CItesti acum
Arta fericirii

Arta fericirii

Revista Psychologies

Semnalam un eveniment editorial deosebit. Este vorba despre cartea Arta fericirii scrisa de psihiatrul francez Cristophe André, care comenteaza picturi celebre cu tema fericirii. Iata cateva fragmente.

 

 

Lectia lui van Gogh: sa privesti spre cer

Sequi naturam (urmeaza natura). Filosofii din Antichitate au inteles de timpuriu ca exista o legatura organica intre fericire si natura. Fara indoiala, tocmai de aceea, oamenii si‑au imaginat intotdeauna Para­disul ca pe o gradina, nu ca pe un palat.

Etimologic, cuvantul provine din limba persana (pari‑deiza), ajungand apoi in limba greaca (paradeisos), si trimite la ideea unei oaze inconjurate de ziduri, care este protejata de vanturile fierbinti ale desertului: fericirea este atat de fragila…

Natura ne ajuta sa intelegem fericirea si sa vorbim despre ea in multe feluri. Mai mult decat atat, ea ne permite sa avem o afectiune senina si ancestrala fata de lumea complexa care ne inconjoara:

permanenta schimbarii anotimpurilor, legatura armonioasa dintre plante si animale. Ne in­vata sa nu asteptam nimic precis: doar sa fim aici si sa profitam de ea.

Natura da nastere unei armonii prin conexiune si apartenenta: pur si simplu, sa te simti viu printre toate formele de viata si sa intelegi ca este o sansa. Sa te bucuri de fericirea elementara de a exista…

Pentru psihologii evolutionisti, multe dintre comportamentele si imboldurile noastre de a ne apropia unii de altii sunt ramasite ale nevoilor noastre animalice:

daca oamenii apreciaza atat de mult spectacolul unei naturi frumoase (un rau marginit de copaci, o plaja in lumina soarelui), inseamna ca vad in ea pro­misiunea unor resurse necesare pentru supravietuire: promisiunea de a avea ce sa manance, de a se putea odihni si de a‑si reface puterile…

Totusi, dincolo de placerea simtita, ea trezeste in noi si un sentiment obscur si profund de apartenenta la o ordine din care facem parte cu totii si care ne depaseste.

Asa se explica faptul ca nu doar observam sau chiar admiram natura, ci, in realitate, intram in comuniune cu ea, ne apro­piem de identitatea noastra fundamentala: aceea de a fi vii.

Nu facem nimic altceva decat sa ne cufundam in natura, sa ne intoarcem la ea. Si atunci cand con­tem­plam un copac care a inflorit, si atunci cand suntem fascinati de miscarea valurilor sau a norilor.

De fiecare data cand respiram mireasma campurilor sau cand simtim mirosul pamantului de padure reavan, se face auzit in noi ecoul indepartat al fericirii pe care o traim in aceste „regasiri biologice“.

Intal­nirile cu natura sunt mai mult decat o hrana pentru fericirea noastra, caci fericirea nu se poate lipsi de ele…

 

Citeste si

Copilaria

Ca o amintire a fericirii: o gradina mare, un cer albastru pe care s-au ratacit cativa nori, jocuri, busculade, tipete de copii, flori inalte, o mama care, de departe, isi supravegheaza pruncii… Lumini, zgomote, mirosuri, detalii.

Un baietel se con­frun­ta cu natura domesticita care se deschide in fata lui. Pe fundalul tabloului, liniile orizontale linistitoare ale casei si doua siluete familiare, cea a mamei si a unui alt copil. In jurul copilului din prim‑plan se inalta, ca o jungla binevoitoare, tijele verticale ale florii‑soare­lui.

In fata lui incepe drumul; il atrage atat de mult, incat, inainte de a in­drazni sa faca primii pasi, are o mica ezitare.

Oare ezita pentru ca ii este teama sau exista un motiv mai subtil, ca inteligenta animala, ca intelep­ciunea intuitiva? Poate ca nu este, nici mai mult, nici mai putin, decat bucuria de a trai acest moment de echilibru perfect intre cunoscut si necunoscut, imobilitate si miscare, prezent si viitor…

Monet a pictat mai multe tablouri in care apare casa din Vétheuil, chiar cu putin timp inainte de a o parasi. De‑a lungul celor trei ani pe care i‑a petrecut acolo, a trait momente de mare durere, precum moartea sotiei sale, Camille, dar si de mare fericire, mai ales in relatia cu femeia care va ramane alaturi de el, a carei silueta se intrezareste in capul scarii.

Alice Hoschédé era sotia lui Ernest, protectorul lui Monet. Baietelul care ezita sa se avante in gradina este Michel Monet, fiul pictorului, celalalt este, fara nicio indoiala, Jean‑Pierre Hoschédé; nascuti la interval de doar cateva luni, cei doi copii erau inseparabili.

Monet amarase barca‑atelier pe Sena, in capatul aleii lungi din centrul tabloului. Asa a trecut de la o gradina la alta: Argenteuil, apoi Vétheuil si, in sfarsit, Giverny, acolo unde‑si doarme somnul de veci.

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii