Diverse tipuri de farmec

de citit: Despre seductie de Gabriel Liiceanu Editura  Humanitas, 2008

 

Pericolul… carismei

Asociat cu arta comunicarii, farmecul se poate transforma in carisma. Aceasta putere apartine marilor lideri politici si spirituali, fiintelor care au convingeri, dar si profesorului de liceu care ti-a dat sa citesti Platon sau ti-a spus sa urmezi o facultate. Valentin Multescu caracterizeaza astfel o persoana carismatica: „Nu este neaparat frumoasa, dar are un eu puternic, care poate gestiona bine eventualele conflicte interioare si o imagine clara asupra realitatii. E capabila sa conduca prin puterea exe­mplului personal.

Charis, in Grecia Antica, era zeita gratiei si frumusetii, sotia lui Hephaistos, semnificand darurile si insusirile divine pe care le are fiecare in el insusi“. Charisma, in forma ei cea mai inalta, da greutate cuvintelor, te face sa stra­lucesti, permite sa le luminezi drumul celorlalti. Dar are si fata ei sum­bra, reprezentata de cei care, tran­s­formati in di­versi lideri sau gu­ru, controleaza vie­tile celorlalti.

Adevarata forta a seductiei

Aceasta forta de atractie isi are, fara indoiala, misterul in ambivalenta sa. O persoana poate fi seducatoare, frumoasa, atragatoare pana ajunge … amagitoare. De aici si pana la manipulare nu mai e decat un pas. A seduce inseamna, ca in povestile din mitologie, cand zeii greci nu faceau eforturi sa-si farmece cuceririle, sa nu faci nimic.

„Seductia este, de­si­gur, o forma de putere“, scrie Gabriel Liiceanu in volumul sau Despre seductie aparut la editura Humanitas. „De vreme ce pot sa duc pe cineva de partea de care vreau eu sau de vreme ce-l pot convinge sa mear­ga de acea parte, inseamna ca am asupra lui putere.“ Aceasta forta de seductie e onoranta pentru cel care o foloseste? Poate ca nu, daca ne gandim la Don Juan. „Fiindca“, adauga filozoful, „Don Juan afirma sus si tare ca suprema placere vine din doborarea treptata a rezistentei victimei, din cucerirea ei…

Ceea ce Don Juan numeste iubire, se rezuma la aceasta perioada a vanarii, a cuceririi treptate, a viziunii obstacolelor ca­re cad unul cate unul.“ Exista, din fericire, si alte forme de seductie, mai putin maligne, care aduc la fel de mult celui care le foloseste si persoanei careia i se adreseaza. Aceea care se hraneste dintr-o cunoastere de sine si o acceptare profunda a ceea ce esti. Poti seduce facand cele mai banale activitati. Chiar atunci cand eziti in fata garderobei sau cand te dai cu parfum in baie.

De cealalta parte a acestei forme a puterii, sa zicem a „sexului slab“, se contureaza cateva figuri feminine al caror farmec a generat pagini de istorie, de literatura sau chiar sisteme filozofice. Lou Andreas Salomé i-a inspirat cu inteligenta, subtilitatea si cultura ei pe Nietzsche, Rainer Ma­ria Rilke si Freud. Isadora Duncan, celebra artista americana de origine irlandeza care a marcat inceputurile dansului modern, l-a fascinat pe Auguste Rodin si i-a devenit sotie lui Serghei Esenin. Marylin Monroe s-a identifi­cat cu insusi conceptul de sex-appeal al secolului XX.

„A seduce inseam­na sa-i fascinezi pe ceilalti, sa-i faci sa simta, sa iubeasca, sa gandeasca altceva decat de obicei, sa-i farmeci. Aceasta magie se poate produce doar cand esti dezinvolt“, mediteaza scriitoarea franceza Julia Kristeva.

Sedusi, dar nevrotici?

–  In vocabularul teoretic al psihanalizei, seductia nu trimite la ideea de a placea, de a se face remarcat sau de a atrage. Este vorba de o notiune care se traduce la o persoana prin sentimentul incomod de a fi sedus sau abuzat in co­pi­la­rie de un adult: un vecin, un unchi, si, mai ales, de catre… tata. Notiunea a fost descoperita de Freud ascultandu-si primele paciente. Majoritatea lor ii povesteau amintiri confuze, vise sau prezentau simptome indicand faptul ca fusesera „seduse” in acest mod.
–  La prima vedere, Freud a crezut ca aceste femei fusesera victimele acestor acte in realitate. Inainte de a descoperi – tinand cont de frecventa viselor si a povestilor – ca aceasta fantasma este prezenta la toata lumea. Abandonand in 1897 aceasta „teorie a seductiei”, el a inventat celebrul complex al lui Oedip. Pe scurt, toate fetitele viseaza sa se casatoreasca cu tatii lor. Si mai tarziu, cand a­ceas­ta dorinta refuleaza in inconstient, cel putin o parte dintre ele nascocesc faptul ca tatal a fost cel care le-a dorit.
–  O rasturnare de situatie care ar sta la originea nevrozelor, dupa Freud. El nu a negat niciodata existenta incestului, a tacticilor de seductie folosite de tatii perversi. Ceea ce a vrut sa spuna este ca incestul exista in unele cazuri si ca primele intalniri cu sexualitatea, dorinta, pofta de seductie si de a fi iubit sunt intotdeauna bulversante. Ele apar mereu prea devreme pentru psihicul unui copil. Si niciun manual de sexologie nu le-ar putea descrie mai infricosator.

Text de Adriana Mocca
Foto: GULIVER/Stockbyte, Digital Vision