Now Reading
Putina filozofie despre spatiul ambiental

Putina filozofie despre spatiul ambiental

Albastrul ne da liniste, culorile calde ne fac sa fim mai plini de energie. Vopseaua de pe pereti are, cu siguranta, un efect psihologic. La fel, si prezenta plantelor sau a spatiilor verzi: ele duc la cresterea randamentului. Care mai sunt efectele mediului asupra psihicului nostru? Explicatii de la Augustin Ioan, profesor la Facultatea de Arhitectura din Bucuresti.

Psychologies: In ce masura spatiul ambiental influenteaza dispozitia, starea de spirit?

Augustin Ioan: Va referiti, de buna seama, la mediul construit, pentru ca, altfel, suntem, noi insine, mediu ambiental si forme si fundal, deopotriva. Spatiul construit potenteaza, prin formele sale, efectele pe care corpul si spiritul nostru le resimt direct sau mediat. Ne simtim claustrati intr-un spatiu prea mic, mai cu seama daca e intunecat, sau, dimpotriva, ne simtim prea ca afara, prea ca la tara, vorba reclamei, in cutare sala de la Palatul Parlamentului, unde spatiul e dezmatat, necontrolat, labartat, iar decoratiile lui sunt de neam prost.

Apasati – daca proportiile spatiului il fac sa ne para coborat (senzatia de dat cu capul, de pilda, sub scari, unde sigur nu dai cu capul, dar sunt prea joase); agresati de prea multe schimbari de unghi ale coridoarelor labirintice, in care pare ca te pierzi. Strivit si apoi inaltat, daca intri sub pamant, mergi prin intuneric si apoi intri intr-un spatiu glorios, dezvoltat pe verticala, ca la Catedrala din Brasilia, a lui Oscar Niemeyer.

Pot continua la nesfarsit, caci nesfarsite sunt efectele pe care spatiul, texturile peretilor, culorile acestora si lumina – naturala sau artificiala – ni le induc. Teoria culorilor este cea mai simpla si, de buna seama, cea mai cunoscuta, pentru ca e aceeasi si-n designul vestimentar. Potentam efectele spatiale prin culoare si instalam efecte psihice prin ele: cald, ba chiar fierbinte sau rece, revigorant, calmant.

Asta, ca sa nu mai pomenesc de efectele de inselare a ochiului, pe care deja vechii greci le cunosteau si care ii faceau pe acestia sa insele, la randu-le, ochiul cel sferic, inselator, astfel incat imaginea finala, cea din creiere, sa fie aceea, cum sa zic? – corecta? Linia dreapta nu se vede dreapta doar pentru ca e construita dreapta: ea trebuie contracurbata spre a compensa efectul de arc produs de privirea globulara stereo.

Daca citim studiile de optica ale lui Merleau Ponty, vom descoperi acest joc de-a soarecele si pisica intre fire si perceptie. Nu ca vechii nu le stiau: Parthenonul este exemplul de curs elementar de arhitectura, dar si statuile cu gaturi lungi din etajele superioare ale cladirilor palladiene, de pilda, ca sa se poata uita in ochii nostri. Sau iesirea in relief, spre noi, a nivelurilor succesive ale iconostaselor bizantine (taina pierduta), pentru ca, „din naos, sa para un singur zid, o pregustare a cerurilor“ (Florenski).

 

Care sunt elementele concrete care se dovedesc a avea un impact direct?

A.I.: Eu v-am dat doar exemple simple, dar, cum stim mai demult, se vorbeste despre tipuri de spatii ca determinante culturale mai ample decat simpla, epidermica, optica relatie arhitectura-corp uman. Spatiul havuz, sinusoida peisajului mioritic, distinctia pe care Norberg Schulz o face intre modul in care cladirea se descarca in pamant si cel in care aceeasi cladire se inalta spre cer – acestea fiind doua moduri de a privi la verticala, ca la un dublu vector: in jos, e rau, in sus, e bine; de buna seama ca goticul, cu taisul spatiului indreptat in sus, produce alte efecte decat bizantinul spatiu adunat sub cupola spre a pogori, din nou, in sine.

Pot da citate literare, dar si studii stiintifice, de buna seama: Procopius din Cesareea credea ca poate vedea cum cupola Sfintei Sofii leviteaza, iar lumina de aur izvoraste nu de-afara, ci din sinea spatiului. Mult mai catre noi, francezul Gaston Bachelard ne facea chiar o Poetica a spatiului (e si-n romana tradusa): purtam in noi o casa (a copilariei, cum din ce in ce mai putini dintre noi au avut-o, cei crescuti cu cheia de gat, la nisipar, in spatele blocului): mansarda e constiinta – luminoasa, solara –, in vreme ce pivnita e dedesubtul aceleiasi, inconstientul.

 

Traim intr-o lume care pune tot mai mult accent pe design, o era estetizanta. Ce demonstreaza asta la nivel psihologic: ca suntem mai constienti de efectele seducatoare ale frumosului etc., sindrom de grandomanie, cultul detaliului inutil?

A.I.: Chiar una supraestetizanta: deja lucrurile astea sunt observate si criticate din anii ’60, prin Baudrillard, cel din Sistemul obiectelor, apoi prin Guy Debord si, mai recent, si-n romana, de Neil Leac, in a sa Anestetica – Arhitectura ca anestezic. E o pierdere a profunzimii, a consistentei, in dauna superficialului (care, si etimologic, e doar suprafata, aparenta).

Cred ca are legatura cu viteza de rotatie, de schimbare, prin moda (ca sa nu-i spun chiar de-a dreptul manipulare prin imagine) a imaginarului, a obiectelor de consum nenecesar, care inventeaza nevoi inexistente pentru a le satisface. Nu insist. Dar este, intr-adevar, dupa postmodernism si deconstructie, un surplus, un exces de vizualitate, pe care designul il informeaza mai degraba decat artele (sculptura, pictura, arhitectura).

 

Frumosul are efecte terapeutice? Dostoievski afirma ca „frumosul salveaza lumea“. Dvs. ce credeti?

A.I.: Da, are! O arata nenumarate studii cu privire la influenta cutaror vibratii preeminente (de culoare sau de sunet, asupra cresterii plantelor, a animalelor si, in fine, in terapii complementare sau in meditatie). Kant numea „desfatare senina“ efectul frumosului, daca il primesc prin contemplatie inlauntrul meu; Heidegger vorbea despre rolul activ si operant al operei de arta, care (imi) face ceva, „ma lucreaza“, „ma devine“, daca imi veti ierta barbarismul.

O salveaza numai daca vrea sa fie salvata si numai de ea insasi, eventual. Exista, insa, de buna seama, o componenta salvatoare a artelor dintotdeauna, mai putin in ultimul secol si jumatate, poate. Ceea ce arta nu-si propune, nu are cum sa fie receptat: frumusete, protectie, elevare.

Arta moderna a reusit, prin avangarda si postavangarda, sa atinga numeroase limite: cea a melodicitatii, cea a picturalitatii, dupa ce distrusese deja concretul. Mai putin arhitectura, care face asta abia acum: artele sunt, din acest punct de vedere, intr-o perioada de reflux, introspectie, caci, dupa ce ai vrut mult, nu mai poti sa vrei putin.

Dar, in fine, terapia prin arta este o forma legitima de forme, culori si sunete care, vorba poetului, se-ngana si ne raspund. Artele si arhitectura antroposofica fac asta si acum, explicit, formativ: nu neaparat ca terapie, ci ca pedagogie.

 

Arhitectura religioasa se schimba foarte mult, vedem biserici moderne, glamour… Ce are asta cu sentimentul religios?

A.I.: Mi-e foarte greu sa nu fac trimitere macar la cartea recent aparuta, pe care am scris-o cu Arhiepiscopul Chrysostomos (Arhitectura in Biblie si la Sfintii Parinti, Bucuresti, Pro Universitaria, 2013) pentru a explica ce anume din arhitectura bisericii are de-a face cu potentarea sentimentului religios.

Biserica e si un spatiu de psihodrama, este, deodata, (ca spatiile altfel ale lui Foucault) cel mai intim si cel mai privat loc, dar si locul unde ne saltam inimile, cernindu-ni-le mai intai (catharsis). Vedeti cum, intre perechile astea de contrarii, ne trebuie un termen logic de legatura – poate acela de „tert tainic“ inclus, al lui Basarab Nicolescu?

Prin urmare, eu, unul, nu cred in modernizare stilistica, ci in adecvarea mijloacelor la scop, prin actualizarea permanenta si experimentatoare a traditiei. I-am spus acestui proces „retrofuturism“, in ghilimele, caci e un termen preluat din avangarda interbelica, i-am dedicat doua carti si-l propun ca alternativa la ruptura dintre clerul ortodox si arhitectii buni si modernizatori cu anasana ai acestei tari. Nu cu mult succes, insa…

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top