Cea mai importantă călătorie este cea pe care o faci în interiorul tău
Ființa umană se înțelege pe sine prin povești. Amintirile, visele, planurile de viitor și experiențele cotidiene sunt organizate sub forma unei narațiuni care conferă continuitate identității. Nu trăim doar ceea ce se întâmplă ci și povestea pe care o construim despre ceea ce ni se întamplă.
Neuroștiintele arată că multe dintre rețelele cerebrale implicate în rememorarea trecutului sunt activate și atunci când ne imaginam viitorul. Creierul construiește scenarii, anticipează și interpreteaza experiențele prin structuri narative. În basme expresii precum “te duc ca gândul”, “merse trei zile și trei nopți”, “a trecut un an ca o clipă”, arată un timp simbolic nu unul cronologic. Ele sugerează schimbări sufletești, maturizare, inițiere, sau trecere dintre diferite stări ale conștiinței.
Din perspectiva psihodinamică, inconștientul nu respectă întotdeauna timpul cronologic. Evenimentele petrecute cu mulți ani în urmă pot fi trăite emoțional ca și cum ar avea loc în prezent. Astfel trecutul, prezentul și viitorul coexistă în povestea sinelui. Sinele încearcă să creeze continuitate și sens între toate aceste perspective. La fel spațiile din povești “la capătul lumii”, “peste șapte mări și șapte țări” pot fi înțelese ca metafore ale unor teritorii interioare și chiar dacă acum ne aflăm într-un alt loc recurgem la același mecanism de coping.
Chiar dacă locul, oamenii, circumstanțele se schimbă, ceea ce purtam în interior rămâne neschimbat. O situație din prezent poate activa aceiași emoție, aceiași teamă sau aceiași nevoie pe care am trăit-o cândva, iar mintea poate reactiva nu doar emoția, ci și povestea construită în jurul ei. De aceea, uneori avem impresia că trăim lucruri diferite, dar reacționam mereu în același fel. Schimbam decorul, însă păstrăm scenariul. Iar atunci când scenariul se repetă suficient de mult începe să ni se pară ca el spune adevărul despre cine suntem. Și aici înainte să ne întrebăm ce vrem să devenim este important să ne întrebăm ce poveste trăim deja.
Credințele noastre ajung adesea înaintea experiențelor și influentează felul în care le interpretăm. Două persoane pot trece prin aceiași situație și să construiască în jurul ei două povești complet diferite. Credința modelează percepția și poate decide ce observăm, ce ignorăm și ce sens atribuim unei experiențe.
Poate că unele dintre cele mai puternice povești despre noi au început cu o propoziție spusă de altcineva: “nu ești suficient de bun” sau “nu ai voie să gresești”. La început au fost doar niște cuvinte. Apoi au devenit credințe. Credințele au început să influențeze alegerile, iar alegerile au început să confirme povestea. În timp, ceea ce ni s-a spus despre noi poate ajunge să fie confundat cu ceea ce suntem. Nu mai spunem “cineva mi-a spus că nu am voie să greșesc” ci “eu nu am voie să greșesc”. Eticheta devine identitate. Povestea devine realitate. Iar realitatea devine o închisoare atunci când uităm că este o poveste pe care am învatat-o.
Psihoterapia poate deveni astfel un spațiu în care să ne întrebam: “este aceasta povestea mea sau povestea pe care am învățat-o despre mine?”
Este o întrebarea simplă dar nu întotdeauna ușoară pentru că uneori am fost atât de mult timp acel personaj încat nu ne mai imaginăm cine am putea fi în afara lui. Copilul căruia i s-a spus că “nu este suficient” poate deveni adultul care caută permanent validarea. Copilul care a învățat că trebuie să fie puternic poate deveni adultul care nu își mai permite să ceară ajutor. Într-un anumit sens am devenit personajele propriilor povești. Dar o poveste poate avea mai multe capitole. Și aici apare posibilitatae transformării.
Nu putem schimba ceea ce s-a întamplat. Nu putem întoarce timpul și nu putem rescrie evenimentele care au facut parte din viața noastră. Putem însă schimba relația pe care o avem cu povestea trecutului.
Transformarea psihoterapeutică nu presupune schimbarea trecutului, ci schimbarea relației cu povestea trecutului. Atunci când persoana poate integra experiențele sale într-o narațiune coerentă, trecutul nu mai este doar o sursă de suferință, iar viitorul nu mai este doar o sursă de incertitudine. Între cele două apare un sens nou.
Viața poate fi privită ca o călătorie între lumi: între ceea ca am fost, ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. În acest sens fiecare om este autorul, naratorul și eroul propriei povești.
Poate că trebuie doar să ne întoarcem la noi, dincolo de toate poveștile care ne-au spus cine trebuie sa fim. Iar atunci putem să descoperim că cea mai importantă călătorie nu a fost niciodată despre o destinație. A fost spre interior.
