Când zidurile care ne protejează devin și cele care ne izolează

Recent am petrecut cateva zile în Bari, Italia. Am inchiriat un apartament frumos, aflat la etajul 8, cu o terasă largă, plante superbe, multi lămâi și măslini. Un loc cu mult verde, liniște, aranjat cu grijă pentru a induce o stare de calm. O adevărată oază.

Terasa avea însă ziduri înalte. Nu puteai vedea nimic dincolo de ele, nici străzi, nici oameni, nici mare. Doar cerul. Mi-am imaginat că intenția acestor ziduri era să creeze un spațiu intim, protejat. O lume mică, doar a ta. Dar stând acolo, am realizat altceva: nu mă puteam opri din a simți un soi de… izolare. O deconectare subtilă de lumea din afară. Prezența camerelor de supraveghere nu ajuta. Deși menite să ofere siguranță, mai degrabă îmi dădeau senzația că sunt privită, nu protejată.

Și toate astea m-au pus pe gânduri: de câte ori facem același lucru cand e vorba despre noi înșine? Ne construim ziduri interioare pentru a ne proteja emoțiile, pentru a evita să fim răniți. Pentru a controla cât din noi lăsăm să se vadă în lume. Dar astfel, ajungem uneori să confundăm siguranța cu izolarea. Ne închidem în propriile povești. Ne limităm expunerea la ce ne-ar putea provoca… sau chiar inspira. Ținem departe zgomotul, da, dar și viața, trăirea, întâlnirea reală cu ceilalți.

Există un echilibru delicat între a ne proteja și a rămâne deschiși. Între intimitate și vulnerabilitate. Între a construi granițe și a păstra ferestrele deschise.

Fiind coach, lucrez deseori cu oameni care au depus un efort uriaș să-și creeze o “terasă interioară sigură”, un spațiu în care pot fi doar ei cu ei înșiși.

Dar uneori, acel spațiu ajunge să aibă ziduri atât de înalte, încât nu mai văd lumea din afară. Și nici nu mai sunt văzuți.

Cum ar fi insa daca am păstra grădina, am uda-o, am lăsa-o să înflorească …dar am coborî puțin zidurile? Atât cât să respirăm liber. Să vedem și să fim văzuți. Să simțim că facem parte din ceva mai mare decât noi.

Pentru că viața nu e menită să fie trăită în spatele zidurilor. Chiar și atunci când e multă frumusețe înăuntru, să lăsăm totuși lumina, privirile și conexiunile să pătrundă.

Să permitem vieții să intre. Și nouă, să ieșim în întâmpinarea ei.