am incercat si din ala si am inghetat de frig. Probabil ca mai sunt dar ar trebui sa mi le pot permite.

Nici nu stiu cum sa pun problema: am 35 de ani, sunt manager intr-o companie mare, am greutatea potrivita(!). Anul asta nu am iesit cu niciun barbat. Asta, pentru ca nu am intalnit pe nimeni. Imi doresc pe cineva, dar lumea parca s-a golit de barbati. Daca fac un bilant, pot spune ca el e cel care lipseste din viata mea. Da-mi doar un sfat cum sa procedez. In sinea mea, traiesc totusi cu o nedumerire: ce se intampla?

Am terminat facultatea de psihologie in 2002 si nu am profesat deloc pana in acest moment (am lucrat in marketing si resurse umane). Am inceput o formare in psihoterapie, dar usile imi sunt inchise. Nimeni nu ma angajeaza ca psiholog, pentru ca nu am experienta, cabinet particular inca nu pot sa-mi deschid dar oricum nici pentru asta nu am experienta, sunt foarte… incurcata. Nu stiu cum ar trebui sa demarez, incotro….

Nu reusesc sa inteleg de ce nu-mi pot exprima trairile. De multe ori am experimentat acest sentiment de reprimare. De exemplu daca ma aflu la un concert si-mi place mult atmosfera, ma simt bine, totusi nu reusesc sa ma exteriorizez, chiar daca simt ca toata fiinta mea vrea sa tipe, sa sara in sus de bucurie. Sunt prizionera unui corp care gandeste mai mult decat simte. Si nu stiu ce este, teama de a fi vulnerabila, de a fi judecata de altii. Am ajuns o copie fidela a mamei.

Exista cineva care de vreo doi-trei ani imi face avansuri, imi bate apropouri sa fim impreuna. Desi il cunoaste si pe sotul meu, tot nu s-a oprit. Cum sa procedez sa-l fac sa inteleaga ca nu-mi insel sotul? Nu pot sa-l evit pentru ca lucram impreuna.

Buna ziua. Am 36 de ani si anul trecut m-am despartit de tatal copilului meu, dupa 16 ani de convietuire. Ultimii ani au fost un chin, traiti sub teroare, dar nu am reusit sa ma despart de el din cauza fricii de a pierde copilul (care are 15 ani). Mereu ma ameninta ca nu ma va mai lasa macar sa ma apropii de el . Si pana la urma asa s-a intamplat. N-am mai rezistat pana la urma si am plecat de acasa, fara sa iau mai mult de o valiza cu haine si copilul.
Binenteles ca a fost un scandal enorm, a luat copilul la el cu tot felul de amenintari si nu am reusit nici in prezent sa ajung la o intelegere cu el. Intre timp am cunoscut un alt barbat, iar acum motivul principal (asa spune el) ca sa nu vad baiatul este ca am pe altcineva.
Ma rog, situatiea e complicata, dar ce ma preocupa cel mai mult este ca baiatul meu, cu care eram cea mai buna prietena, s-a indepartat de mine, nu-mi raspunde la telefon, nu il vad cu saptamanile si nu stiu ce sa fac. Tatal lui e foarte violent, asa a fost mereu (mai are rost za zic ca e italian?), de cate ori incerc sa ma apropii de copil ma ameninta cu moartea si ne trimite zi de zi mesaje obscene si ce e mai rau este ca eu cred ca baiatul meu traieste sub aceiasi teroare sub care am trait si eu. Dar nu recunoaste. Asa faceam si eu. Cum sa vorbesc cu el ? Ce as putea face?

De 2 luni mi-a murit tatal. Mi-a fost model si idol. Eram in delegatie si nu am fost acolo cand a murit. Am ramas doar eu si mama.
Am un copil -adolescent din casatoria incheiata prin divort in urma cu 10 ani care nu locuieste la mine.
Aveam si o relatie cu o doamna divortata ca si mine cu un copil. Ma intelegeam bine cu ea, aveam teme de discutie, ne completam binisor si era foarte maleabila. Datorita manipularilor mamei mele (ma ameninta ca se sinucide) am decis sa-mi iau lumea in cap sa plec in alta tara la lucru. Numai sa nu mi se planga ca o parasesc la greu, ca nu imi pasa de ea.
Desi era mult mai bine pt mine sa ma mut la prietena, am ales sa plec si sa las totul balta. Nu inteleg de ce am reactionat asa. Sunt un luptator si nu ma dau batut prea usor. Ce se intampla cu mine? Parca ma sabotez singur. Asteptam de-o viata o astfel de femeie si de cand a murit tatal meu …
O sa imi revin ? Voi fi cel care am fost? Am mai trecut prin experiente traumatizante, ce-i drept cu ajutorul psihologului dar am trecut. Sau comportamentul meu este in limitele normale? Multumesc.

Buna ziua! De curand am cunoscut un tip foarte simpatic, glumet asa cum imi place… Are si ceva profunditati prin creier 😀 Dar… sunt intr-o mare dilema. El are 21 de ani abia impliniti eu mai am cateva luni si il ajung. Mi se pare imatur prin faptul ca in gashca de baieti se comporta ca un pustan aflat la pubertate, face misto de fete, vorbeste urat… Si urasc chestia asta! Ma intreb chiar cum de imi mai place de el!?
Sunt nesigura pe mine, ma gandesc ca as putea fi tinta unui pariu, nu am inca incredere in el. Nu stiu daca sa incep o relatie cu el, pentru ca nu vreau ca apoi sa il fac sa sufere daca chiar s-a indragostit de mine cu adevarat (melodia lui de suflet este nothing else matters de la metallica, ma gandesc ca e sugestiva aceasta precizare in acest sens).
El este un tip tare energic, ma gandesc ca daca m-as indragosti prea tare de el nu as mai judeca rational si as putea face anumiti pasi gresiti din cauza ca are si putere de convingere asupra mea. Eu sunt inca virgina si as vrea sa gasesc baiatul potrivit pentru mine! Cum sa fac sa scap de atatea ofuri? Sa fiu sigura pe ceea ce fac si ceea ce sunt? Sa fac ce imi place si sa fie folositor pentru mine!simt ca nu stiu sa aleg ce mi se potriveste! Va rog ajutati-ma!

Buna ziua! Este pentru a doua oara cand va scriu si, cu aceasta ocazie, tin sa va multumesc pentru ajutorul deja acordat. Intrebarea mea este, din nou, referitoare la o viitoare cariera in psihologie.
In principal, as dori sa aflu detalii despre ce anume „se intampla” o data cu terminarea studiilor de licenta/masterat daca as avea in vizor, spre exemplu, domeniul organizational, educativ sau chiar terapeutic. Din cate am auzit, se dau fel de fel de examene in urma unei perioade de „ucenicie” sub indrumarea unui psiholog practicant/autorizat etc. Va multumesc mult!

Buna ziua, Am cunoscut un baiat acum patru luni. La inceput ne vedeam zilnic; apoi s-a racit fata de mine si acum ne vedem o data pe saptamana cateva ore. Nu iesim nicaieri, nu cunosc niciun prieten de-al lui. Cateodata nu imi raspunde la telefon si nici nu ma suna inapoi. Cand are el chef ma suna ca si cand ne-am vazut ieri si ma cheama la el. Nu am mai avut o relatie de 2 ani si poate complic eu lucrurile mai mult decat e cazul, dar nu stiu ce sa inteleg din comportamentul lui. L-am intrebat ce vrea de la mine si mi-a spus ca nu stie. Vreau sa ma despart de el dar nu stiu daca nu cumva ma grabesc. Va multumesc anticipat, Kate

Am un prieten cu care sunt deja de un an, il iubesc enorm si as face totul pentru el, stiu ca si el ma iubeste si e foarte atent si tandru, dar atunci cind sunt singura mereu imi vin in minte diverse lucruri care ma nelinistesc, imi imaginez diverse situatii cam ce face el unde e si cu cine???
Pare a fi totul perfect dar oricum am ceva pe suflet ceva inexplicabil, nu ca as avea vreun motiv dar imi e atit de frica ca nu cumva sa vina ziua aia in care sa ne despartim, nu stiu ce ar fi viata mea fara el, si nu pot povesti nimik din ceea ce ma apasa nimanui, nu am cui…
Deseori pot sta si fara vreun motiv sa pling, imi sta ceva ca un nod in git si nu am idee de ce…. Ajutati-ma va rog, nu mai suport, stiu ca sunt poate exagerari de ale mele dar am nevoie de ceva sa ma calmez, sa gindesc mai pozitiv.

Sunt foarte suspicioasa de cand am nascut. Mereu cred ca cineva vrea sa ma omoare. Ma tem pentru viata mea si mai ales a copilului meu. Va rog foarte mult ajutati-ma sa inteleg ce este cu mine.

In Octombrie 2009 am inceput o relatie cu un baiat, in ciuda faptului ca el mi-a spus ca nu este in stare de a se implica intr-o relatie. Dupa discutia cu el lucrurile s-au desfasurat contrar concluziilor discutiei.
A continuat o perioada de 6 luni in care am facut destul de multe lucruri impreuna, ceea ce demonstra ca ne potrivim din multe puncte de vedere. Dupa 6 luni am dorit sa discut cu el, sa vad daca ceea ce eu simteam era adevarat. Comportamentul lui imi spunea ca intre noi e mai mult decat o simpla prietenie, dar am simtit totusi nevoia sa am o discutie cu el. Raspunsul a fost oarecum surprinzator. Mi-a spus ca sentimentele lui nu au evoluat si ca se simte gol in interior si nu a putut depasi pragul unei foarte bune prietenii.
In relatia cu el eu am fost intotdeauna foarte draguta, foarte saritoare, foarte disponibila si am facut toate aceste lucruri cu foarte mare placere pentru ca am vazut in acest baiat multe din calitatile pe care mi le doresc de la omul cu care poate imi voi petrece la un moment dat restul vietii.
Comportamentul meu a decurs de la sine si a fost provocat de persoana lui. Nu pot sa cred ca nu a simtit chiar nimic pentru mine. Am vrut sa rup de tot legatura cu el, o perioada sa nu il mai vad, sa nu mai stiu nimic de el, sa imi revin. Dar e foarte greu si am cedat. El stie ca sufar foarte mult si e dispus sa imi ofere in continuare prietenia lui.
Nu stiu ce sa fac, nu stiu cum e mai bine pentru mine. Oare chiar nu mai am nici o sansa sa il fac sa simta altceva fata de mine? M-am hotarat sa pastrez prietenia cu el, dar intr-o maniera mult mai rezervata. Oare asa il voi atrage? Stiu ca numai timpul rezolva astfel de probleme.
M-am adresat Dvs. pentru ca nu e prima data cand mi se intampla acest lucru. Am avut o alta relatie de 4 ani care a inceput intr-un mod similar. El mi-a spus sa nu ma implic, pentru ca nu poate sa se ataseze de nimeni. Oare toti barbatii din viata mea sunt incapabili din punct de vedere sentimental?
V-am spus, eu m-am comportat in ambele cazuri, cred eu, exemplar, in cazul relatiei de 4 ani, pe parcurs au aparut insa certuri si despartiri care au dus intr-un final la ruptura totala. Baiatul depre care povesteam insa la inceputul destainuirii mele parea diferit insa, prin calitatile lui ca om. Imi este foarte greu sa il uit…si vreau sa cred ca mai exista o sansa si as face orice sa pot lua cumva lucrurile de unde au ramas si sa construiesc un nou inceput, inceput prin care sa il cuceresc mai mult decat ca si pe un simplu prieten. Multumesc pentru ca m-ati ascultat.

Citind articolul de aici despre dependenta de jocurile de calculator mi-a venit ideea sa va intreb pe Dvs., un specialist, ce se poate incerca pentru a-l ajuta pe un amic care are exact aceasta problema.
(La cererea utilizatorului, nu reproducem intregul mesaj)
Ce sa-i spunem? Cum sa il convingem ca are nevoie de un psiholog si ca ar fi probabil o investitie foarte buna?

Buna ziua. Va scriu in speranta ca ma puteti ajuta sa rezolv situtia tensionata dintre mine si fostul meu sot. Am divortat de curand, dupa 15 ani petrecuti impreuna, si un copil de 5 ani. Am divortat la initiativa mea, pentru ca incepusem sa mergem in directii diferite: eu imi doream o familie, timp petrecut cu copilul, el o cariera, dictractii… Nu-i cunosteam prietenii, colegii de serviciu, am aflat ca ma mintea foarte des si mult.
Desi mi-a fost foarte greu, am ales sa ne despartim, desi el s-a opus din rasputeri. Mi-a promis ca se va schimba, s-a purtat frumos, s-a purtat urat, m-a amenintat ca se va sinucide, a incercat sa intoarca copilul impotriva mea, si tot asa. Dar eu am simtit ca nu mai pot merge mai departe, nu-l mai recunosteam in omul care a devenit , pur si simplu nu ma mai vedeam alaturi de el.
Acum mai mult de un an i-am cerut sa se mute din locuinta noastra (de fapt, locuiam impreuna cu parintii mei, in casa lor) pentru ca ne certam tot mai rau, zilnic, iar copilul incepuse sa fie afectat de acest lucru. Desi am vrut sa depun actele pentru divort inca de atunci, nu am facut-o, deoarece el imi spunea mereu ca se va sinucide in ziua in care voi face acest lucru.
La inceputul anului acesta insa, am depus actele, iar procesul s-a finalizat de curand. In viata mea a aparut si un alt barbat, cu care insa am evitat sa ma afisez public – ne vedem rar, o data pe saptamana, si atunci doar 1-2 ore – si alaturi de care as vrea sa incerc sa incep o viata noua, dar trecutul nu ma lasa inca.
As vrea, daca se poate, sa ma sfatuiti, cum sa il fac pe fostul meu sot sa inteleaga ca avem acum vieti separate? Vine saptamanal sa vada copilul, fara sa sune inainte, ma ameninta in continuare ca se va omori sau il va omori pe cel alaturi de care as vrea sa fiu. Spune mereu ca sunt un om rau, ca nu fac decat sa il ranesc, pentru ca imi traiesc viata fara el, ca nu il mai chem sa participe la reuniunile familiale – cu cei din familia mea, bineinteles, desi nu mai am cum sa fac asta, ar fi penibil pentru toti cei implicati. As aprecia mult un sfat competent, pentru ca nu stiu cum as putea sa fac sa depasesc situatia aceasta. Va multumesc.

Am 39 de ani, sunt divortata de 5 ani si am un baiat in varsta de 10 ani. Acum 3 luni am cunoscut un barbat in varsta de 45 de ani cu care ma inteleg destul de bine, dar la care ma frapeaza doua lucruri: pastreaza in telefonul mobil si in calculator poze cu fostele lui iubite si continua sa intre pe site-uri de socializare pe care vorbeste uneori cu fostele iubite.
A incercat sa ma convinga ca relatia noastra nu este pusa in pericol in niciun fel. Nu sunt geloasa, nu vreau sa-i limitez libertatea sau sa-i controlez viata, dar nu pot sa nu ma intreb daca procedeaza corect si daca isi doreste cu adevarat o relatie cu mine. Oare atunci cand intre noi vor aparea neintelegeri nu va cauta intelegere la fostele prietene, avand in vedere ca a lasat o portita deschisa spre acestea…?

Buna ziua! Am si eu nevoie de putina indrumare, nu prea ma mai inteleg cu parintii. In ultimii 2 ani au cam fost tensiuni in discutiile noastre. Tatal mai tot timpul plecat prin alte tari sa intretina familia si ce vorbeam doar pe la telefon, iar mama tot cu serviciul si alte probleme pe cap. Eu, student la facultate si timpul impreuna a cam disparut.
In ultima vreme (de cand a venit si tatal acasa) vrea sa repare situatia si zice ca ar fi bine sa ne punem toti in acelas sens sa nu fim pe sensuri diferite de mers, sa incercam sa comunicam fara sa ridicam tonul si fara sa plecam fiecare in treburile noastre si sa lasam subiectul in aer.
Eu nu ii prea pot intelege, vor parca imposibilul, se uita la altii si se asteapta sa fac si eu fix aceleasi lucruri chiar daca ei sunt mai invarsta decat mine, sa petrec mai mult timp cu ei pe acasa… dar eu vreau sa merg cu prietenii sa ma mai relaxez… sa ma mai distrez, nu zic ca nu vreau sau chiar nu petrec si timpul cu ei doar ca vreau un pic mai multa libertate si pe langa obligatii mai vreau si unele drepturi, sa se traga o linie, domle atat poate mai duce un pic, are timp sa dovedeasca ca poate si in timp (vreau sa termin facultatea ca sa pot dovedi ca sunt in stare de multe lucruri).
Nu mai vreau comparatii ca ala e asa… isi ia din aia, face aia si mai are timp si de aia, vreau sa imi dea sfaturi si sa ma indrume dar nu prin comparare, nu prin strangere de libertate.
Imi puteti da un sfat cum as putea sa ajungem atat eu cat si ei la un punct in care sa intelegem nemultumirile fiecaruia si o metoda prin care sa poate avea efect cat mai mult timp?
Multumesc pentru timpul acordat. Va doresc o zi placuta!

Sunt o tipa de 24 de ani si 3 luni, din Bucuresti, absolventa de ASE si masteranda in ultimul an la aceeasi facultate, angajata intr-o multinationala de aproape 2 ani, care locuieste cu parintii si surioara mai mica de 20 de ani intr-un apartament de 2 camere. Suntem o familie cu venituri medii, nu am mers niciodata intr-o tabara nici eu nici sora mea, am reusit sa iesim din tara pentru prima oara vara trecuta pentru o saptamana.
Suntem fericiti, tata ne spune in fiecare zi ca ne iubeste, mama mai rationala vrea sa stie mereu pentru cine ne mai bate inima si ce altceva mai facem in viata personala. Ai mei se iubesc si se ciondanesc ca acum 25 de ani cand s-au cunoscut. Am avut o copilarie fericita in care bunica ne facea placinte si gogosi la 12 noaptea, iar ziua alergam cat ne tineau picioarele pe ulita.
Psihologic vorbind am invatat de mici „unde ne este locul”, ai mei incercand sa ne arate mereu care ne sunt limitele si cat ne putem permite, lucruri ce au condus la lipsa de incredere si initiative de mai tarziu. Nu am avut tot ce mi-am dorit finaciar vorbind si mi-am blocat mintea in a se gandi la toate lucrurile pe care oricum „nu le puteam avea”, fara macar sa analizez oportunitatile. Nu am regrete, pana la urma este doar un alt drum care va duce tot acolo.
Daca adun toate lucrurile bune pe care le am cu siguranta cantaresc mai mult decat toate lucrurile pe care le-as fi putut avea. Si oricum trecutul e facut doar pentru a merge mai departe. Moto-ul meu in viata este: „Daca vrei, poti!”
O sa va spun ceva despre context: La 5 ani am cunoscut iubirea prin baiatul invatatoarei din sat care era in aceeasi grupa cu mine la gradinita. El m-a tinut prima oara de sold la serbarea de final de an si mi-a sarutat buzele in vacanta de vara din clasa a IV-a. De atunci l-am mai vazut in clasa a IX-a cand am inceput sa dezvolt o mica obsesie pentru el care a durat toti cei 4 ani de liceu. Usor de intretinut pentru ca nu ne vedeam (orase diferite) si mi se parea ca el este „EL” pentru mine. In clasa a XII-a am rupt vraja si i-am spus tot ce „simteam” pentru el si s-a incheiat fara macar sa inceapa.
Primul meu prieten l-am avut in anul I de facultate insa pana atunci stiam deja ce imi doresc. Pe la 16 ani ii scriam scrisori imaginare „copilului de la gradinitia” in care imi puneam pe hartie toata iubirea de adolescenta pe care o constientizam a fi prematura, insa nu aveam cum sa nu o simt. La 18 ani stiam ca vreau sa ma casatoresc, iar la 25 de ani sa am deja 2 copii: Ionut si Andreea. Venind dintr-un mediu in care familia a fost intotdeauna pe primul loc acum mi se pare ciudat sa fi gandit vreodata altfel. Iubirea pentru mine a insemnat dintotdeauna totul. Pot sa am cea mai buna slujba, parinti minunati, prieteni extraordinari, daca nu este EL nimic nu mai conteaza. Am urat de multe ori ca este asa, acum prioritatile s-au schimbat si imi pare rau ca nu mai este asa. Tot ce imi doresc in viata asta este sa fiu FERICITA.
Ce inseamna fericita? Daca asta presupune ceva anume? In nici un caz. E doar un sentiment, e doar sentimentul acela de bine, de cald, de acasa. Am avut asta si mi se intampla sa il mai am si acum. Se poate si pentru asta fac tot ceea ce fac. Se poate considera un pic egoist numai ca sunt atat de fericita cand ii vad pe cei din jurul meu fericiti si eu contribui la asta, incat uneori are valente altruiste.
Si acum o sa va povestesc de ce va scriu: Pentru ca sunt usor disperata. Acum 2 ani m-am despartit de cel ce cred si acum ca a fost „iubirea vietii mele”, respectand cliseele. Este un baiat imatur, inteligent, cu 3 ani mai decat mine. Ne-am cunoscut pe cand el avea 13 ani si eu 16. Am fost prieteni din „copilarie” pana cand el a facut 17 ani si eu 20, cand lucrurile s-au schimbat. De atunci am fost impreuna si am fost pe cat de fericita pe atat de „pe culmile disperarii”.
Inainte de EL am mai fost cu cel care mi-a furat pt prima oara inima si care apoi a aruncat-o unui caine pe strada, doar 2 luni. Atunci am aflat pentru prima oara ce inseamna sa „suferi din dragoste”. Si as putea spune ca am mai avut un prieten de 3 luni, dar era mai mult platonic, sentimentele nu erau aceleasi.
Si dupa cele doua povesti m-am indragostit iremedibil de EL, de un pusti, caruia ii tremurau picioarele cand ii dadeam mesaj in drum spre scoala si alaturi de care adormeam ascultand aceeasi melodie la 120 km distanta intre noi. Am avut o relatie la distanta vreo 2 ani si jumatate, in care ne vedeam o data la 2 saptamani, uneori mai des alteori mai rar. Nu era omul pe care sa ma bazez, cel in care sa am incredere deplina, nu avea probabil niciuna din calitatile pe care le caut acum. Daca ma intrebai atunci de ce il iubesc habar nu aveam a iti raspund. Era pur si simplu. Dar el e doar un copil si acum. Pentru ca nu vroia sau pentru ca nu putea ma trecea prin tot felul de nebunii care imi scoteau peri albi. Primul meu prieten, dar cu care nu am putut avea o relatie sexuala, pentru ca el ca si mine fiind virgini nu eram in stare de nimic. Ne-am chinuit ingrozitor sa iasa ceva pana cand am acumulat mii de frustari amandoi. Desi eram foarte intimi si chiar ne simteam bine impreuna nu puteam face sex. Cred ca niciunul din noi nu a putut depasi frustarea asta.
Dar erau multe altele care ne stateau in cale: faptul ca se simtea stanjenit cand iesea cu prietenii mei pt ca este mai mic decat mine si de cele mai multe ori refuza, de aceea ieseam de foarte putine ori cu cineva, eram doar noi; uneori nu era deloc flexibil si refuza dialogul in orice privinta si daca intervenea vreo cearta eu de fapt vorbeam singura, nu avea nicio reactie.
Toate astea cumulate m-au facut sa zic intr-un 29 februarie „La Revedere”, dupa cel mai urat monolog pe care l-am avut cu el, pt ca noi nu ne certam. Despartirea a fost un conglomerat de lucruri pe care nu stiu daca trebuia sa ni le spunem, dar trebuia sa se intample. Amandoi aveam sentimentul ca o sa se termine, ca noi nu putem fi impreuna si asteptam sa se termine.
Si pentru ca totul a fost negandit parca, ne-am intalnit intamplator pe strada intr-o zi in care nu ne programasem sa ne vedem si atunci totul s-a terminat. Si pentru ca eu sunt norocoasa si in ultimii 6 ani nu am stat mai mult de o saptamana singura. La o saptamana dupa ce ne-am despartit, cand eram total pe alta planeta, cand efectiv nu mai simteam nimic si nu intelegeam ce se intampla cu mine m-au scos fetele in club si din teribilism probabil m-am sarutat cu un tip pe care il cunoscusem cu 2 ore inainte, si cu care sunt si acum. Suntem impreuna de 2 ani.
Este absolut tot ce imi doream de la fostul meu prieten si el nu imi oferea. Comunicam extraordinar, chiar si cele mai greu de spus lucruri ni le spunem si incercam sa ne dam seama unde am gresit si ce putem face sa nu mai ajungem acolo. Are grija de mine mai mult decat as putea avea eu, mor sa adorm imi bratele lui si gateste foarte bine. Conform tiparului, este cu 2 ani mai mic decat mine, student inca la Poli, sta in camin, intr-o camera fara apa si oglinda si in care au loc doar un pat si o masa. Am avut aceleasi probleme de natura sexuala pe care am reusit sa le depasim cu ajutorul comunicarii, dar nu avem o viata sexuala fericita, pentru ca ne lovim de diverse lucruri pe care eu le astept de la el si el nu le face, sau invers. Nu putem pleca nicaieri in concediu pentru ca el nu isi permite pentru moment. Deseori ii lipseste initiativa si vointa, nu pot sa ma bazez pe el pentru ca este usor iresponsabil (crede ca unele lucruri vin de la sine si pus in fata faptului implinit nu stie cum sa reactioneze).
Dar problema nu este el. Ci EU. De cand sunt cu el cred ca am plans cateva nopti dupa fostul meu prieten. Eram in acelasi pat cu actualul meu prieten si mi se rupea inima si mi se facea rau si pur si simplu nu intelegeam de ce s-a terminat totul si de ce sunt cu altcineva. Cand ne-am vorbit prima oara dupa 9 luni de la despartire am plans 10 min la telefon, pur si simplu nu m-am putut abtine. Constant cu fiecare lucru extraordinar pe care actualul eu prieten il facea, ma gandeam de ce fostul nu le putea face. Si in timp am inceput sa ma opresc si sa nu ma mai gandesc la el, sa imi impun sa uit. Si functiona pentru o luna, dupa care revenea.
Am hotarat sa ma intalnesc cu EL si sa lamuresc lucrurile. Am facut-o dupa un an dar nu am lamurit nimic. Ma simteam fericita ca sunt cu actulalul meu prieten, o iluzie. Din nou veneau noptile in care imi venea sa imi iau campii. N-am sa inteleg niciodata. Ma simeam ingrozitor pentru ca aveam tot ce imi doream de la actulaul meu prieten si lucruri mai presus de mine nu ma lasau sa ma bucur.
Si totusi sunt fericita cu actualul eu prieten. Intotdeauna am crezut ca suntem stapanii mintii noastre si ca putem sa coordonam lucrurile pe care le facem, insa de data asta a fost mai mult decat puteam eu decide. Abia cu cateva luni in urma am reusit sa am o cearta serioasa cu fostul meu prieten in care mi-a spus clar ca nu avea la ce sa se mai intoarca dupa ce ne-am despartit. Intotdeauna am avut ceva in mine care a sperat ca se va intoarce si ca iubirea aceea pe care am simtit-o eu este unica, a noastra si ca noi suntem sortiti unul altuia.
Din pacate numai eu am simtit asa, nu si el. Am fost cat se poate de ipocrita. Eram in bratele altcuiva si visam la iubirea scrisa in stele a LUI. Si totusi tin foarte mult la actulalul meu prieten fara a fi nimic fals in asta, am avut si am cu el lucruri extraordinare. Si totusi, uneori imi vine sa imi iau campii. Sa plec unde vad cu ochii. El nu e perfect, nimeni nu este. Suntem extraordinari impreuna, toti ne invidiaza. Si chiar ne intelegem foarte bine, exceptand momentele in care eu sunt absudra si aberanta si caut cu orice pret motiv de cearta.
Si totusi, in vara trecuta am fost 3 luni despartiti, in care am reusit sa plec in concediu pt ca nu puteam pleca cu el (motive financiare), am fost de cate ori am vrut la mare (motive financiare), dar atat. Am avut toate lucrurile pe care mi le-am dorit fara el, si am dorit sa il am si pe el langa mine. De ziua lui, in octombrie, am revenit la noi. Si ne-a fost mult mai bine de atunci. Si acum, simt iar ca sta in calea tuturor lucrurilor pe care vreau sa le fac. Nu neaparat financiar, ci pur si simplu faptul ca sunt legata de cineva.
Fac 25 de ani anul acesta si nu imi mai doresc cei 2 copii. Imi doresc sa cunosc lumea. Mi se pare incredibil de greu sa imi cumpar o casa. Mi se pare incredibil de greu sa construiesti ceva impreuna pornind de la nimic. Mi se pare ca am devenit materialista. Imi doresc o groaza de lucruri materiale si de aceea el nu mai corespunde standardelor mele. Dar imi ofera toata dragostea si intelegerea din lume. Mi se pare ca sunt pe punctul de a renunta la ceva unic, pentru a-mi satisface niste nevoi. Mi-e frica de fapt sa nu renunt la iubirea lui, pentru a alerga dupa niste iepuri pe care nu ii voi prinde. Si nu stiu daca il iubesc si stiu ca sunt singura ca poate afla asta.
Am momente in care mi se pare ca el este tatal copiilor mei si ca vom reusi cumva sa razbatem in lumea asta. Momente in care il vad alaturi de mine si la 50 de ani.
Dar am si momente in care mi-as dori pe cineva mai hotarat, in care sa am incredere, care sa imi ofere siguranta, cu care sa nu mai simt ca povara este asupra mea si ca tot ce vreau sa obtin depinde numai de mine. Vreau sa fie lucrurile mai usoare si sa nu mai muncesc eu pentru tot. Simt nevoia unui suport, pe care l-am avut la un moment dat de la parinti care nu ma mai pot ajuta acum. Probabil ca vreau sa fug de lumea asa a oamenilor mari si nu vreau sa ma maturizez si sa inteleg ce inseamna asta de fapt.
Sunt foarte independenta si ma descurc singura, pot face tot ce vreau, pot avea copilul meu si fara un barbat, insa samanta aceea de familista nu vrea sa fiu singura in toata nebunia asta. Am nevoie de ceva mai mult decat cineva cu care sa pot comunica. Si totusi, la un alt nivel pot avea toti banii din lume si nu voi gasi intelegrea asta din partea nimaniu. Uneori ma port atat de urat cu el si el le intelege pe toate, pentru ca am avut o zi proasta la serviciu sau m-am certat cu prietenele mele sau cu sora mea.
Uneori este incredibil si ma scoate din sarite ca imi suporta atat de multe si eu ii reprosez atat de multe. Este speriat ca o sa ma piarda din nou. Ma iubeste enorm si stiu asta. Nu se vede casatorit cu mine, nu se vede casatorit deloc. N-are habar cum va arata viata lui. Stie doar ca mai are un an jumate si isi termina facultatea si asta e prioritatea lui. Cine il poate invinovati, il sustin din toata inima si ii doresc tot ce e mai bun. Asta imi doresc si mie. Eu unde voi fi peste un an si jumatate? Si daca dupa trei ani de stat impreuna ne mutam in acelasi apartament si ne dam seama ca nu putem fi impreuna, imi irosesc timpul? Cel mai probabil nu as mai simti asta daca l-as iubi si as fi convinsa ca el este omul cu care voi merge o suta de ani de acum inainte.
Dragostea este superba cand esti iresponsabil si nu ai nici o grija. Sentimentele pe care le-am trait cu EL nu au mai existat de atunci. Decat tentatia de a simti din nou la fel. Am fost pe punctul de a-l insela pe actualul meu prieten cu un tip nebun, dar care mi-a facut inima sa imi bata de 3 ori mai tare. Si totusi la ce imi folosesc pasiunile astea. Eu vreau casa mea, familia mea, lucrurile mele. Imi doresc stabilitate, echilibru, dar si iubire. Oare nu le poti avea pe amandoua?
Mor de frica. Mi-e teama ca o sa fac cea mai mare greseala din viata mea despartindu-ma. Alegand niste criterii mai mult sau mai putin materiale. Simt ca trebuie sa schimb ceva in viata mea. Simt ca stau pe loc, ca sunt tot acolo unde eram si acum doi ani. Nu exista nimic care sa ma motiveze, cineva sau ceva care sa ma traga dupa el. Eu ii invat in general pe ceilalti, nu am un mentor care sa ma ghideze. Astept asta de la actualul eu prieten insa din pacate eu sunt cea care il trage dupa ea. Si obosesc, uneori obosesc atat de tare sa fac toate lucrurile astea. Muncesc mult pe toate planurile si mi-as dori ca sa mai munceasca si altcineva pentru mine.
Mi-e teama sa iau o masura radicala pentru ca asta am facut ultima oara si 2 ani de zile am luptat sa imi revin, desi eram intr-o relatie care ar fi trebuit sa ma repare. Am gresit si stiu asta. Si nu a m-am despartit ci ca m-am aruncat repede in bratele altcuiva. Neg ca imi e frica sa fiu singura de aceea m-am despartit in vara sa fiu sigura ca asta imi doresc si pur si simplu a reusit sa ma faca sa ma indragostesc de el fara sa fie insistent, fara sa faca nimic deosebit, decat lucrurile mici. Atunci am crezut ca totul s-a schimbat, ca noi avem o sansa in cele din urma. Dar acum, toate s-au intors.
Where is the love? Unde e zambetul meu care imi aparea instantaneu cand urma sa ne intalnim? Unde sunt fluturasii? Unde sunt noptile pline de stele in care stateam cu capul in iarba?
Poate e doar un refuz de maturizare. Si cred ca doar un soc in care sa schimb totul ma poate ajuta. Dar cum? Daca ati ajuns pana aici, mii de multumiri. Daca aveti o solutie milioane de multumiri. Sunt convinsa ca nu sunt singura care a trecut prin asta. Sunt convinsa ca solutii exista, insa am nevoie de un punct de plecare si de cineva mai obiectiv decat mine.

Buna ziua, sunt intr-o relatie de aproximativ 5 ani si casatorita de aproape un an. Incet, incet ne-am instrainat iar comunicarea este deficitara. Amandoi suntem constienti de asta. Vrem sa incercam sa rezolvam cumva aceasta problema. Intrebarea mea este: Cum sa gasim o cale de comunicare eficienta? Am ajuns intr-un impas din care nu reusim sa mai iesim si ne tot invartim in cerc fara sa rezolvam ceva. Astept din tot sufletul un raspuns de la dumneavoastra. Va multumesc, Ana

Cum sa-l fac sa fie un tata vitreg ideal? Fetita mea are 3 ani si m-am despartit de tatal ei inainte ca ea sa se nasca. Il stie, dar nu are relatii cu el, nu se intereseaza de ea. De ceva timp am un prieten cu care ma voi casatori. El a acceptat sa creasca fetita, se preocupa de ea, tine la ea, se poarta frumos, dar ea ii spune ca nu-l iubeste, ca e urat etc. El si-a cam pierdut rabdarea in ultimul timp, zice ca e prea rasfatata, desi petrec asa putin timp cu ea. As vrea sa-i fac sa se apropie mai mult. Cum sa procedeze el? Multumesc.

Buna ziua, Felicitari pentru revista si pentru caracterul constructiv al acesteia o citesc lunar.
Am o relatie care dureaza de 3ani (apx) si am 2 probleme la care nu pot gasi rezolvarea. Imi lipseste initiativa lui, majoritatea momentelor de socializare le-am organizat eu excursii in strainatate, locuri noi etc. Singurele momente in care el isi doreste sa iesim sunt intanlirile cu prietenii lui. Majoritatea dintre acestia sunt celibatari si consuma frecvent alcool in exces, lucru care se intampla si cu prietenul meu cand se iveste momentul, este ultimul care ramane sa petreaca pana la 10-11 dupa amiaza.
(a doua problema) Dupa ce lucrurile isi intra in normal ii pare rau fata de mine ca exagereaza, dar dupa spusele lui pentru el e relaxant si i se pare ridicol sa renunte la asta la 27 de ani. Amandoi am avut o adolescenta agitata, chiar inteleg anumite iesiri, dar excesul… Dupa ce am vazut ca nu are efect nici un fel de tact, i-am recomandat sa mearga singur. Stiindu-i prietenii si felul de abordare nu pot nega ca nu ma simt confortabil si ca pe moment ideea unei despartiri insa niciodata nu o pot finaliza, din cauza planurilor de viitor pe care ni le-am facut. Multumesc.

Am o problema complicata. Am o relatie cu un tip de 3 ani avem si un copil de 9 luni impreuna. Parintii mei nu il accepta eu vreau sa ma mut cu el sa ne crestem copilul impreuna insa familia mea nu accepta nici cum sa iau copilul cu mine spunand ca nu suntem in stare sa il crestem. Spuneti-mi ce sa fac.
Nu mai suport sa stau aici cu ei, vreau sa cresc linistita copilul. Dati-mi un sfat o parere. El a locuit la noi 1 an insa lucrurile nu au mers bine si acum o saptamana a plecat la mama lui. Noi ne intelegem foarte bine impreuna dar parintii imi spun multe lucruri. Sa ma despart de el ca ma ajuta ei sa cresc copilul.
Eu nu vreau sa ne despartim doar pentru ca asa vor parintii cum sa fac, cum sa le spun sa inteleaga situatia. Mie imi este foarte greau sa vorbesc cu ei nu prea exista comunicare intre noi cum ar trebui. Eu vreau sa plec cat mai repede de aici ca nu mai suport tensiunea si vorbele urate pe care le spun la adresa mea si a lui. Nu vreau sa ii ranesc dar nici eu nu vreau sa mai indur!

Locuiesc de 3 ani cu prietenul meu si cu parintii mei intr-o vila de langa Bucuresti, cu totii ne intelegem bine. Au fost la inceput diferente legate e mentalitati (prietenul meu nu si-a terminat studiile) insa in timp s-au sters. Problema cu care ma confrunt este prietenul meu, caruia ii merge mai putin bine: studii nefinalizate, stagnare la job, disproportie intre ceea ce vrea sa para si ceea ce exista (lucruri scumpe, masini). Am incercat sa discut cu el sa aflu daca e nemultumit de relatia noastra si daca avem ce sa facem. El vede doar partea materiala a lucrurilor: rate, masina etc. Nu stiu cum sa procedez sa gasim o solutie la certuri tot mai dese.

Sunt casatorita de 24 de ani si am un baiat de 16 ani. Cam la un an de la casatorie lucrurile au inceput sa scartie in familia noastra. Ani de-a randul am sperat ca lucrurile se vor schimba, dar iata ca au trecut 24 de ani si lucrurile s-au inrautatit. La un moment dat intre noi a intervenit si o alta femeie pentru care ne-a si parasit cateva luni. Eu am acceptat sa se intoarca, dar de atunci a inceput sa bea si asta seara de seara, iar de atunci distanta dintre noi doi s-a marit cu toate ca eu am sperat ca ne vom apropia, pentru ca am reusit sa trecem peste un moment dificil.
Mi-a fost teama atunci sa divortez. Azi nu stiu daca divortul e solutia cea mai buna. Poate teama de a nu ramane singura cu un copil m-a oprit atunci si ma opreste si acum mai ales ca intre timp sunt cu 10 ani mai in varsta.
Dupa nasterea copilului am renuntat la cariera mea si acum sunt in situatia ca depind material de el, cu toate ca am doua facultati. Ce ma sfatuiti sa fac? Sa divortez cu toate ca situatia e cea pe care v-am descris-o? Eu personal simt ca s-a ajuns la limita si nimic nu se mai poate schimba.
De ajutor specializat, un psiholog specializat in relatia de cuplu nici nu vrea sa auda, mai ales ca sunt foarte putine momentele in care nu bea si in care pot vorbi cat de cat cu el despre problemele noastre. Cu toate ca poate mai sunt multe de spus si ca poate ca ati mai intalnit asemenea situatie, un sfat din partea dumneavoastra mi-ar fi util. Multumesc, anticipat!

Buna ziua. Ma numesc Claudiu si am 16 ani. Dintotdeauna am fost o persoana foarte introvertita. Nu aveam curaj sa spun ca nu vreau sa fac un anumit lucru sau sa refuz pe cineva. Credeam ca daca voi fi un om bun, voi primi si eu bine in schimb dar nu a fost deloc asa.
La scoala eram foarte foarte stresat inca din prima zi de clasa I. Imi era foarte frica sa nu se supere profesoara pe mine sau parintii. Primeam foarte foarte multe teme de facut si stateam pana tarziu sa le fac, uneeori pana la 12. O uram pe invatatoarea mea pentru ca ea avea mari pretentii de la mine deoarece eram cel mai bun din clasa si pentru ca ma trimitea la multe concursuri si se supara daca nu faceam bine. Celorlalti copii nu le spunea nimic.
Tatal meu m-a inscris si la un club de tenis sa fac un sport de performanta. Acolo ma simteam la fel de stresat ca si la scoala. Tata avea pretentii mari de la mine, el voia neaparat sa ies campion. Uneori venea la antrenamente sa vada cat am progresat. Mereu ma certa si imi arata cum sa lovesc, iar antrenorul ma certa si el sa arate ca vrea sa ma invete. Cand nu era tata uneori anternorul ma lovea si ma injura de fata cu alti copii si parinti, iar eu stateam si pur si simplu nu faceam nimic. Imi venea sa explodez dar niciodata nu am aratat ca sunt neumultumit. Am tacut si am indurat mereu. La concursurile de tenis de multe ori mi se intampla sa vomit inainte de un meci, chiar si pe teren. Nu am spus asta nici parintilor nici antrenorului (care probabil mi-ar fi tras cateva palme). Colegii mei stiau dar eu incercam sa fac sa para ca nu am nimic, le spuneam ca am mancat ceva stricat sau ca am rau de masina.[…]
Cand aveam 14 ani m-am imbolnavit destul de rau. Am avut bronsita cateva luni de zile. Ma simteam foarte rau si dormeam foarte greu. Aveam si cearcane foarte mari. Colegii de clasa imi spuneau ca am o fata de mort. Si profesorii stiau ca ma simteam rau dar in continuare trageau de mine sa invat si sa merg la concursuri. M-am calificat la olimpiada nationala de chimie de la Oradea. Dupa ce m-am calificat a inceput chinul. In fiecare zi stateam 5-6 ore in laboratorul de chimie facand probleme. Profesoara nu prea statea cu mine, imi spunea din ce culegeri sa lucrez si venea sa verifice cat am lucrat.
In acelasi timp aveam si tezele cu subiect unic. Am luat note mari la matematica si geografie dar la romana am luat un 7,50. Parintii au fost suparati pe mine, fara sa inteleaga ca eu chiar nu mai pot sa fac fata si la olimpiade si la teze si la lectiile de zi cu zi. Chiar nu mai puteam. Imi venea sa ma sinucid si am inceput sa spun asta parintilor. Credeam ca ma vor intelege, dar in loc sa ma aline cumva, tot eu eram vinovat. Tata chiar ma jignea si imi spunea ca sunt un prost. „Ai casa si calculator si ai note bune si tu sa fii suparat… numai un bou ar putea sa fie suparat”.
In realitate mie nu imi pasa de toate acestea Eu nu voiam decat o viata normala. Voiam sa am si eu prieteni sau o prietena.Voiam sa ma relaxez, sa cunosc si eu alti copii, sa merg in tabere, dar parintii mei spuneau: „Pai uite, mergi la olimpiada, te-am trimis la tenis, ce mai vrei?”
Situatia s-a inrautatit foarte tare dupa ce am discutat cu profesoara de romana despre teza mea. Am fost sfatuit sa fac o contestatie, ea spunea ca oricum nu prea se rezolva. Cand au venit rezultatele imi doream sa nu ma fi nascut vreodata. Mi-au sczut nota cu 1,25 puncte pana la 6,25 (cel mai mult din judet). Parca nu mai stiam de mine. Nu stiam ce sa spun. Simteam ca s-a rupt ceva in mine, ca nu mai pot sa gandesc. Credeam ca am innebunit si nu o sa imi revin niciodata. As fi vrut sa imi tai capul pe loc sau sa ma impusc.
Stiam ca parintii mei or sa fie suparati pentru ca erau obsedati de note. Mama cand a aflat a amutit complet cand a auzit. Pur si simplu nu a mai zis nimic. Pe mine nu m-au certat foarte tare. Mai rau s-au certat intre ei. Nu prea ascultam ce spuneau cand se certau, dar se certau destul de rau si ca si cand nu as fi avut destule pe cap m-au trimis si la meditatii la romana. Eu am incercat sa spun „nu” dar nu ma mai asculta nimeni.[…]
M-am mai lasat de invatat. Am inceput sa ii urasc pe profesori, foarte tare si pe colegii mei. Mi-am dat seama ca celorlalti nu le pasa de ce spun profesorii, Eu sunt singuru prost care se ia dupa ei si de la mine mereu au avut cele mai mari pretentii. A trecut repede clasa a noua, si tot ce am facut a fost sa stau la calculator si sa invat din cand in cand. In fiecare zi imi venea sa plang si uneori plangeam ca nu am si eu o viata normala si ca nu am avut nicioda o prietena si credeam ca nu voi avea niciodata. In vacanta dintre a 9-a si a 10-a am inceput sa ies cu colegii, dar nu ieseau prea des si nu puteam sa stau mult pentru ca daca batea vantul incepea imediat sa ma doara capul. As fi vrut sa vina si fete, dar la mine in clasa sunt putine si oricum sunt foarte foarte timid.
Din toamna am inceput iar sa racesc la plamani, iar parintii mei vor sa merg la Bucuresti dar eu nu mai vreau sa fiu cobaiul medicilor. Nu stiu ce e mai bine, sa ma otravesc cu pastile sau sa fac pneumonie o data pe luna. In plus de la pastile a inceput sa ma doara si stmomacul si chiar sa am sange in scaun. Am fost o data la un medic si mi-a spus ca am fisura anala. Mi-a dat o crema si mi-a trecut sangerarea, dar stomacul tot ma durea.[…]
Gandul ca o sa ajung la faultate unde o sa fie mult mai rau si dupa aceea o sa ma angajez ma terorizeaza. Nu pot sa suport gandul ca toata viata n-am facut absolut nimic pentru mine. Niciodata nu am fost fericit. Nu am facut decat ce vor ceilalti. Sunt foarte fricos, foarte timid si nu am pe nimeni cu care sa vorbesc. Parintii nu vor sa ma inteleaga. Cred ca singurul mod in care pot sa le arat cat de mult sufar este sa ma sinucid. Atunci isi vor da seama ce simteam eu. NU MAI SUPORT. Daca viata mea va continua asa nu mai vreau sa mai merg inainte. Vreau sa mor acum. Viata mea nu a insemnat altceva decat chin, suferinta si stres.
Nu ii mai suport nici pe parintii mei care nu vor sa ma inteleaga, nu vor sa se puna in locul meu si ii urasc din tot sufletul pe profesorii care m-au torturat atata timp. Nici cu colegii nu pot vorbi. Majoritatea cred ca glumesc cand spun ca vreau sa ma sinucid. Va rog mult sa ma ajutati cu sun sfat sau cu o carte pe care sa o citesc. Imi e rusine sa merg si la spihologul scolii si nu stiu ce sa spun, ca sa nu ma considere nebun. In plus este una din profesoarele mele si ne streseaza si ea cu temele. […]
 

Buna ziua. Va scriu pt. ca nu gasesc raspunsuri la problemele mele cu care ma confrunt de ceva timp. Sunt casatorita si am un baietel. Foarte de curand am avut niste discutii foarte aprinse cu sotul meu, ajunsesem la punctul in care vroiam sa ne despartim dar ne-am dat seama ca ne iubim mult si ca nu vrem asta.
In discutiile pe care le-am avut sotul meu mi-a recunoscut ca m-a trisat de mai multe ori. Pentru ca il neglijam ..avea dreptate aici ..Mi-am recunoscut vina. Stiu ca stresul, copilul, lipsa banilor etc. m-au facut sa cam uit de el… Asta acum sa rezolvat.
DAR …Acum el imi spune ca nu simte ca traieste, ca vrea sa-si valorifice potentialul, vrea sa se distreze, sa simta ca traieste la maxim, sa se distreze cu femei, ca ele nu reprezinta nimic pt el si ca se va intoarce acasa pt ca eu sunt spciala pt. el, ca el vrea sa profite de femeile cu bani sa le suceasca mintile (sa se joace cu mintea lor) ca asta vrea sa faca pt ca asta simte.
Eu i-am spus ca nu pot accepta asa ceva. El mi-a spus ca asa suntem toti niste fraieri ca nu ne traim viata si mi-a dat exemplu actori porno care sunt casatoriti si au serviciul pe care il au.
Nu as vrea sa il pierd, il iubesc mult si ne intelegem bine dar nici nu cred ca pot sa ii accept asa ceva. M-ia propus sa fac si eu acelasi lucru ca pe el nu il deranjaza daca ma duc cu altul.
Ce sa cred ca vrea de fapt de la vita lui??? Si intrebarea mea cea mai mare este: – De ce vrem partenerul doar pentru noi si nu acceptam ca in distractiile noastre sa apara o alta persoana??? Stiu doar ca asta este o lege a firii. De ce suntem gelosi chiar daca stim ca pt partener sunem speciali, unici??? Va multumesc.

Baiatul meu care va implini curand 20 de ani este obsedat de jocuri. Nu iese din casa, nu-l pasioneaza nimic altceva, decat jocurile. Fiind in sesiune, in pauzele de invatat in loc sa se relaxeze, el se juca. Ce pot sa fac, cum sa procedez cu el, mai ales ca sta la camin, deci decide singur asupra propriilor actiuni?

Intrebarea mea ar fi una de autocunoastere. De mica am fost genul de persoana care nu duce lucrurile pana la capat, care se complica de cate ori are ocazia in diferite domenii, care incepe mii de lucruri deodata, dar termina doar cateva, care incepe lucrurile cu mult entuziasm dar rareori gaseste capatul drumului.
Sunt genul de persoana care ma cert cu mine insami, incerc sa fiu cat mai severa cu mine. De cand ma stiu fac liste in genul „to do”, dar de putine ori reusesc sa fac ce scrie pe bucata aia de hartie. Anul asta am bacul, mi-am pus in minte niste obiective frumoase, dar poate greu de atins pentru mine, o fire deseori lenesa.
Stiu ca la urmatoarea intrebare doar eu ar trebui sa stiu raspunsul, insa nu stiu cu ce sa incep, in afara acelor liste de care iti spuneam. Asadar, cum si de unde pot face rost de mai multa, mult mai multa vointa? Simt ca am nevoie de un munte de vointa, si tot n-ar fi de ajuns.
Stiu ce-mi veti spune, vointa vine din mine. Dar cum sa o gasesc? Cum sa fac ca intr-adevar gandurile sa coincida cu actiunile mele si totodata cu toata concentrarea care exista in mine si fara de care nu pot face nimic? Multumesc ca mi-ati ascultat aberatiile, Ana.

Buna ziua! Ma confrunt cu o problema foarte delicata. In urma cu cativa ani am cunoscut un barbat de care m-am indragostit. Pot spune ca este singurul barbat pe care l-am iubit si il iubesc. Amandoi suntem casatoriti. De la inceputul relatiei am hotarat ca o sa divortam si ne refacem viata impreuna. Atat eu cat si el aveam neintelegeri in familiile noastre inainte de a ne intalni. Si el ma iubeste la fel de mult cum il iubesc eu.
Din motive bine intemeiate nu am putut divorta pana acum, dar acum, cand suntem aproape de a ne implini visul, se intampla ceva cu mine. Nu mai suport sa-l stiu in preajma sotiei, nu mai suport sa stiu ca face ceva pentru ea, oricat de marunt ar fi acel gest, si din cauza asta am reactii urate fata de el. El este foarte sincer cu mine. Imi raspunde cu sinceritate la tot ce il intreb. Unele lucruri pe care le face in preajma sotiei ma fac sa inebunesc de furie sau gelozie, nici nu stiu ce sentimente ma incearca.
Din cauza asta m-a cuprins teama de a merge mai departe cu el. Mi-e teama ca nu o sa inteleg niciodata amabilitatea cu care isi va trata fosta sotie (este un barbat cu mult bun simt, educat si responsabil) si atunci o sa existe certuri si reprosuri intre noi. Nu imi dau seama din ce cauza am trairile acestea negative dar imi fac foarte mult rau. El este foarte corect fata de mine. Recunosc ca nu am avut parte de asa ceva decat de la el. Il iubesc foarte mult pe acest barbat si nu vreau sa-l pierd. Va rog sa ma ajutati cu un sfat.